BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME
Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta doru dorian david. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta doru dorian david. Afișați toate postările
19/08/2023
16/05/2010
doru dorian david: LEVITAŢIE
poezie
Flaviei îi curg
picioarele-n cer
mâinile-n cer
părul în cer
de sus privite ce frumoase sunt
tălpile ei
gândurile i se strecoară reci prin mine
cuvintele în orbite
silabele-n orbite
aşa atârnaţi cu stele verzi în orbite
literele curg în trecut
spre o limbă dospită
ziua trece de ea o muşcă de pulpe
o apasă pe umeri
ea curge
parcă ar fi o uşă-n pământ
o uşă deschisă într-un gât de lup
prin care ea curge
noaptea devine un adânc
înspre ziua de mâine
un tub de orgă în care viaţa
se strânge
se rupe de sunet
mă simt bine aşa spânzurat de picioare
încerc să beau
să-i beau frica
anii mi se preling în barbă printre dinţi
îmi umplu ochii
strigătul conturat de spărtura gurii
ca focul
da
ea aleară
alergă
într-o umbră de cerc rostogolită
Flaviei îi curg
picioarele-n cer
mâinile-n cer
părul în cer
de sus privite ce frumoase sunt
tălpile ei
gândurile i se strecoară reci prin mine
cuvintele în orbite
silabele-n orbite
aşa atârnaţi cu stele verzi în orbite
literele curg în trecut
spre o limbă dospită
ziua trece de ea o muşcă de pulpe
o apasă pe umeri
ea curge
parcă ar fi o uşă-n pământ
o uşă deschisă într-un gât de lup
prin care ea curge
noaptea devine un adânc
înspre ziua de mâine
un tub de orgă în care viaţa
se strânge
se rupe de sunet
mă simt bine aşa spânzurat de picioare
încerc să beau
să-i beau frica
anii mi se preling în barbă printre dinţi
îmi umplu ochii
strigătul conturat de spărtura gurii
ca focul
da
ea aleară
alergă
într-o umbră de cerc rostogolită
doru dorian david: peisaj bacovian
poezie
ţipătul stăncuţelor clorează burgul desenat printre castanii tăcuţi
noaptea şi ploaia se dezbracă firesc sub lampadare ca un trecut
în vitrinele galbene pâlpâie chipul meu alungit întind mâna încerc să trec dicolo
ca prin mama ce m-a făcut
acum sincer
mă inundă singurătatea cum aeru lipicios dintr-un stup
(mă simt un peşte în cleştii crabilor forfecat sfâşiat decojit)
la cţiva paşi primăvara se stinge
atâtea plecări atâtea plecări printr-un singur trup
mă întorc în mine hotărât frigul îmi coboară-n picioare
nisipul de sub tălpi mă cuprinde şi nu pot nu pot să-njur
mă clatin
cu o scoică neagră beau viaţa caut cu unghiile pe dinlăuntru vechea rostire
clipa de cumpănă linia trasă sub fericire când mă sfârşesc
nu nu mă lăsa e prea dureros
vezi cârtiţa întinerind neliniştile pământului nu mai avem timp
să coborâm printre dansatoare
nesătui să privim cerul nesătui să bem
umbrele lor plutitoare rătăcind printre stânci
vezi plouă cu îngeri pe o icoană şi-n ochii ei blânzi
îngenunchez
ţipătul stăncuţelor clorează burgul desenat printre castanii tăcuţi
noaptea şi ploaia se dezbracă firesc sub lampadare ca un trecut
în vitrinele galbene pâlpâie chipul meu alungit întind mâna încerc să trec dicolo
ca prin mama ce m-a făcut
acum sincer
mă inundă singurătatea cum aeru lipicios dintr-un stup
(mă simt un peşte în cleştii crabilor forfecat sfâşiat decojit)
la cţiva paşi primăvara se stinge
atâtea plecări atâtea plecări printr-un singur trup
mă întorc în mine hotărât frigul îmi coboară-n picioare
nisipul de sub tălpi mă cuprinde şi nu pot nu pot să-njur
mă clatin
cu o scoică neagră beau viaţa caut cu unghiile pe dinlăuntru vechea rostire
clipa de cumpănă linia trasă sub fericire când mă sfârşesc
nu nu mă lăsa e prea dureros
vezi cârtiţa întinerind neliniştile pământului nu mai avem timp
să coborâm printre dansatoare
nesătui să privim cerul nesătui să bem
umbrele lor plutitoare rătăcind printre stânci
vezi plouă cu îngeri pe o icoană şi-n ochii ei blânzi
îngenunchez
01/05/2010
doru dorian david: episod III
poezie
gestul de a mă spăla pe mâini mă irită
spăl străzi întunecate cu tălpi umezite
spăl dimineața înghesuită printre țiglele îmbrățișate
îmi spăl ochii înecați în orbite
it's alright with me/ all it's alright / cum m-aș spăla
de mine
să mă simt într-o zi curat ca începutul
adun lucruri ciudate în suflet/ câteodată/
cuie apoi cuilelor scânduri costumul perfect
în care trupul se simte frumos ca învierea
uneori pruncul
din care cresc lasă oceanul să mă inunde
noaptea/ o cutie cu opaițe aprinse în margini
sub poale de îngeri
ia ce vrei din mine/ cuvintele nu au mormânt
oratorul poartă veșmintele altora mereu ale altora
în fiecare clipă pregătind plecarea de taină
des-țelenirea
nu-mi spune că mint
foarte des oamenii din jur se miră cât de
adânc visăm cât de mult semănăm cu pămnâtul
cât de durut ne cernem prin el rostirea
simplitatea pare atât de perfectă încât seamănă
cu genunchii tăi cu ochii tăi cu nuntirea
cum ultima clipă în care ne-ar alege iubirea
doru dorian david: clişeu
poezie
visam cu ochii deschişi
era iarnă
încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu
o să te amăgească
era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam
era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid
mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul
timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung
aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut
da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă
noi ştim doar să visăm
doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea
atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului
sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna
mă privesc din copilul îmbătrânind
şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez
era iarnă
încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu
o să te amăgească
era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam
era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid
mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul
timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung
aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut
da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă
noi ştim doar să visăm
doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea
atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului
sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna
mă privesc din copilul îmbătrânind
şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez
30/04/2010
doru dorian david: primăvara dintr-un copil
poezie
primăvara poezia învie
în jurul zidurilor în jurul camerei în jurul mâinilor
scriu iar umbra ta mă îmbracă
trecem prin moarte iubindu-ne
amintirea liliacului înflorit curge prin pleoape
nechemați ne ducem
fiecarei clipe îi adăugăm pustiirea
ne dezbrăcăm sufletul cu toamna când noapțile încep a se coace
până în inima ce se ninge-n tăcerea strigată
poezia
acel infinit neînțeles devorat de veșnicie
-nu nu
-nu nu
iau pana de aur să te scriu din glezne
spre tâmple
cu primăvara amintind un copil desenat pe ferestre
18/11/2009
doru dorian david:neputinţele rostuitorului din mine (se dedică poetului Dume Teodor)
poezie
se dedică poetului Dume Teodor
între mine şi faleză vântul noaptea îneacată-n ocean
o doamnă de nisip prelinsă din valul creponat
neliniştea înfiripată în suflet
aştep să cad prin ochii ferestrelor
clişeul cu imagini se roteşte în lentila ochilor
păsări ciugulesc în cuibul zilelor miezul de măcriş
mirosul de sare mă năvăleşte timpul din care te naşti
pierdut în urechea cochiliei ascultându-ţi respiraţia cuvintelor
dincolo pe malul opus ninge în spatele privirilor ninge
iarna mă ninge pe un perete închipuit
peretele mă cuprinde cu umbra iar umbra alunecă
în marginea zilei
îi văd spatele negru
tandreţea închisă sub gheaţa subţire ce ne desparte
măsoar distanţa dintre ani cu talpa
cu mâinile încerc îmbrăţişarea
trupul din timpul rămas
o palmă de fum ne haşurează chipul sălbatic
îmi aud strigătul
hei you ascultă
arţari mărunţi mărgineau străzi încâlcite
gheme îngheţate de stări femei alungite printre ziduri
jocul copilului cu o piatră aruncată peste umăr
mirosul de poezie al unei fetiţe ce ne priveşte încă dintr-un trecut
văd norii sprijinind muntele dezbrăcat până sub poale
din inima uliţei
da
ca un copil ieşit din mamă ecoul cântecului pietrificat
neputinţa cuvântului de a se preface-n rostire
cum
uitarea
rostogolindu-ne din peisaj
o doamnă de nisip prelinsă din valul creponat
neliniştea înfiripată în suflet
aştep să cad prin ochii ferestrelor
clişeul cu imagini se roteşte în lentila ochilor
păsări ciugulesc în cuibul zilelor miezul de măcriş
mirosul de sare mă năvăleşte timpul din care te naşti
pierdut în urechea cochiliei ascultându-ţi respiraţia cuvintelor
dincolo pe malul opus ninge în spatele privirilor ninge
iarna mă ninge pe un perete închipuit
peretele mă cuprinde cu umbra iar umbra alunecă
în marginea zilei
îi văd spatele negru
tandreţea închisă sub gheaţa subţire ce ne desparte
măsoar distanţa dintre ani cu talpa
cu mâinile încerc îmbrăţişarea
trupul din timpul rămas
o palmă de fum ne haşurează chipul sălbatic
îmi aud strigătul
hei you ascultă
arţari mărunţi mărgineau străzi încâlcite
gheme îngheţate de stări femei alungite printre ziduri
jocul copilului cu o piatră aruncată peste umăr
mirosul de poezie al unei fetiţe ce ne priveşte încă dintr-un trecut
văd norii sprijinind muntele dezbrăcat până sub poale
din inima uliţei
da
ca un copil ieşit din mamă ecoul cântecului pietrificat
neputinţa cuvântului de a se preface-n rostire
cum
uitarea
rostogolindu-ne din peisaj
13/11/2009
doru dorian david: refugiatul
poezie [ ]
varianta 2
între pat și masă înserarea ca o
femeie ce șterge de praf obiecte
mărunte
un vierme galben roade pereții
în carne-i cresc aripi
amintirile refugiatului alunecă
prin țeava puștii până în glonțul
dulceag
cu degetul fecioarei apasă
cocoșul
pocnetul și implozia
inspirația adâncă
devenim tot mai mici
de la omida cu ochi virgini
împrumutăm mersul pe burtă
obiceiul de a sparge coconul
nu striga
șterge secundele moarte
închise în viață
cu un click stereotip oprim invazia
cuvintelor sterpe gândul neîmplinirii
chipul fericirilor umple tavanul
noaptea se revarsă din cameră
cu picioarele unui miriapod
pe sub ușile ferecate
îi aprindem marginea urcând spre
genunchii dimineții
ne punem ochi de copil suflet de copil
liniștea devine prea veninoasă
ne ardem încet
în cenușă fierbem
cafea privim cerul prin aceiași ochi
auuuuuuu
dar de câte ori ti-am spus
să taci
ascultă cum ziua străpunge fereastra
doru dorian david: clişeu
poezie
visam cu ochii deschişi
era iarnă
încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu
o să te amăgească
era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam
era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid
mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul
timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung
aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut
da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă
noi ştim doar să visăm
doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea
atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului
sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna
mă privesc din copilul îmbătrânind
şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez
era iarnă
încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu
o să te amăgească
era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam
era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid
mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul
timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung
aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut
da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă
noi ştim doar să visăm
doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea
atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului
sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna
mă privesc din copilul îmbătrânind
şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez
doru dorian david: noaptea ca o prostituată
poezie
noaptea asta în care îţi scriu este ca o prostituată
îmi ia sufletul şi se spală cu el
plătesc şi nu mă lasă să o ating mă mângâie
şi nu mă lasă să o ating
îmi trece prin nervii întinşi şi nu mă lasă
şi aşa mai departe oricum viaţa e scurtă
mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră
călăul mă priveşte atent uneori zâmbeşte
atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată
actorii trebuiesc plătiţi ei ne învaţă noapte de noapte
cum să iubim scump şi în văzul lumii
este scris clar de regizor
acest film pentru părinţi
limbajul femeile împuşcaţii violatorii
nu sunt pentru adolescenţi moartea nu este o virtute
chiar dacă ucizi doar zmei ori balauri ori demoni
copiii se miră şi mă întreabă smeriţi
la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi
poezia
moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum poţi să o traduci
ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist
eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele
sunt misoginul care visează
locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie
pupilele interiorul
nu mai găsesc nimic din spaţiul în care am locuit
cu însingurarea
uneori stau aşa ca un bou şi mă privesc
omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea
trebuie să-i adăugăm pământului şolduri de fotomodel
să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă
să-i punem picioare să-i atârnăm sâni
să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim
sufletele tulbură liniştea i-am zis ei
dar ea este goală de tot şi nu mă priveşte
mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea
jumătatea mea noaptea mă lasă în voia morţii să dansez
cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea
îmi las gândurile să rătăcească şi eu plec dracului să mă îmbăt
să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin
da
sensibilitatea din mine
trebuie înjunghiată
11/11/2009
doru dorian david: imagini mişcate (9)
poezie [ ]
(despre poezie)
s-a prelins din clişeu
o priveam din profil
de pe dig
dinspre ocean briza gustul de sare şi acel zgomot etern
de mişcare
fiecare a crezut că venise doar pentru el
dar ea se schimba clipă de clipă cum nuanţele cuvântului
printr-o limbă
zi de zi o vedeam ghemuită-n ochii celorlalţi
nu putem să o atingem
primăvara într-o rochie verde păşea pe nisip
când irlandezul mi-a spus
ea este atât de labilă
iese goală de sub luna avortată pe cer
ca miezul unui harbuj spart pielea ei
dansează pe ape cum un flamingo
nu poţi nuuuu
de genunchii ei să vizezi
întoarce-ţi ochii în sine din întuneric
o să vezi vara prabuşită pe străzi
trotuarele alungite spre toamnă
şi acest frig transparent ce urcă înspre inimă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)