BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta VOLUM: moartea un fluture alb. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta VOLUM: moartea un fluture alb. Afișați toate postările

03/07/2015

Ottilia Ardeleanu, recenzie la cartea: moartea, un fluture alb, de Teodor Dume


Ultima atingere 
articol [ Recenzie ]
Recenzie: Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

http://www.poezie.ro/index.php/article/14074259/Ultima_atingere_
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Tyly ]
2015-07-03  |     | 




Cât durează un vis? Cât durează un fluture. Şi cât durează un fluture? Un microtimp. Într-un univers miniatural, câtă zbatere în aripile colorate! Câtă graţie, câtă extravaganţă! Şi câtă catifea rămâne în pumn după ce l-ai prins! Deschizi. În palma ta găseşti cel mai original desen. Din uleiuri şi pulberi vii! Poţi interpreta viaţa unui fluture strivit după linii, cercuri şi bucle...
Nu de mult am asistat la un spectacol cu fluturi albi în liniştea unei amieze. Era o apariție spontană, o vedenie suavă, acest grup fantomatic, aburos, care își modifica forma în direcții pe care nu le puteai ghici. Fermecătoare scenografia în al cărei final, micii dansatori s-au risipit la fel de misterios cum s-au ivit.
Între filele unei cărţi poţi dispărea aidoma, poţi deveni un soi de fluture care trăieşte intens, prin zbor, cromatică şi fineţe, din poezie în poezie ca din floare în floare.
Sunt prinsă cu Moartea, un fluture alb. Deloc întâmplătoare asemuirea morţii cu un fluture alb, dacă mă gândesc la semnificaţiile fluturilor şi la câte legende s-au ţesut în legătură cu aceste insecte.
Se spune că fluturii sunt expresia sufletelor oamenilor. Vechii greci credeau că după moarte, oamenii curaţi vor deveni fluturi de zi, pastelaţi, atrăgători şi îndrăgiţi, pe când cei răi vor fi întruchipaţi de fluturi de noapte, întunecoşi, cu un colorit estompat.
În cultura japoneză, apariţia fluturilor anunţă o vizită sau moartea unei persoane apropiate, iar un fluture alb reprezintă spiritul morţilor.
Tradiţia creştină îl consideră ca pe un simbol al învierii (omida reprezentând viaţa, iar coconul moartea), pe de altă parte este considerat un simbol al vanităţii şi efemerului pentru că trăieşte foarte puţin. În vis, fluturii înseamnă noi începuturi.
Mă gândesc la ceea ce sunt capabili aceşti fluturi imaculaţi – aşa cum îi vedem noi, dinafară. N-ar trebui să desconsiderăm fragilitatea, ea are puterea ei, conform principiului dualitații. După cum și frumosul corespunde unui urât fără de care nu s-ar distinge ca frumos. Semnificația de fluture alb atribuită morții mai dorește să sublinieze că moartea trebuie privită și din unghiul luminos, alb, acela al unei noi vieți, al unei renașteri, la propriu cât și la figurat.
Poezia lui Teodor Dume este un cutreier între naștere și moarte. Asemenea unui fluture care se așază pe anumite flori, deși grădina e plină, la fel și autorul volumului de față poposește pe anumite momente din viața sa, pe anumite chipuri, cele mai expresive: nașterea, copilăria, adolescența - acea margine a copilăriei, cum o numește de fapt, moartea, părinții, bunicii, Dumnezeu - Călăuza cea de toate zilele, - repere pentru propriul echilibru existențial. Poetul se destăinuie cititorului, îl pune față în față cu destinul său printr-o metodă originală: persoana lăuntrică, - cea din viață, singură, împărtășind această stare dificilă cu amintirile sale-, schimbând locul cu persoana dinafară, - cea pentru care moartea este o a doua viață, aceea unde se va reîntregi la un moment dat cu toți cei dragi-.
Poezia lui Teodor Dume este una tristă, de o demnitate care doare. Inspiră acea datorie față de părinți, cele două imagini între care mă cautlocul din care nu fug niciodată, copilăria.
Figura tatălui este obsesiv chemată în versurile autorului, bine centrată în suflet și în creația acestuia. Poetul este bărbatul-copil care oscilează între două stări: să nu-l trezesc pe tata/ știu că mă simte și până se sparge umbra/eu voi pleca la tata/ eu voi pleca la tata. Forţa pe care tatăl o exercită asupra lui stăruie de atâta vreme, încât atunci când vorbește despre el este ca și cum ar fi de față, aparent viu, de parcă ar dormi în camera alăturată, iar copilul interior (care nu-și va pierde niciodată dragostea și încrederea în tatăl său) nu vrea să deranjeze acest somn; pe de altă parte, adultul, bărbatul în toată firea este conștient de faptul că tatăl este doar închipuirea lui şi nu se află în camera de dincolo, ci în lumea îngerilor. Incât este copleșit de tristețe și își dorește să-l vadă imediat, ori singurul preţ este acela al plecării sale acolo. Și atunci, intervine iarăși copilul din sine - căruia i s-a făcut brusc dor de tata- și vrea să-l vadă chiar acum: eu voi pleca la tata. Însă, acest ultim vers al poeziei are și conotația plecării definitive, autorul resemnându-se cu faptul că va veni vremea să părăsească această lume, ca orice muritor, când va fi să fie, dar totodată nu-și poate refuza bucuria revederii tatălui.
Voi fi bătrân este o altă dovadă că autorul privește viața în perspectiva morții: lucrul cel mai firesc. Și are tendința ca permanent să-și facă analiza interioară: cu fiecare piatră tocită/ voi înainta înspre/ capătul celălalt./ Voi fi bătrân. Și când spune voi fi batrân, îl rememorează de fapt pe bunicul. Bunica este și ea în prim-planul amintirilor melancolice. Ea era femeia care creștea liniștiîn locul în care bunica creștea liniști, ea însăși fiind simbolul liniștii sufletești a poetului.
Părinții, bunicii, amintirile despre aceștia, legătura metafizică cu ei împiedică descompunerea sufletească, împiedică uitarea. Dorința de a fi mai aproape de inima tatălui care este o fire mai sobră, mai închisă, mai retrasă tocmai datorită apăsării traiului, îi este îndeplinită în seara aceea: era prima dată când rupea din/ dragostea lui și o împărțea cu mine. Pare că aici, poetul are o puternică descărcare sentimentală asemenea unei descărcări electrice. Dincolo de clipa asta/ am rămas doar eu/ mușc din cuvinte și aștept... - poetul nu poate mărturisi decât în scris această dăunătoare discrepanță dintre dorința arzătoare, înverșunată de a fi iubit de omul autoritar care reclamă respect și copleșitoarea, obositoarea singurătate în care este cuprins din pricina lipsei tatălui./ nu l-am văzut niciodată pe tata iubind. Până și titlul poeziei exprimă un mare regret, că autorului i-a lipsit acel timp de a se apropia de tatăl său, că moartea a survenit prea devreme, iar el nici măcar nu a apucat să simtă că este iubit de către acesta.
Amprenta auctorială nu reiese numai din timbrul poetic, ci și din modalitățile de exprimare. Motivul cămășii albe frecvent în versurile lui Teodor Dume este unul dintre aceste elemente care acordă notă personalizată volumului de față: purta o cămașă albă/ cu mâneci lungi/ înăuntru era mult întunericaluviunidimineața l-am găsit îmbrăcat/ în cămașa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă/ nu l-am văzut niciodată pe tata iubindpurta cămașa albă cu dantela cusută/ în ajunul paștelui în care a plecatgesturi. doar atât cât durează un vis.
O altă evidență stilistică este aceea a repetării verbului a mușca - devenit simbolul durerii, al persistenței rănilor în carnea vie a vieții monotone, umplută la refuz de singurătate: simțeam cum cineva ar mușca din mine/ ca dintr-un măr coptaluviunitimpul mușcă din marginile trupului/ ca dintr-o halcă sfâșiată/ oricum nu mai contează/ e târziueu voi pleca la tatamoartea, un fluture alb/ vine din umbră și mușcă din marginea urmelormoartea, un fluture alb.
La fel de importantă și repetitivă este și tăcerea care crește ca un aluatE bine/ Dumnezeu îmi deschide ușala capăt de drum o promisiune. Are nevoie de Acest Camarad, fiindcă intermediază stările de aici cu cele de acolo.
Obiectele, sentimentele, oamenii, viața și moartea au acea margine pe care Teodor Dume o invocă adesea, această margine fiind conturul, limita a tot ceea ce se așază pe sufletul acestui om. Astfel, ne destăinuie despre marginea privirii în singurătatea pietrelor, despre marginile trupului în eu voi pleca la tata, despre o margine de copilărie, marginea sa de copilărie în aluviuni. Desigur, pentru autor, există, firesc, marginea drumului/ un fel de imitație, a pământului/ între mine și cer o umbră.
Amintirea tatălui persistă în mintea adultului de acum, cu privirea și simțămintele copilului de atunci. Este un cerc vicios între acel atunci, ca abordare a relației copil-tată, acest acum privind relația copilului-adult cu imaginea tatei și revenirea în relația inițială prin resemnare, simplul fapt că se va întâmpla, în cele din urmă, regăsirea siderală, celestă, și prelungirea acesteia acolo...
Așa de mult este impregnat caracterul, comportamentul tatălui în sine încât poetul se crede o imitație a sa. O copie, o clonă, frustrat de gândul că nu a apucat să preia totul. Se împacă într-un fel cu ideea că merge în același sens, pe drumul spre neființă, spre regăsire dincolo și continuare a relației neterminate. Iar asta îi dă o bucurie stranie: când eram mic îmi plăcea/ să mă cred mare și/ frumusețea creștea/ odată cu mine/ îl copiam pe tata și/ alergam prin elun fel de imitațe.
Pe bună dreptate, stăruința asupra a ceea ce nu a fost dus la împlinire este o amintire/ deschisă/ ca o rană se întinde pe dinăuntru/singurătatea pietrelor.
Rămânând în sfera acestei alte obsesii, imitația, uneori poetul se crede copia lui Dumnezeu. Iată ce ne mărturisește în Botez:Dumnezeu i-a șoptit: femeie, în pântecul tău mi-am ascuns chipul și te condamnsă-l porți/ până cineva/ mă va striga/ pe nume.De ce să fie asta o condamnare?! Poate că într-adevăr suntem condamnați să nu putem ajunge vreodată perfecțiunea, sinonimă cu Dumnezeu care ne face totuși după chipul și asemănarea Sa. Această idee se simte ca o încărcătură emoțională biblică.
Bunica este și ea o figură reprezentativă în peisajul bucolic. Ea nu ar putea lipsi, tocmai ea care croșeta, creștea pâinea...
Volumul este presărat cu impresiile de cititor ale unor cunoscuți poeți, în deschidere aflându-se poetul Gheorghe Grigurcu. Călin Sărmăghiţan, Veronica Pavel Lerner, Cristina Ştefan, Gheorghe Paşa, Stelian Vasilescu, Viorel Horj şi Mioara Băluţă prefațează fiecare dintre cele trei segmente de lectură în care este partiționat volumul de față: ... dinspre părinți, prin Dumnezeu, spre mine..., titluri care se constituie într-un întreg univers ideatic, liric și personalizat deopotrivă: drumul poetului, sensul vieții sale, trăirile intense raportate la înaintașii săi în arborele genealogic. Evocarea părinților ca parte acută din sine, prezența optimă a lui Dumnezeu fără de care orice are impact, legătură cu sine ar fi imposibil.
Pentru Teodor Dume, viața și moartea sunt două liniști. Viața fiincă e prea solitară, o trăiește în prea multă singurătate, interioară mai ales. Moartea fiindcă se confundă cu odihna infinită. Așa încât îi este cu neputință să precizeze unde începe una și unde se termină cealaltă. Ar putea oricând să inverseze cele două liniști, mental vorbind: nici nu știu dacă/ numele meu este teodor dume/ și dacă stăpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capăt și viața în celălalt/ între mine și cer e o umbră. Despre tot ce simte și de care este ferm convins, ne mărturisește astfel: între mine și cer există o legătură/ care definește viața și moarteaîntre mine și cer e o umbră.
Umbrele, acele semne ale efemerului vieții, sunt incredibil de apăsătoare. Ele induc o destabilizare morală: oscilez/ între cer și o umbră leneșă/ între mine și cer e o umbră.
Motivul umbrelor ca un balans prin sine îl urmărește permanent: așeptarea era grea și fierbinte/ picăturile ploii sfredeleau în liniște/rămășițele nopții lăsaseră o umbră/ și mulți aburi... aluviuniemoția intră adânc/ mă chircesc și țip/ până se sparge umbra/.../ eu voi pleca la tataeu voi pleca la tatadoar o mică turbulență/ ca o diversiune ar devia/ umbrele din zi/ doamne! 
Pe Dumnezeu îl invocă în nenumărate rânduri, în ceasurile de prea multă linişte, când umbrele se arată tot mai dese, tot mai des. Dar, Dumnezeu mereu pare grăbit/ poarta spre cer. Și dacă trăiește printre noi, cum afirmă cineva, între două rugăciuni – interval de timp care îl determină şi îi permite să mediteze asupra rostului vieții, sensului vieții, atunci poate că toate nodurile din viață ar putea fi descâlcite cumva.
Uneori, Dumnezeu este un simplu trecător prin sine, prin tristețea de care se umple până la limită, de un preaplin de care nu mai poate scăpa. Între două respirații se joacă un copil - poetul se revede copil, este singura modalitate determinantă pentru a mai face un pas înainte prin această viață în care nu mai e nimeni/ între două respirații, în care umbrele adorm, durerea se înfășoară/ pe trupîn cea mai lungă zi.
Durerea, singurătatea, tăcerea, Dumnezeu, toate se derulează filmic, între două respirații - niște instantanee care se repetă de fiecare dată când rămâne cu eul, când își amintește.
Poetul are chiar și o crescătorie de singurătăți, e prea multă liniște care îi ciugulește din palme în fiecare dintre momentele importante ale unei zile. Totuși, nu poate fi vorba despre moarte, se zvonește că ar fi trecut de partea cealaltă de unde Dummnezeu face cu mâna, printre umbre. El ține locul tuturor celor care (îi) lipsesc/ golul dintre respirații. Se pare că viața, oamenii, lucrurile dragi, prin lipsa lor creează un imens gol imanent, iar toate acestea se întâmplă între fiecare două respirații. Că aerul tras în plămâni are un aport normal de oxigen doar atâta vreme cât totul există în realitatea imediată a autorului.
Condus de ideea cioraniană că „omul este drumul cel mai scurt dintre viață și moarte", poetul scrie o poezie în care ne dezvăluie cine este și ce menire are, în ce scop a intrat pe tărâmul dintre viață și moarte: ce e drept niciodată nu voi înțelege de ce/ dar știu de la mama că în corpul prins/ între cele două rătăciri mereu/ privește Dumnezeu și fiecare lucru/ primește un nume o biografie și un destin/un mic detaliu, 4 aprilie, ziua în care am învățat să mint.
Dacă în prima parte a cărții tratează prin amintiri speciale chipurile dragi ale părinților și bunicilor, dacă în a doua parte se lasă cutreierat, păzit și întovărășit de Dumnezeu, în cea de-a treia ni se prezintă ca om pus în fața realității severe - față în față cu amintirile ca niște ființe iluzorii cu care povestește despre trecut. Descoperim un om sub destin, aproape împăcat cu singurătatea, care merge în același sens cu al morții, lent și fără să se teamă. Dimpotrivă, simte o bucurie conștientizată că se îndreaptă firesc și ireversibil către ființele iubite.
Ritualul așteptării regăsirii este unul care nu exclude cele lumești; el se îngăduie ușor cu destinul trecerii. În definitiv, moartea nu poate fi decât singura monedă de schimb/ între mine și Dumnezeuașteptarea, o execuție lentă.
Conexiunea între lumea interioară, obsedată de amintiri, copleșită de dureri fizice și sufletești și lumea dinafară, obsedată de umbre peste care luminează arar câte o stea, este un lung peron de gară de unde poetul așteaptă să plece într-o călătorie fără întoarcere, pregătit parcă din reflex, cu un bagaj de iluzii, dedicații și nesfârşitele amintiri care să-i ajungă, drept hrană sufletească, până la ultima stație: nu știu dacă am luat totulperonul de pe partea stângă - ezită poetul.
poate veșnicia începe de aici/ din verdele acesta sau din/ fanta în care m-am așezat să/ privesc lumea - poetul încă nu știe să delimiteze realul de metafizic. Este transcendent prin momentele de visare.
Este un poet așezat ale cărui cuvinte emoționează prin naturalețe. Nimic șocant, totul perceput ca o greutate pe inimă care schimbă ritmul firesc, respirația... Simplitatea exprimării, necăutarea limbajului elevat, aș zice coborârea la un nivel popular de înțelegere sunt dominantele versului dumian, imprimând senzația de înălțare dincolo de lumesc. Ceva sacru. Poezia aceasta pare stratul de îngeri care face tranzacția între om și Dumnezeu. Cuvintele acestea simple au un fond cald, sincer, ele sunt permanent rezultatul unor trăiri, sunt vii, deși construcția lor are la temelie tristețea, singurătatea, melancolia. Ele curg din iubire pentru oameni, dintr-o iubire singura-fără-margini, în contextul în care planeta, viața, omul etc. au acea margine pe care poetul o simte și ne-o dezvăluie neîncetat.
Singurătatea sau iubirea, ce îl caracterizează mai puternic pe Teodor Dume?! Înclin să cred că din una derivă cealaltă și invers, în condițiile în care, de multe ori, moartea s-a interpus între el și cei ai săi. Are, totuși, o bucurie consolatoare, că aceștia se află în singurul loc liniștit, la Dumnezeu, unde și el va ajunge cu acel tren din așteptările sale, iar credința îi conservă această iubire care nu face altceva decât să întărească ideea de sigurătate, adevărul că este un om foarte singur!
Modestia? Credința? Care dintre aceste două atribute este mai pregnant?! Tot ce transpare din versuri poartă o amprentă divină care impune cititorului o anumită conduită atunci când lecturează. De parcă poezia acestui autor s-ar transpune într-o rugă pe care o rostești în deplină liniște, cu smerenie, în genunchi.
Una dintre modalitățile de exprimare poetică este repetiția. De exemplu, repetiția verbului a pleca cu sensurile de a trece, a se îndrepta spre, a părăsi, a se duce etc... În primul rând este vorba de plecarea definitivă într-o lume care se zice că este mai bună, a părăsi lumea aceasta și, în acest sens, a nu se uita de poezia și titlul poeziei eu plec la tata sau a se vedea poezia timpul ca o suveicăstau și mă gândesc la cei care/ pleacă tot pleacă mereu.
Există în aceste versuri un concept al așteptării. Așteptarea ca acel chin al singurătății să dispară într-o bună zi. Așteptarea revederii celor dragi. Asteptarea pur și simplu ca modalitate de prelungire a câtorva clipe frumoase trăite în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Așteptarea ca o privire stăruind asupra copilului din sine văzut prin ceilalți copii, cei care se joacă dincolo de pereții singurătății: cei mai frumoși ani sunt acolo/ sub dealul deschis ca o umbrelăun fel de reprimare. Ploaia.
Așteptarea aceasta este ca un păianjen care atârnă între noapte și zi, între singurătate și Dumnezeu, între a pleca și a rămâne, între o umbră și altă umbră, între tristețe și speranță. Singurătatea intrată în piele/ mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/ aici este marginea - o margine care apare acolo unde se întrerupe fericirea și se face vizibilă tristețea, răul de inimă, o tristețe care nu-i mai aparține, ea încorporează întreg cartierul.
Este surprinzător cum poate poetul să mânuiască atâta blândețe în cuvintele sale. Totul se derulează molcom, fără încăpățânare, de parcă ar fi normal pentru sine ca viața să i se scurgă în prea multă liniște și singurătate.
Întuneric, frig, umbre, noapte, margine, tristețe, nimic, imposibil sunt elemente din care construiește ori, acolo unde e cazul, reconstituie agale ori, uneori meremetisește, pas cu pas, drumul de la "răsărit" spre "apus", elemente care demonstrează acea stare negativă, neexpozabilă, dar pe care autorul este decis să ne-o împărtășească.
Poezia lui Teodor Dume este un fel de spovedanie în fața omului care îi lipsește. De parcă așa își ușurează sufletul de amărăciune! O destăinuire acută ca o boală cu care îi este dat să conviețuiască și pe care o strunește în felul său, cu diplomație. Este dezvăluirea dibace a celor mai fine și totodată a celor mai răvășitoare trăiri. Poate fi numit poetul confidențelor.
Sobrietatea stărilor îmbracă haină de mătase.
Un impact liric asupra cititorului îl reprezină imaginea Anei, un nume predestinat, de data aceasta fiind vorba de Ana cea zidită în sufletul poetului. De câte ori a construit poetul o mânăstire pe pământul trăirilor, de câte ori a dat fuga la el Ana lui cea înnebunitor de fermecătoare este lesne de înțeles din poezia dedicată memoriei acesteia: puținul din adolescentul din mine a rămas acolo:cuceritor și rezistibil zâmbetu-i/ explodat de sub priviri îmi încătușa vederea/ simțeam un fel de căldură tăioasă/ până la os.
Revenirea la golul sufletesc se face ritmic, între două respirații, între două apariții consecutive ale chipurilor dragi, pe fundalul unei liniști extreme. golul dintre mine și tine/ e viața mea mărturisește poetul în poezia ca un fel de pretextși mai există și așteptarea - un alt cuvânt-repetiție care vrea să accentueze starea de disconfort produsă de solitudine, greul pe suflet, sisific, pe care poetul se obligă și se sforțează să-l ducă până la finalul existențial.
La Teodor Dume ne întâlnim cu verbul suferinței. Repetiția este strunită în sensul evidențierii stărilor de sfârșeală, de anemie sufletească, de dificultate în a depăși aceste stări latente, prin revenirea la cuvinele: gol, așteptare etc.
Citind de la un capăt la celălalt, rămâi cu impresia că poetul este în continuă stare de meditație. El își pune întrebări despre viață fie din postura de copil, fie din cea a tatălui său, fie chiar din postura de tată la rândul său. Una dintre întrebări este de ce ne naștem? și căreia nu-i găsește răspuns, aceasta însă îl macină gândind că într-o bună zi, fiul său ar putea să-l întrebe același lucru, iar el nu-i va putea oferi o variantă (plauzibilă).
De fapt, grupajele sale poetice din versuri scurte care se dezlănțuie pe verticală, ca un plânset, uneori dintr-un singur cuvânt, sunt idei emise în baza unor inepuizabile meditații asupra rostului vieții, asupra propriului rost.
Aceste de ce-uri țin încontinuu locul unei persoane din trecut cu care ar dori să se explice, să primească răspunsuri, să dialogheze pe textura acestor teme vitale, abia apoi să poată lua decizii. Iată, spre exemplu, în poezia un fel de incertitudine, două dintre strofe transpar ca răspunsuri sieși: de fapt sunt liber să cred/ că orice lucru neatins/ nu există/ .../ există doar un timp/ intrat în sângele meu/ mă iubește ca o femeie.
Poezia dumiană este una a stărilor. Starea de singurătate, starea de așeptare, starea de visare, starea metafizică, starea de meditație... Starea de nedeterminare, de nedumerire, de aflare pe o margine sau alta a sinelui, a lucrurilor apropiate ori îndepărtate, a vieții este imprimată și de expresia un fel de care lasă impresia de incertitudine, lamentare, nehotărâre. Să rămân aici în lumea mea/ cu o singură moarte cu toate ale mele, cu crescătoria mea de singurătăți ori poate ar fi mai bine să grăbesc plecarea mea către locul unde se spune că odihna e veșnică iar liniștea nu mai înseamnă împovărare?! - se întreabă poetul.
Această altă obsesie pentru un fel de o regăsim în multe titluri de poezii, mai ales: un fel de imitație, un fel de solstițiu. în lumea cu multe lucruri, un fel de reprimare. ploaia, un fel de remiză, un fel de înfrigurare, un fel de eclipsă, un fel de cădere din interioretc. Această nesiguranță între a se afla într-o stare și a tinde să iasă din ea ori de a o privi din partea opusă conferă din start balans antonimic: viață-moarte, tristețe-bucurie, fericire-nefericire etc. poetul aflându-se ori la limita de sus a sentimentelor, a trăirilor, ori la limita inferioară, nedumerindu-se asupra barierei dintre stări, de aceea cazând când într-una când în cealaltă, devenind fără voie adeptul extremelor.
Se remarcă titlurile lungi în bună parte, de parcă poetul ar vrea să spună dintr-o suflare ceea ce are pe suflet. Se simte o stare de revelație în fiecare frază, la acest poet al stărilor, cum l-am perceput eu. Se simte o teamă. De prea multă singurătate. O stânjeneală. Stinghereala omului părăsit. Totodată, senzația de prea singur este secondată de sentimentul că prin trup, prin suflet și prin spirit trece mereu cineva.
Ploaia este fenomenul meteorologic preferat. Poate pentru că are efect melancolic, liniștitor asemenea amintirilor care vin și pleacă precum fulgerele. Ploaia extinde starea lăuntrică a poetului pe stradă, o stradă care devine a singurătății.
Îmi place să rămân ceea ce sunt - afirmă poetul melancolic în poezia nimic. Omul acesta are mania amintirilor. El este un individ relaxat în singurătatea sa, o singurătate în care de fapt nu este singur, ci împreună cu amintirile. Însoțitoarele sale. Ori mai bine zis, înlocuitoarele celor pe care i-a pierdut ireversibil din viață, dar nu irevocabil. Prezența lor ca amintire este o flacără nestinsă. El trăiește între viață și moarte, între sine și cei dragi. Lipsa lor se confundă cu un gol imens care se îndeasă în propria-i ființă, obligându-l să se hrănească din el. Acest maniac al amintirilor este subjugat obsesiilor printre care și cea a numelor, profund legat de oameni ca substituți ai celor duși la Dumnezeu. Golul despre care aminteam se umple zilnic de prieteniile legate cu oameni din viața reală. Mă bucur să mă aflu şi eu printre acești prieteni. Numele lor este pomenit în discursul care încheie volumul, ca o dedicație. Poetul trăiește mai multe vieți paralele: cele de aici și cele de dincolo.
Lipsa acelor oameni are și efecte secundaretrupul meu este un adăpost pentru săraci/ .../ uneori e mult mai întuneric/.../ sentimentele insalubre/ .../ simt o arsură/ .../ aerisesc de trei ori pe zi/ .../ știu că e o aglomerare de lucruri acolo.
Te întrebi despre ce aglomerare de lucruri poate fi vorba din moment ce s-a instalat un mare gol interior. Poate că aglomerarea aceasta este din temeri, neliniști, suferințe, tristeți, umbre, neputințe și vedenii...
Aș vrea să cred că viața imi aparține/ deși parcă e pentru prima dată când/ mi-e dor de moarte.../ ultimul diagnostic. suspect de moarte.
În această poezie apare din nou laitmotivul cămășii albe, simbolul curățeniei morale, al purității sufletești. Acesta este predominant în poezia lui Teodor Dume: cămașa albă cea cu gulerul latultimul diagnostic. suspect de moarte, ... vedeniile sunt ca niște aburi, ca niște persoane cunoscute îmbrăcate în alb, toată familia purta cămăși albe. Este ceva ce ține de neam, de comportament, de educație. Acest alb obsesiv contrastează cu negrul melancolic al singurătății intrinseci.
Fonetic vorbind, poetul are obsesia sunetului f: Frică, Frig, înFrigurare, mă aFund, aFară, reFuz, Fără etc. Și repetabilul un Fel de... toate acestea se aud ca un oFtat!
Teama că ar putea rămâne fără amintirile sale, că ar putea fi părăsit chiar și de amintiri, se resimte în versurile poeziei Un fel de înfrigurare. Poetul are nevoie de amintiri ca de aer. Ele sunt pânza fin-țesută. De ea atârnă zilele poetului însingurat. Ca să nu se rupă această pânză, poetul restaurează chipurile dragi prin desen, asemenea unui grafician: uneori există riscul să uit încât/ nu mai sunt capabil/ să-mi gestionez nopțile/ și atunci când/ nu mai am nimic de spus desenez/ desenez chipuriun fel de îngrijorare. Lamentarea aceasta a uitării și de-a fi dat uitării se continuă în poezia ca o corabie în derivă: în inima aceasta n-a mai locuit nimeni/ de ceva vreme/ miroase cumplit a mucegai/ .../ aerul închis decojește pereții/ cu un fel de revoltă/ .../ respir/ tăcere/ multă tăcere/ca o corabie în derivă.
Ca în tratatul cioranian, poetul pare să se supună oricăror mijloace de descompunere sufletească. Atmosfera interioară se perimează, miroase a mucegai, aerul așteptării se acrește, devine insuportabil, trebuie nepărat și urgent făcută o schimbare. El nu se poate părăsi pe sine sau nu vrea să o facä decât atunci când înăuntru cineva îl va înlocui. Iată o altă metodă de a popula sufletul cu oameni, de a combate singurătatea! Ca singur locuitor al sinelui își alege drept locuință propria inimă întrucât nu mai poate locui în inima cuiva inexistent.Tristețea este starea de alb-negru, este cum ai împărți viața pe jumătate cu cineva căruia îi donezi unul dintre plămânii tăi.
Mergând printre obsesiile poetului ca printr-o pădure de brazi, dai și peste îmbătrânire. Senzația pe care i-o lasă un astfel de sentiment este frigul absolut, este moartea, răcirea completă și fără întoarcere a ființei și a mediului, senzația de inutilitate, de substituire ori chiar de confundare cu diverse lucruri, ființe aflate în preajmă ori închipuite: se făcea că am murit și lumea/ mă privea ca pe un accesoriu de schimbvis întrerupt...; frigul trece prin pori și sângerează puternic/ am îmbătrânit altă soluție nu există/ .../ poate e timpul să ademenesc moartea/ și să o împiedic să mai treacă/ printre oamenidoar astăziam intrat pentru o vreme/ în pielea unui porumbel albdiferențe și spațiivine o vreme când nu mai accepți nimic/ vrei să te injectezi cu liniște/ .../ să închizi tot circuitul/ sentimentelor care/ te-au trădat/ ... / bei din tine ca să poți/ pretinde că trăiești/ .../ te subțiezi tot mai mult/... / te pregătești să treci"dreptul la suferință, un privilegiu divin".
atunci când nu voi mai fi - poetul gândește adesea acest final de drum. De altfel, tot el afirmă, în liniște aparentăorice început pornește din sfârșitul celuilalt. Prin urmare, totul se învârte. Există acea continuitate a vieții care este moartea și a morții care este viața. Una o naște pe cealaltă. De fapt nu există un sfârșit cum nu există un început al acestora. Ele derivă una din cealaltă, determinând un perpetuum mobile. Metafora oamenii se bifurcă este evidentă în contextul mai sus menționat.
Există o persistare în a se înstrăina, obsesia cu care autorul coboară spre finalul vieții ca pe un povârniș fără cale de întoarcere. Singura dovadă importantă a trecerii sale prin lume este doar o însemnare pe care/ Dumnezeu o va citi/ cu discreție/ doar un semn. Restul lucrurilor sunt prea neimportante încât nu va mai avea nevoie de ele acolo unde se va duce.
Golul dintre sine și oameni se adâncește. Nimic nu-l mai poate impresiona, atmosfera interioară se declară rece cum rece va fi acolo, departe de viață: de mâine toate diminețile/ vor fi la fel de recio posibilă trecere. Iată, nici măcar aici poetul nu este hotărât. Să rămână?! Să plece?! Care dintre cele două alternative îi va asigura bucuria cea mai mare?! Cei dragi de aici?! Cei dragi de acolo?!
De-a lungul volumului moartea, un fluture alb, poetul menține un ton confesiv, meditativ, o atitudine de om resemnat căruia nu-i lipsește demnitatea, o voce directă și caldă cu care își devoalează sentimentele reprimate. El este pe bună dreptate poetul suferinței, al stărilor și al obsesiilor.
între mine și... este o expresie uzuală în poeziile lui Teodor Dume care valorifică raportul său cu lumea de aici, de dincolo. De exemplu, expresiile între mine și lucruri/ oameni/ Dumnezeu stabilesc nuanțe, semnificații ale celorlalți cu sine: lucrurile nu au așa o importanță, sunt trecătoare; oamenii au importanță dar tot trecători sunt și ei; în schimb, Dumnezeu este permanent, nu îl părăsește niciodată, îl ajută fără să-l tulbure. Pe de altă parte, există un gând de reciprocitate, nici el nu ar vrea să-și supere Dumnezeul: poate și Dumnezeu face dragostedincolo de lucruri doar o fericire tatuată pe umbră.
Mai declară poetul despre el: cuvintele scurse din mine/ sunt singurele indicii/ cam atâtdincolo de lucruritimpul oprit în mine arată/ ce sunt și nu ceea ce am fostscrisoare cu destinatar necunoscut.
Ce aș putea să spun în urma acestei lecturi? Că poetul are zborul lui. De catifea. Graţios şi extravagant!
Moartea, un fluture alb. Mă gândesc la frunzele de varză găurite şi roase până la scheletul de nervuri. Mă gândesc la toate acele goluri din sufletul poetului...


Ottilia Ardeleanu, 3 iulie 2015, Năvodari





21/01/2013

Mioara Băluţă. referinţe la volumul Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume,


Moartea, un future alb sau cum să privești cu detașare întunericul...



Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.
Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.
Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:


“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...”


Cu prietenie,                                               
Mioara BĂLUȚĂ                                       

15/01/2013

Călin Sămărghiţan: referinţe la volumul MOARTEA, UN FLUTURE ALB, autor Teodor Dume


Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.
Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit
dincolo de ani până când
fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.
Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.

Călin Sămărghiţan

12/01/2013

teodor dume, cuvânt la volumul Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!

Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine  din trăirile de o clipă în  trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur  veţi fi.
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă  la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Mulţumesc lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi,  cărţile: Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie. Mulţumesc prietenului nostru comun Al. Silaghi, epigramist, fost redactor şef la revista Familia şi la ziarul Crişana, care m-a "lipit" sufleteşte de marele Grigurcu devenindu-mi părinte de suflet. Retrăiesc şi acum momentul în care i-am dăruit lui Gheorghe Grigurcu, la cererea insistentă a domniei sale în Astoria din Oradea, primul meu autograf pe revista "Ţara visurilor noastre" în care aveam rezervate trei pagini de revistă pentru primele mele scrieri confirmate de către   prof. Anastasie Ţîrulescu, redactorul şef. 
Mulţumesc şi acelora care mereu au stat alături de mine; Stelian Vasilescu, Viorel Horj, Alexandru Andriţoiu,  Teodor Crişan, Florica Albu Berinde, Crăciun Parasca, Mioara Băluţă, Andrada Matei, Cristina Ştefan, Dana Ştefan, (Germania), Călin Sămărghitan, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Atila Racz (Dublin), Veronica Pavel Lerner (Canada), prof. George Paşa, Ionuţ Caragea, Relu Coţofana, Liviu Ioan Mureşan, Ottilia Ardeleanu, Nicolae Popa (R. Moldova), Nadia Padure (R. Moldova), Eugenia Reitter, soţiei mele Fabiola, fetiţei mele Teodora şi tuturor prietenilor mei, mulţi la număr, pe care îi rog să mă ierte pentru că nu le-am rostit numele, dar îi asigur că-i păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar.

mulţumesc, dragi prieteni!
mereu al vostr,
teodor dume,


30/12/2012

Cristina Ştefan: Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Citind volumul în pregătire pentru tipar, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală, polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor, exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.
“în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”,”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enunţat.

Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate.

(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi
sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )

“am ochii mari poate sunt sensibil
sau poate am devenit
prea complex
nu ştiu
înăuntrul meu e strâmt
nimeni nu intră nimeni nu iese
e o lume numai a mea
cu reguli stricte
numai că nu-mi dau seama cine
a trecut ultima oară prin mine”

Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb)

“undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...”





Cristina Ştefan
29 dec 2012


****
Pe Teodor Dume nu mi-l pot închipui decât pe fundalul oraşului său, care timp de peste trei decenii a fost şi al meu, Oradea.(...)
Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. (...)
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.
Poezia lui Teodor Dume contaminează şi imobilizează suflete. El, Teodor Dume, se produce şi se descompune pe sine. De fapt e un sacrificiu adus poeziei. 

Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.(...)
Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului şi nu pot fi contrazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii,  precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte , pătrunde în profunzime apoi acaparează. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.
Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e totuşi mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

cu prietenie,
dr. Gheorge Grigurcu,


                                                                  


****

Autor al unor volume precum Adevărul din cuvintre şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU)Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii)


conf. univ.dr. ANCA SÎRGHIE





***************



A vorbi despre  scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire  şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte"  şi   "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri,  în cea a singurătăţii mistuitoare.  Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)
Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi.  Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor".  El, scriitorul  Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.

mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM,
Cu prietenie,
Stelian Vasilescu
(adică, Stelică)







*****
Teodor Dume, (ce nume de rezonanţă poetică!
Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii"
Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. 
Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul. 
Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile.
Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.
Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea

                                                               ( Viorel HORJ, scriitor)




L-am  “întâlnit”  (între ghilimele, pentru că nu ne-am văzut niciodată) pe poetul Teodor Dume acum câţiva ani pe o reţea literară online din România. Si, de la prima poezie citită,  am fost impresionată de forţa cu care versurile poetului transmit emotiile. Am rămas, de atunci, o fidelă cititoare si admiratoare a poeziilor lui. Lucrăm împreună pe o altă reţea online şi, cand poetul mi-a solicitat ajutorul în selectarea poeziilor pentru acest volum, am primit propunerea cu entuziasm.
Selecţia de 90 de poezii din volum este făcută din cele scrise în anii 2009-2012. Am împărţit poeziile selectate în ediţia de faţă în trei secţiuni:  “de la părinţi…”, “prin Dumnezeu…”, “…spre mine”,  poetul plimbându-ne în permanenţă prin universal său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile lui interioare.
Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady.  Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. 
Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o  dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare
atârna încă unul nou-nouţ/”
             Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”.
Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii.  Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”.  Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri).
Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi.
Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit.


                                                                        Veronica Pavel Lerner   



     Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale.  Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre  mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă.  Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc nici notele răzvrătirii.
     În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului. Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi Dumnezeu...)”.

Gheorghe Paşa
***
Am citit şi recitit textul "Moartea, un fluture alb",  şi sunt gata să afirm că, în viziunea mea, acesta este un mod de a face poezie credibilă, prin faptul că nu marşează prea mult pe stilul căutat, vag obscur, supra/încărcat de simboluri retorizante, fabricate printr-un fel de metodă de extracţie suprarealistă. Discursul simplu, neînzorzonat, transmiţînd mesajul direct, fără interpunerile unor noi niveluri de criptare care să limiteze complet libertatea naraţiunii. Simplitate care, evident, este cu mult mai greu de obţinut decât facilul joc de-a v-aţi ascunsele, după o perdea de simboluri, adesea digerabile pentru lector.
Ici şi colo, distingem mici inserţii din recuzita expresionistă.
ex:

"ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă"

sau:

"abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui..."

şi chiar foarte accentuat:

"o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea"

Suficient ca să accentueze decorul contrastant dintre o dimineaţă de primăvară, desigur agitată, vitală vs. clipa morţii tatălui, consumată într-o stare de tensiune sufletească profundă, exprimată, foarte sugestiv, în strofa doi, după ce poema debutează cu două versuri seci şi dure, care anunţă implacabilul:

"vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor"

Undeva, mai jos, iarăşi un contrast strident între atmosfera lugubră a morţii şi acea linişte care nu pare a rezona deloc cu circumstanţele descrierii ei (liniştea ca o cremă... hidratantă!), - de parcă însăşi moartea şi-ar recosmetiza ridurile, odată cu acest nou exerciţiu de competenţă!

"acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi..."

Metafora fluturelui alb, pare destul de transparentă, sugerînd o dublă trimitere: a/ tema plecării definitiva pe

"o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau..."

şi
b/ cea al amînării ei, prin trezirea dureroasă a copilului în "aerul călduţ" al dimineţii ca într-un giulgiu sufocant, ca într-o plasă de păianjen în care "fluturele alb", rămas, se zbate disperat în încercarea de a marca "drumul" drumul tatălui către "nesfîrşirea morţii", către "marginea umbrelor".
De remarcat dimeniunea umană a textului - aspect pe care-l am în vedere la orice scriere.
Asemenea, transmiterea directă, nemijlocită a mesajului, prin cuvinte simple şi imagini penetrante, deşi textul pare complet demetaforizat, mizîndu-se doar pe efectul pur retoric al cuvintelor.
În fine, partea reflexivă, foarte densă, nu ar fi ultimul lucru posibil a fi scos în evidenţă din acest text bun.

Ioan Peia, scriitor