BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta OPINII. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta OPINII. Afișați toate postările

15/01/2024

Elza Hansen: poezie

 RAINBOW - PEACE IS KIND LIKE RAINBOW- 

CURCUBEU

1. Mă iartă, de vrei chiar din viață poți să mă iei 

Greșesc gândind oare, ce-ai vrut să spui

Cu ce megafon ai trântit lumânarea mea suflet

În fașa luminii ce gaura neagră înghite știrea? 

Din tot ce zidesc cu a mea fantezie

Cad dimensiunile "unde naufragiat doar ajung pretinzând că iubesc" Leonard Cohen

Măcinată de dor, de-un cumplit 

imposibil finit 

Căzut în al meu cu semnătură design interior ”Dumnezeu” 

Sufletul se căiește:

- Te rog în culorile curcubeului 

Fiicei tale vorbește!

Dacă prezinți putere minții și inimii mele 

Îndurare durerii să lași!

Nu cu semn exclamator poruncitor

Doar autoritar duhovnicesc glas

Te implor dă-mi o ultimă clipă de pace

Lașitatea la o parte să las! 

Dă-mi putere să înfăptuiesc ce e corect

Măcar în al unsprezecelea ceas!Spin 

Din tot trandafirul divin 

Oare nu Tu, Divin Creator și pe acela mi-ai dat?

Al meu suflet e fără rușine pe genunchi la al tău altar

Din cel mai profund gând 

La altarul divin

Canal ție aici și acum eu mă las

Văd viața, ciripitul păsărilor dimineața

Dar amenințată global

De ceva în substraturi pe mai multe planuri

Ochi stelar vede ce irisului meu îi este nevăzut 

Pe un plan e bolnavă Planeta Viral

Tu îmi spui cu limbi de foc:

- Echilibrul și lumina sunt bolnave în oameni, spiritual!

Val după val

Duce spre mal

Albastrul voal

Galben luminii

Pe o masă în vis

Cu o față de roșu

Matrimonial

La la la la la Al

- Mă cobor printre voi

Parcurgând viermuit 

Din coșmar în coșmar

Holograma undelor tremură paranormal


2. Virtualul război intracelular s-a mutat pe frecvențe reale... 

În oglinda portalelor trei dimensionale  

- Neștiind altfel decât scriindu-mă ție în rugă 

De bun rămas 

De e astfel să fie

Îmi las ruga și plânsul în acest poem

La altarul unde toți oamenii de bine

Treptele lumii închină

Ecumenic doar o inimă 

Genunchii se pleacă 

Au ajuns lacrimile până la măduva oaselor luminii 

Pământul plânge spre cer 

Urgia vărsată

Impactul otrăvii turnată...

Chiar dacă mi-e teamă

Să ajung acuzată

Cer putere să mai cred în ce îmi vei arăta! 

Cum și unde să găsesc ce să fac?!

Ce-aș putea decât deja fac?

Purtând botniță pentru tot ce o pandemie implică 

Țin aproapele meu la distanță fizică 

Mă spăl pe mâini la nesfârșit

Pe când a lumilor toate amvoane 

Se spală și ele ca Pilat

Pe mâinile lor iresponsabile de orice păcat...

Așteptând moartea Oare adaug sau iau vieții ceva ce-a mai rămas?

Poate fi mai mare risc decât moartea, de am să tac?

Chiar de va fi și sfârși-vor aceste gratii în fâșii peste gura mea 

Mărturie las lumii golită de umanitate 

Umbra sub sceptrul de-a pune mâniile pe putere 

Îngrădind a mea libertate

Obsedate în dreptul tribunelor lor 

Ce curând vor fi goale 

Manifestul acesta și inimii obosite de atâta moarte 

Se lansează și cad pe-ale tale brațe 

Golului din teama de Tine 

Doar de tine, Doamne 

Mă las căderii în lumina și groapa acestui poem

În rânduri de lacrimi... 

Văd ceața copiilor fără viitor 

Ruga acesta de protest 

Împotriva suferinței nenecesare

Din dragoste îți mulțumesc

O ultimă suflare prin a Ta îndurare

Să lași în Univers 

Drum poeziei sigilare îi pornesc

Nu e ușor

Într-o plasmă de cerc  mă pășesc 

3.Cerul mă strigă percepției Newtoniene


Gama muzicii șapte popas

Ritm cu pauză duminica pământescului ceas 

Trăiesc frică în tremur dar accept 

Strâng în piept tot mărul din al vieții pom 

Mă trăiesc cu tot ce trebuie să simt fiind om...

Văd culori începând cu cea roșie 

Speranța Cinematografie simbolică pe a realității alb-negru ecran

Nașterea-moartea-renașterea 

Pare cod decodat conștiinței din mintea atlas

Portocaliul să fie al soarelui zâmbet Desenelor din copilăria ce în urmă-am să las 

Roba călugărului când cheamă din est 

Îmi adună-ancestralul și îl bate pilon dorului

Meditând cu elan

Regăsind în neființă ființă 

Transcendentală

Frica spulberă formațiile găurilor negre de van 

Ala-bala-Portocala!...

Sigur sfârși-voi pe acel balansoar 

Jocul cu soarele printre degete

Imaginează fără de ramă 

Vocea bunicii agață  inimii mele icoană

Galbenă este lumina când viața în ea seamănă și seceră 

Dar între timp crește Dansul ce nimeni nu vrea să-l danseze

"Toată lumea vrea să ajungă în rai

Însă nimeni nu vrea să moară" 

Îmi reamintește Søren Kierkegaard 

De durerea trăită profundului Mircea Eliade

Pagini rupte religiei universale 

Emil Cioran a trăit egalitatea supremației "durerea care de fiecare dată se simte de parcă ar fi simțită întâia oară" 

În dezlipire crește frica-n amploare 

Oh! Cât de amarnic despărțirea pe toți 

ne doare!...

Dacă în lecții școlare 

Am învăța de la început să nu ne temem

Ar muta creierul vechi din al spatelui craniu 

Drept în frunte un ochi nou?

Ar privi ce găsim dureros

Concepând că e straniu?

Verdele e liniștea  

Mă privește plângând 

Lacrimi de-argint întinzând 

Uneori prea des și nu pot 

De al dragului stres 

Să mă-opresc

Să-i zâmbesc 

Nelovind propria știință

Cu al meu plastic pretins talant

dumnezeiesc

Te rog, nu te supăra! 

Mă dă afară de pe planetă ochiul golit de înțelepciune

Plin cu miraje circulare

Și idei despre contribuția mea

Că ar fi în zadar!

Păcăleală egală într-un zălud întâmplător

Creator 

Miraculosul jucător de zaruri 

Curcubeu irosit degetar

Balonașe din spume 

Haina lui Mahatma Gandhi - Marele suflet

Dată nereușitului cuier

Uitată e doar mâna mea 

Neechilibrată întinsă de tine condamnării de sine

Ce spune ea despre ce am crezut că eu port divinului tău nume? 

Agățată 

Cu capul spart 

E ce a vrut că să fie 

Schimbarea dorită în mine spre lume

Albastru reține în cerul sihastru

A mea amintire a unui copil drag

M-a întrebat dacă și înghețata poate să fie albastră? 

Necolorată chimic! 

Copil râzând cu inocență 

De a lumii program pervertit și de a ei licență

Nu era naiv 

El știa că ce bagă în gură nu-i la fel ca el de curat...

Schimb subiectul cu inversul lui

Cu ceva mai puțin poluat

Aș dori să vă spun despre cer scandinavic

Unde norii evaporă zorii 

Des de soare privat

E un cântec făcut să ajute lumina 

Rar zâmbind în acest colț lumesc minunat

Cerul, crâmpei din a ochilor oameni înalți 

Ochi albaștri și-au tot fluierat

Până la urmă au materializat 

Un cuvânt 

Eu zic că-i de vreme albastră 

Precum nouă românilor cetera și omul drag

Cuvântul ”hygge” 

Înseamnă plăcut sau cald

Climei nouroase lumină în case 

Singuri și-au creat 

Apoi au inventat acest cântec

"Îmi voi colora orașul în toate culorile”

Spune-un vers

Până acum versul e valid

Oamenii au în general încredere în autorități

Aventurile neterminate 

Democratic cu un parlament au găsit  cale de mijloc Majorității dreptate

Binecuvântate

Aceste regate

Pe niciunul din regi ori regine de o sută de ani încoace 

N-au deranjat

Sanctitatea facerii binelui au încurajat

Indigo amintește uniforma comunistă 

Pe umeri cravată de pioner purtată 

Ritm sacadat nesimțind fiind tânăr greutatea acelei vremi înfometată 

Libertatea de gândire condamnată  

În mine impresia de generație disfuncțională

Bipolară și coruptă a presupus 

Dar încordarea expresiei scade-n cadență

Nici românul indiferent de ce apartenență

Aruncat de geografia nevoii pe a Terrei hartă 

Cine știe unde

Nu e doar un pribeag 

România nu e un loc chiar de tot distrus

Se poate salva

Aici bogatul și săracul aprind lumânări milioane Speranței

Crucile apără gurile rele de cerul noroios 

Toamna miroase a sare-n bucate

Bucate lăsate în săli de-așteptare

Ochilor goliți de demnitate 

Am de subliniat 

Nimic nu ține veșnic!

De aceea, eu colorez al meu cer tricolor

Cu un sfeșnic în care gloria luminii o chem 

Să umple cerul 

Care pe nimeni de bună credință în veșnicie a lăsat uitat

Violet e iubitul meu cu pasiunea

Măcar că el nu știe Nu-s decât în scris năzdrăvană 

Îl las să se scurgă în mici stele mai departe peste acest tot curcubeu 

Cascade de sunete propagate din tastatura mea 

Către cei ce doresc să citească 

Sau vor deveni cum tatăl meu mi-a prevestit

"Să fiu la maturitate o pâine rotundă

Cu coaja aspră"

Așa a fost și el

Dar în miez sățioasă 

Să mă țin tare în tot ce fac - deși uneori mă simt chiar și amară 

Nu atât cât aș vrea de grațioasă- 

Să devin

Precum împărăteasa Șheba lui Solomon

El m-a binecuvântat

- Tată, cât aș vrea să mă mângâi pe creștet, lângă mine sa fii!

Într-o pâine românească oricât de amară, în lumina pământului natal tăiată fraților mei, precum mie în felii

Tu să fii binecuvântat

Și acum și în veci de veci 

Să fii de păcate iertat!

De aici 

În acest mic Paris 

Din frumosul oraș

Cu oamenii harnici

Clădirile dantelează centrul baroc 

Țintuiesc frumusețea o clipă în loc

Să privească potențialul zidirii

Când primaru-i cinstit

Pătrunzătoare inimă cu iubire de cărți

De știință și credință 

Aici m-a adus viața de dragoste și durere plină

Să reflectez la ale curcubeului culori 

Dar și la a mea întâi grea 

În cântarul vieții violetă regină

Din prea mult patos devenită timpului vină

Mă întreb 

Când plătesc nota mea de plată

Cine va șterge lacrima din istorie 

Și ce va fi de ajuns de demn să șteargă această urgie 

Departe  de-a pământului față?!...

De-acolo să plâng

Să cânt

Să vopsesc orașul în culori

Desenând suferința în arcușuri de viori 

Cu a cerului albastră culoare

Dar să și rămân în cuvinte

Materializând după furtuni serioase Mesaj cu idei luminoase

O voce de dincolo de mine fluierată 

Intr-o nouă melodie:

- Nu te teme! 

Ești om

O paleta de culori

Uneori ca o găină păcătoasă Neputincioasă

Dar alte ori ca un vultur 

Să fii pregătit că să zbori!

Fii cât mai des 

Vis de speranță cerului înnorat fără stele

Rugăciune 

Acțiune 

Misiune 

Cerului de lumină mă închin...

Chem înapoi Terra minunată și pacea 

Le voi iubi mai conștient decât până acum! 

Amin


Am regăsit linkul. Mulțumesc maestre Teodor Dume pentru publicarea unei poezii care am scris-o în timpul pandemiei. Este dedicată PACII ȘI IERTARII. Descrie experiența mea de a trăi în două culturi și drumul suferinței parcurs cu ajutorul reîntoarcerii pentru o vreme la rădăcină, pe plaiurile natale, românești. Vă mulțumesc maestre!


 Mulțumesc celei care m-a ”bătut” literar 3 luni de zile ca să scoată ”untul din mine”, scumpa mea mentor poeta Petruţa Niţă. Am și devenit ”năzdrăvană” din întâlnirea cu acești lideri literari și descoperitori de talente literare a grupului literar unic de felul lui, creat de directorul vizionar Teodor Dume. Grupul literar Extemporal liric,(grup al revistei Extemporal liric/ISSN 2668-5620)publică elevii ajunși să ia 10 la extemporal. O școală veche și înțeleaptă. Petruța Niță, redactor șef al grupului literar. Mulțumiri sincere din inimă. Între timp, mergând la școala grupului, mi-am amintit toate lecțiile mele învățate la literatura daneză pentru bacalaureat și am descoperit că Petruţa Niţă este un geniu. Am scris și scriu amestecând toate genurile literare, exact așa cum ea m-a citit. Cel care predomină l-am dezvoltat după ce m-am simțit capabilă să stau pe propriile picioare, ieșind din grup. Este un gen literar învățat cu sârguință în Danemarca. Genul literar se numește proză epică cu vers întrerupt. Următoarea postare va fi din manualele mele de literatură de atunci. Niciodată nu m-am îngrijorat când am învățat ceva, că nu va veni veni și timpul să pot folosi acele cunoștințe. Le-am lăsat la ”dospit” doar, cum Petruța bine spunea. Mulțumesc acestor oameni minunați pentru că în afară de a fi personalități literare respectate în România, sunt oameni de omenie. Sunt oameni dispuși să te vadă ca om, să te audă și să te ajute. Carma maeștrilor! Carma se întoarce întotdeauna! Mulțumesc tuturor care folosesc timp să citească versuri lungi, fără ritm întotdeauna, fără rimă întotdeauna, nici rap, nici lirică indiană, nici panoramică, nici epică doar, nici scenografică doar...Dar așa cum spunea Leonard Cohen în cântecul Anthem  ” acest stil care este liber și de fapt este cântat de spirit, ca melodia părintelui în templu...ca doina omului de rând care își cântă dorul, ca balada și ca forma inițială a primelor versuri scrise, a epopeilor, este definită pe limba daneză, ca lirica ramificată în proză cu versuri discrepante sau întrerupte....Prin aceea discrepanță, cum L. C. spune ” intră și lumina”... Lumina Speranței care a adus cândva un Curcubeu pe cer, ca să amintească furiei fenomenelor naturii să se oprească, să vie și peste timpurile noastre prezente, peste cei suferinzi și să ne păzească să continuăm să trăim în pace și libertate.


Elza Hansen

18/06/2020

Ionel Bota: Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză

Ionel BOTA

Resuscitări, supraviețuiri, autenticism.
Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză
Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.
La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități, ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească.
Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă - amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).
E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului.
Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:
În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.
Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)
E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării.
Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.

12/08/2019

Gheorghe Grigurcu despre debutul (adevărul din cuvinte,1985) lui Teodor Dume

Gheorghe Grigurcu despre debutul (adevărul din cuvinte,1985) lui Teodor Dume



Dragă domnule Teodor Dume,
"Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie.
Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (...)
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-alungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni."

Gheorghe Grigurcu,(corespondențe, 20 decembrie 1985)

  

Un debutant: Teodor Dume

“Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.
O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.


Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri. ”

dr. Gheorghe Grigurcu, critic, scriitor, membru U.S.R.

27/07/2015

Liviu OFILEANU, lecturi volumul ; Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume


Un autor  miliardar în imagini  şi
variaţiuni pe aceeaşi temã este orãdeanul
Teodor Dume, o prezenţã activã pe diverse
site-uri de creaþie online şi având la activ
doar trei (!) volume de poezie – Adevãrul
din cuvinte (1985); Strigãt din copilãrie
(1994) şi Moartea, un fluture alb, Ed. Pim,
Iaşi, 2015, cel de care ne vom ocupa mai
jos. Înainte de toate (numele care iscãlesc ba câte o scurtã referinţã, ba o elogioasã dare de seamã),
atenţia ne este atrasã de prefaţa reputatului critic
Gheorghe Grigurcu, din ale cãrui aprecieri şi citãm:
„Geometria unei stãri lirice se precizeazã treptat.
Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singurã cale.Risipa e prevenitã atât sub aspectul structural cât şi celmal selecţiei. În plan
organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari. E de remarcat câtã emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legãturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivã.” (prefaţã, p. 5). Aşadar, ştim la ce
sã ne aşteptãm, anume la o poezie strãinã de vreo modã, întoarsã cu spatele la orice influenţã inovatoare, cu centrul iradiant în simbolisticã şi metaforã, la meşteşug.
Cartea este structuratã în trei pãrţi (deşi nu se întrevãd clare delimitãri ideatice): dinspre pãrinţi; prin Dumnezeu; spre mine  însã putem observa cã e vorba de un indicator de lecturã, o frazã tãiatã în trei:
Dinspre pãrinţi... prin Dumnezeu... spre mine... – o aluzie la (sau reminisceţã din) Tudor Arghezi. Evocarea figurilor pãrinteşti, în speţã perioada copilãriei reprezintã un laitmotiv, sunt aici afinitãţi cu melancolia desprinderii de lumea satului, apoi întoarcerea în sat, casa pãrinteascã şi absenţa celor dragi – motive şi imagini
consacrate de şaizecişti preluând ştafeta copilãriei dârze a unui Nicolae Labiş.
Procedeul calchierii e oarecum inversat şi prozaic: „s-a întâmplat la margine de copilãrie// avem cred vreo şapte-opt ani/ era primãvarã sau toamnã târzie/ ploua mãrunt era frig şi/ multã ceaţã/ nu-mi aduc bine aminte/ tata mã ţinea strâns de mânã/ şi lãcrima/ din când în când/ mã privea pieziş/ purta o cãmaşã albã/ cu mâneci
lungi/ înãuntru era mult întuneric doar/ sub lumânarea aprinsã ca într-un luminiş/ se zãrea o carte mare şi fotografia mamei/ în care pãrea cã aşteaptã pe cineva drag (...)/ simţeam cum parcã cineva ar muşca
din/ mine/ ca dintr-un mãr copt” (aluviuni, p. 37).Asemenea unui Kirillov, subiectul se întoarce la locul
trãirii evenimentelor care l-au marcat, devenit acum un spaţiu favorabil reconstituirii: în locul în care am copilãrit/ nu mai locuieşte nimeni/ mama s-a dus într-o dimineaţã la bisericã/ şi nu s-a mai întors/
iar tata/ nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu şi întâmplãtor sau nu/ s-a dus sã o caute/ şi uite aşa am plecat/ din copilul care eram şi/ am lãsat o amintire/ deschisã/ ca o ranã se întinde pe dinãuntru// uneori ne mai
intersectãm/ la marginea privirii/ şi am impresia cã-mi duc viaţa/ în acelaşi loc unde uitãrile/ cresc printre pietre...// singurãtatea devorã fiecare clipã/ şi parcã se amplificã/  în mine// simt o furnicãturã un fel de
amorţealã/ închid ochii şi mã privesc pe dinãuntru// vãd apusul un apus roşiatic/ deşi pare neatins/ respirã din mine// afarã încã mai plouã/ plouã mãrunt şi e din ce în ce mai frig...” (singurãtatea pietrelor, p. 39). Ni se propun fulgurante portretizãri retrospective, ceremonialuri ale despãrþirii din care rãzbate o singurãtate mortificatoare. Dume nu se complicã în dezvoltãri şi aluzii livreşti, gloseazã însã la nesfârşit pe valoarea poeticã a cuvântului în sine: amintirile, aşteptarea, bãtrâneţea, casa  bãtrâneascã, copilãria, câinele din curte,
emoţia, frigul, insomnia, iluzia, întunericul, liniştea, marginea, moartea, neputinţa, ploaia, respiraþia, singurãtatea, suferinţa, speranţa, tãcerea, târziul, timpul, tristeţea, uitarea, umbra, viaţa, veşnicia şi visul  etc.
Din combinarea la nesfârşit a acestor cuvinte-simboluri îi rezultã dexteritatea asociativã, aerul patetic expresionist, nu lipsit de rateuri şi clişee pernicioase, poza de etern-copil-bãtrân, tonul solemn în consonanţã cu producţiile anterioare. Vom cita integral un text pentru a ne edifica asupra modului în care curg poemele cãrţii de faţã: „nici nu ştiu dacã/ numele meu e teodor dume/ şi dacã stãpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capãt şi viaþa în celãlalt// uneori prins între cele douã linişti/ îmi lipesc urechea de
marginea pãmântului/ şi vorbesc cu tata în prezenţa cãruia/ am învãţat sã iubesc sã sufãr/ şi sã aprind prima lumânare// ţin minte cum am sãrutat-o pe mama/ şi m-am rugat lui Dumnezeu/ sã se joace cu mine/
eram devorat de fricã şi de/ întunericul decupat/ din veşmintele lui tata// prins în acest sentiment ciudat/ am ucis o lacrimã/ am strigat şi/ moartea s-a zgâit la mine// ca la o pradã// nici nu ştiu dacã sunt fericit
sau trist/ ştiu doar cã nu-mi parţin/ am privirile amputate şi oscilez/ între cer şi o umbrã leneşã// aş putea sã mã prefac într- un bãiat care/ iubea/ sau într-o altã prezenţã în care numele/ nici cã ar conta/ numai
cã/ între mine şi cer existã o legãturã/ care defineşte viaţa şi moartea// şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp” (între mine şi cer e o umbrã, p. 51).
Dupã cum vom vedea mai jos, Teodor Dume este oarecum la curent cu învãluirile poeziei moderne, cu punerile în abis ºş dublul sens al tablourilor pretins domestice, el ştie pe care butoane sã apese pentru ca
sonoritatea cuvintelor sã capteze un minimum de interes –, începe cu un enunţ referitor la vreo condiţionare a trãitului în normalitate, a somnului ori a scrisului, apoi trece prin descrieri de interior-exterior la
dezvoltarea  mizei morþii, la exprimarea celor mai banale adevãruri prin haloul figurativ şi antinomic al simbolurilor (porumbel / pisicã), dopându-le cu un iz anecdotic: „sã nu mai fiu trezit dimineaţa la cinci/ de câinele vecinului gãzduit/ în balconul apartamentului de deasupra ori/ de alarma stridentã a telefonului mobil şi/ de nevasta mea cu vocea şuieratã/ care- mi sfâşie carnea/ pânã la os am hotãrât/ sã ies din mine şi/ am intrat/ pentru o vreme în/ pielea unui porumbel alb suficient/ cât sã pot privi lumea de sus// mi-am desfãcut
aripile/ gata de zbor// o pisicã tot albã lipitã de pervaz/ îmi pândea tremurul înfuleca din imaginea/ desprinsã de pãmânt/ şi uite aşa am ieşit dintr-o dimineaţã/ obositã (...)” (diferenţe şi spaţii, p. 118). Însã mizeria
ocupã toate golurile şi eliminã treptat fiinþa, oamenii sunt duplicitari şi incapabili de a sesiza frumuseţea vieţii, iatã o tuşã cu nuanţe kafkiene: „pe stradã la muncã sau acasã sub duş/ peste tot acolo unde mizeria
se/ ascunde în golurile din viaţã/ mã urmãreşte o amorþealã/ e ca un fel de frig continuu/ pişcã nu doare/ şi nici nu-mi pasã/ / în fiecare zi/ înãuntrul meu se ghemuieşte/ o şansã// îmi împachetez senzaţia şi/ plec
departe de locul/ în care oamenii se bifurcã...” (şi totuşi un motiv, p. 126). Sunt prezente cam peste tot invocaţiile divinitãţii, semnalele amurgului şi lista destul de lungã a referinţelor la tata, figurã tutelarã ca în unele poeme ale lui Gheorghe Pituţ, dar şi umbra unei femei, anume Ana, pierdutã şi ea în negura trecerii timpului.
Între trãire autenticã şi însemnul ei grafic este ceva spaţiu, dacã e sã fim serioşi pânã la capãt putem afirma cã aceastã poezie seamãnã cu jarul rãmas dupã un foc de tabãrã, n-am vãzut mai nimic din frumuseţea desfãşurãrii vieţii, se rãspândeşte pretutindeni ca un strop de cernealã în apã viziunea decrepitudinii.
Poezia mare trebuie nu doar sã insoliteze, ci şi sã aducã prea puţin (sau deloc) cu ceva aproape scos din uz ori intens patinat. Nu-i cazul sã fim pretinşi devoratori de poezie pentru a înţelege omenia şi sinceritatea netrucatã din spatele acestor texte, în sprijinul poetului vin parcimonia editorialã (3 cãrţi la 60 de ani) şi dezinteresul programatic pentru bâlciul vieţii literare. Chiar dacã distanţa pânã la  poezia înaltã se micşoreazã anevoios, chiar dacã insistenţa autorului pe cãi destul de bãtãtorite nu îi este un aliat, dincolo de penuria limbajului cu prizã certã la simplul cetitoriu – mesajul acestor poeme atestã rezistenþa individului în faţa agresiunii artificiale şi naturale, o luptã cu inconvenientul de a fi nãscut. Este, în fond, o terapie prin confesiune, dorinţa de a lãsa o urmã reperabilã pe nisipul marilor teme; şi, într-adevãr, poetul este
consecvent cu sine, dupã trei decenii de la debut Teodor Dume continuã nestingherit aceeaşi admiraţie fãrã de margini a lumii în întregul ei, adeseori mimând o naivitate a exprimãrii dublatã de un oftat al cãrunteţii
îngăduitoare

Liviu Ofileanu, lecturi
Revista LITERE Anul XVI,  Nr. 7-8 (184-185)  –  iulie-august 2015

***

CRISTINA ŞTEFAN,


Azi am primit o carte așteptată de ceva timp…"Moartea, un fluture alb", a poetului Teodor Dume. Am primit-o cu emoție , pentru că știam versurile cuprinse, postate in Lira21, le citisem la vremea lor, pe unele cu tristețe, pe altele cu revolta durerii resimțite, pe cele pentru tată, cu acuratețea dorului real…dar am primit-o și cu bucuria unui volum ireproșabil realizat( Editura ”pim”), cu cuvintele lui Gheorghe Grigurcu, înălțătoare recunoașterii calității acestor versuri. Poate că în jungla literară în care trăim evaluarea unui astfel de volum va rămâne nepremiată, deși merită cu prisosință un premiu, dar poetul Teodor Dume are premiul meu de suflet.
(facebook,31.07.2015)

01/03/2015

Teodor Dume, Găselniţa guvernului: Gândirea lui Păcală

GĂSELNIŢA GUVERNULUI: GÂNDIREA LUI PĂCALĂ

După ce se fură sute şi sute de milioane de euro din fondurile europene şi din taxele şi impozitele populaţiei, guvernul vine să îmbete lumea cu apă de ploaie. Este foarte ruşinos ca după 15 ani de la ordonanţa 28/1999,privind emiterea bonului fiscal şi folosirea caselor de marcat, acum se induce în eroare populaţia ameninţând firmele şi pe patronii acestora că ANAF le va închide afacerea şi va amenda cu sume colosale firmele care nu emit bon fiscal şi pe acelea care nu afişează "ameninţarea" la loc vizibil lângă casele de marcat.
Se ştie că ordonanţa cu pricina apăruse în 1999, şi iată că după 15 ani fiscul s-a trezit să mai facă ceva bani din amenzi pentru a acoperi GOLURILE făcute de către ALEŞI. Modelul de ameninţare "elaborat" de către ANAF contravine regulilor bunului simţ dar şi orice regulă a democraţiei. În îndemnul "specialiştilor" din cadrul ministerului de finanţe putem observa , pe lângă ameninţările cu amenzile şi închiderea afacerilor, cum fiscul îndeamnă cumpărătorii să nu plătească în situaţia în care nu se emite onul fiscal. TOTAL GREŞT, spun eu după orice regulă.În primul rând "elaboratorii" îndemnului nu cunosc limba română şi nicio regulă a comerţului. Un bon fiscal se eliberează numai după ce cumpărătorul a plătit produsul şi nu invers cum se precizează în îndemnul aşa zişilor "specialişti". Fiscul facilitează, prin forma lor de îndemn, furtul şi tâlhăria. Oricine poate invoca notivul neemiterii bonului fiscal pentru a pleca cu marfa neachitată. Cei familiarizaţi cu astfel de procedee vor găsi momente în care în unitatea respectivă nu mai sunt şi alţi cumpărători şi în acest mod vor pleca fără să achite. În urmă cu vreo 8-10 ani am cunoscut situaţii asemănătoare în care cumpărătorul a plecat fără să achite marfa. Acum acei cumpărători vor avea o motivaţie în plus. Sunt sigur că sunt mulţi cumpărători de bună credinţă , şi le mulţumesc, dar să nu uităm că avem şi altfel de cumpărători şi nu ar trebui să le facilităm şmecheriile.
Şi încă un aspect: o unitate, indiferent de gen, arată ca şi în ţiganiada.: pereţii sunt tapetaţi cu un afiş care prevede solicitarea bonului fiscal şi păstrarea acestuia până la ieşirea din magazin, iar acum informarea model emisă de finanţe care, de fapt prevede acelaşi lucru conform og.28/1999.alt afiş format a 4 cu numerele de telefon ale protecţiei consumatorului, alt afiş cu cele ale urgenţelor, un altul cu numerele de tel. ale şefului de unitate. un altul în care se precizează dacă în local se fumează sau nu se fumează. un alt spaţiu ocupat de certificatul emis de camera comerţului, un altul cu certificatul constatator privind punctul de lucru, un altul cu autorizaţia de funcţionare, şi mai sunt vreo 5. iată cum arată o unitate tip romania.nu, nu este o poveste. în caz contrar cei de lka protecţia consumatorului nu avertizează ci amendează dacă toate acestea nu se regăsesc atârnate pe pereţii unităţii la un loc vizibil.
Haideţi, zic eu, să nu ascundem gunoiul sub preş.
Guvernul BĂSESCU-BOC A ÎNCHIS SUTE DE MII DE FIRME prin taxele şi impozitele foarte mari. Acum guvernul PONTA vine cu ameninţări care pun pe fugă comercianţii, oricât de cinstiţi ar fi ei (comercianţii)
Domnule PONTA, domnule ministru al finanţelor, când veţi veni cu măsuri care să faciliteze firmele în aşa fel încât patronii să nu mai angajeze la negru şi fiecare să-şi poată achita taxele către stat în mod onorabil şi fiecare angajat să-şi poată lua salariul în fiecare lună?
Este ruşinos ceea ce am văzut întrun oraş din ardeal zilele trecute: Era 10 dimineaţa şi cel puţin 18-20 lucrători ANAF îmbrăcaţi în salopete marcate ANAF au coborât din 6 maşini de tip 4 x 4 şi au năvălit într-o locaţie. Maşinile sunt marcate strident pe toate părţile şi înscripţionate în galben ANAF, iar pe laterale având textul întreg desfăşurat. Nici maşinile pompierilor şi ale salvării şi poliţiei nu poartă asemenea înscripţii care lezează ochiul privitorului. De unde bani pentru toate acestea?

Rog reveniţi la regula bunului simţ şi nu mai mascaţi furturile prin astfel de măsuri aberante şi puerile.
Un colectiv sănătos, o economie sănătoasă, un comerţ sănătos se poate forma în limitele decenţei şi poate fi benefic întregii societăţi prin responsabilitate şi profesionalism.
Ceea ce faceţi acum este de râsul-plânsul curcilor.

am semnalat cele de mai sus în urma discuţiilor pe care le-am purtat cu zeci de cetăţeni, cumpărători şi comercianţi care s-au amuzat copilăreşte văzând măsurile luate de către guvern în ceea ce priveşte evaziunea fiscală, ţinând cont, desigur, şi de balamucul cu furturile en-gros provocate de numele mari din politica românească.

ca jurnalist, dar ca şi simplu cetăţean, mi-am făcut datoria de a nota invenţiile specialiştilor de la finanţe şi a-i îndruma să mai citească puţină literatură dar şi gramatica limbii române.

ps:
şi dacă anaf-ul închide o unitate care nu a emis, din anumite motive, un bon fiscal, cine are de pierdut?
- salariaţii, zic eu pentru că nu-şi primeşte salariul pentru acel interval de timp, statul pentru că nu se plăteşte taxele şi impozitele aferente activităţii respective şi evident că şi patronii dar şi cetăţenii.

Desigur că nu trebuie încurajată evaziunea fiscală, şi sunt de acord cu luarea de măsuri pentru stoparea ei, dar având în vedere furturile en-gros săvârşite de însuşi cei care emit pretenţii de stopare a evaziunii în rândul comercianţilor mi se pare cel puţin ca în scrierile lui ion creangă.
Cum poţi închide o unitate care nu a emis un bon fiscal pentru un covrig de un leu, din varii motive, iar un HOŢ DE CLASĂ din rândul politicienilor noştri , care a furat de la noi şi de la stat sute şi sute de milioane de euro primeşte arest la domiciliu?

sunt întrebări care nu vor primi răspuns niciodată

A FI sau A NU FI...


deşi ordonanţa nr.28/1999, apăruse cu 15 ani în urmă guvernul a găsit , abia acum în 2015, "poarta" lui păcală în spinarea acestuia şi vrea să-l amendeze pentru că o plimbă fără autorizaţie şi fără a emite bon fiscal
În acest scop Guvernul românei a "recrutat" sute de inspectori ANAF şi a cumpărat zeci de maşini 4 ori 4 pentru intimidare , amendarea agenţilor economici şi închiderea unităţilor acestora.

MODELUL anexat, începând cu 1 martie 2015, trebuie atârnat de fiecare casă de marcat din fiecare unitate din romania. ESTE OBLIGAŢIE care se va solda, în caz caz contrar, cu amenzi şi închiderea unităţii şi a firmei.

şi mai ziceţi că FISCUL nu lucrează?

29/05/2014

Teodor Dume, vă recomand; legea hapsânilor, de Victor Potra



- Victor Potra - 
Victor Potra
să nu dai!
să nu dai de pomană
să nu dai bineţe
să nu dai dreptate celui drept
să nu dai mâncare celui flămând
să nu dai înapoi
să nu dai doi bani
pe viaţa lor

ia!
totul e comestibil
pensiile handicapaţilor
medicamentele canceroşilor
pâinea săracului
viciul disperatului
sfiala credinciosului
speranţa! mai ales ea, speranţa
e suculentă

iubeşte-te pe tine însuţi ca pe tine însuţi!

mama e o povară în plus
tatăl un portofel gol
soţia vătăşel
copiii argaţi
aproapele un comesean nepoftit

să nu-ţi fie frică!
de lege
de pedeapsă
de Dumnezeu
de singurătate
de bătrâneţe
de remuşcari

sursa:
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14050448/legea_haps%C3%A2nilor
.  | 

26/05/2014

Teodor Dume; lecturi, Liviu Ofileanu despre antologia Tratamente pentru inimă (autori: Vali Slavu, Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, Liviu Ioan Mureşan, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb)

lecturi: Liviu Ofileanu



A FI SAU A NU FI   "ANTOLOGAT"

Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii
(Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011),


O poezie directă ne
propune Liviu-Ioan Mureşan
în grupajul intitulat Să fim
rezonabili, unde miza cade
pe economia de tropi
(manieră douămiistă),
livrându-se totuşi în texte
faceţioase, presărate ici-colo cu vreun
simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei
prozaice dintre autor şi textul său. Iată un
exemplu: „(…) ne înţelegem prin semne
majoritatea speciilor nu au coarde vocale/
de băut beau cu toţi să-şi mai înmoaie
simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci
comune tuturor/ unele specii au dezvoltat
un al şaselea/ altele au suplimentar simţul
măsurii/ cu aceştia e distractivă
conversaţia/ te măsoară din cap până în
picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se
exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului
(…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care
i potrivesc sunt cele în care tautologia,
excesul de naivitate jucată şi diafan sunt
înlăturate în favoarea unei curgeri naturale
a fluidului liric: „în oraşul acesta nimic
special/ două trei crime duminica şi câte o
sinucidere în cursul săptămânii/ câteva
accidente de circulaţie şi mai multe morţi
bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi
cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii
despre normalitatea lucrurilor, p. 7).
Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc
şi de principiu catalizator, mai ales că
temele obsedante sunt epuizate –
dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii,
relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat
(calchiind tematica Anei Blandiana), însă
analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi
eliminat, pe viitor, cu
bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt,  atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O „sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci,  a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei
tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, natmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se
erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani
şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vitul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria/
/ de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate
înainte (între alte minusuri legate de
tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia
Ardeleanu a publicat vreo carte personală
până acum… Tocmai de aceea, Poemelor
din dreptul inimii i se pot trece cu vederea
clişeele, reluările naive ale unor refrene
perimate în dreptul poeziei de curtare.
Perorând asupra relaţiei de tip „lesbi” a
poetei cu Poezia, a dragostei care aduce
fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât
mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici
câte un croşeu de dreapta pentru cei care
bagatelizează miracolul dintre El & Ea:
„ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar
spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat
spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă
se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar
fi de lepădat o mai mare atenţie acordată
reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim
la versurile „timpul geme/ turtit între noi”,
(lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N.
Stănescu fiind incriminatoare: „timpul se
turti-ntre piepturile noastre”, (poemul
Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită
de factură „talking poetry”: „eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114);
sau: „(…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ – puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ – păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ – mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ – pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115).
Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada
poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, „femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel del’ecriture dans le miroir,  specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe
autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun
epigramist, care încearcă şi lextul liric
cu un  Debut inimos,  (şi parcimonios,
totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii.
Se spune că din două-trei texte îţi dai
seama dacă un autor are vână… în
dreptul acestor poezii spunem că da,
autorul trece proba citirii, textele au
subiect şi predicat, tropi, o anumită doză
de lirism şi un timbru personalizat. Însă,
la recitire, nu toate poemele au şansa
unui treceri, iar acesta e din nou cazul
autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de
vină, acea  ars combinatoria ghiduşie,
temperamentul unui epigramist, care fac
din textul poetic o ghicitoare, alăturare
oximoronică a termenilor: „pierdut/ plăcere
în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar
nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p.
132); dar şi poemul-poantă: „am pierdut/ o
groază de timp/ făcându-mi analize/ abia
după ultima electrocardiogramă/
diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază
de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/
doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai
poetică modalitate/ de a face infarct”,
(EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele
vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupran oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb
îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

În concluzie, se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă- moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele
poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.

REVISTA  LITERE  (NR.4) – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

09/05/2014

teodor dume: Teodor Dume, - autor de onoare al site-ului Conflu...

teodor dume: Teodor Dume, - autor de onoare al site-ului Conflu...: Teodor Dume-autor de onoare al site-ului Confluențe lirice Publicat de  Cotofana Relu  în Mai 9, 2014 la 10:18am în  SOCIALIZARE  ...


http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/teodor-dume-autor-de-onoare-al-site-ului-confluente-lirice?

23/02/2014

Teodor Dume, iată cine sunt, unde mă duc şi de ce iubesc...


"Durerea devine vitală. Nu ştiu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită", spunea Cristina Ştefan într-un comentariu pe Lira21.

Iată prilejul de a-i răspunde şi a-mi răspunde:
Da, orice suferinţă are frumuseţea ei. Eu mă hrănesc din frumuseţea cuvântului încă de la vârsta de 18 ani când vlăstarul din mine (vlăstarul frumosului), mima doar atingerea şi sub oblăduirea marelui critic şi om de litere dr. Gheorghe Grigurcu, am ajuns la vârsta încrederii. Încrederea m-a propulsat alături de colegii de pe site-urile literare, şi mă bucur pentru ceea ce fac întru dăruirea a tot ce scriu acelora care trăiesc (în suferinţa poetului) şi se hrănesc  din frumuseţea cuvintelor.
Desigur că multe dintre realizările mele nu puteau fi împlinite fără sprijinul şi căldura sufletească a revistei Confluenţe lirice, care ,sub patronatul domnului Relu Coţofana şi a echipei administrative, mi-au găsit locul în rândul acelora care ştiu să preţuiască tezaurul din lăuntrul cuvântului şi sufletului.
Revista Confluenţe lirice şi antologiile de poezie şi proză scurtă apărute de-a lungul anilor determină, înainte de toate, autenticitatea şi valoarea cuvântului rostit sau scris, care de fapt sunt exponate emblematice ale stărilor unui personaj. Cuvintele evadează în timp amestecându-se imprevizibil  sau punctând pe o linie confesivă până la profilarea mesajului ca o mărturisire într-o credinţă.
Da, site-urile literare, precum Confluenţe lirice sau antologiile, au capacitatea de a umple golul unor rostiri, scrise până nu de mult pe suporturi de hârtie, şi totodată capacitează dorinţa de afirmare a tinerelor talente, şi nu numai.
iată cine sunt, unde mă duc şi de ce iubesc...
(teodor dume)

23/09/2013

Veronica Pavel Lerner: umbre şi lacrimi, de Teodor DUME


Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/lectura-poeziei-umbre-si-lacrimi-de-teodor-dume

UMBRE ŞI LACRIMI, de Teodor Dume



În general, o poezie apare într-un ”moment de graţie” al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a cititorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, “contemplarea” poeziei este un proces de scurtă durată.
În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a privi cuvintele dincolo de muzica sau aparenţa lor, de a descifra semnificaţia trăirii din “momentul de graţie” al poetului.
E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totusi să compar poezia cu pictur pentru că mie lectura poeziilor lui TD mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este faptul că lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de “vibraţie de moment”, contemplarea universului poetic dumian poate fi, ca privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi, aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei “umbre si lacrimi” m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contemplez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea “obiecte” în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele , iar în poezia de faţă ne spune “am trăit şi trăiesc printre lucruri”.
Poezia continuă: “iar lucrurile acestea îşi cară / printre ziduri umbrele / fără de care /
nu ar fi fost privilegiul de a exista”.
Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris si care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt “umbre”, astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceaste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea n-avea timp de mine, dar mă lasa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. Purta, cand o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. Am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui:“dincolo de toate acestea /doar zvonurile trec / peste urmele-adâncite în rană”. Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: “ca şi cum aş fi vinovat / de tot ce s-a pierdut / între lacrimă şi durere”.
Strofa a treia este privirea poetului spre “cerul care apune”. Suntem iarăsi antrenati în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja: ...”jumătatea mea /(aflată în derivă) / încearcă o nouă trecere”. Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţiţă în două: cei care am fost şi cei care –poate- vom mai fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această “dedublare”, cu lupta între a renunţa sau nu.
În final, “infinitul” descris de poet este simbolul timpului limitat, dar si al divintitătii: “şi s-ar mai putea / ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două “jumătăţi”, cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinti şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut si eventualul.
Poezia “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.
Teodor Dume: “umbre şi lacrimi”

am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară 
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut 
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/lectura-poeziei-umbre-si-lacrimi-de-teodor-dume