BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta George Paşa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta George Paşa. Afișați toate postările

07/04/2016

armoniiculturale.ro/george paşa despre cartea: VITRALII PE UN INTERIOR SCOROJIT, de Teodor Dume


http://armoniiculturale.ro/2016/04/03/george-pasa-despre-cartea-vitralii-pe-un-interior-scorojit-de-teodor-dume/


George Paşa despre cartea: VITRALII PE UN INTERIOR SCOROJIT, de Teodor Dume

teodor_dume_1459697413
Cea mai recentă carte a scriitorului orădean Teodor Dume, „Vitralii pe un interior scorojit”, a apărut în 2016, la editura „PIM” din Iași, și conține o colecție de 445 de aforisme, gânduri personale, micropoeme, unele dintre ele apropiindu-se prin formă și conținut de haiku. Textele sunt organizate în două secțiuni, prima conținând aforisme propriu-zise, așezate în pagină sub forma versurilor, iar a doua, micropoeme, organizate, în general, sub forma tristihului, a distihului sau chiar a poemului într-un vers. Tematic, cele mai multe dintre ele reflectă cam aceleași obsesii creatoare din volumele anterioare de versuri, încercând să fixeze în rama timpului stări, fulgurații, devenirea unor sentimente, paradoxuri, dialoguri cu sine, rescrierea unor gânduri deja fixate în conștiința culturală a umanității. 
Uneori mai conceptuale, alteori mai poetice, gândurile dumiene par niște încercări de fixare în scris a unor stări comune tuturor oamenilor. Până să găsească acele cuvinte care exprimă adevărul ființei, se trece printr-o suită de dibuiri, interogații, contraziceri, chiar și reduceri la absurd, pentru ca, în cele din urmă, să se întrezărească și adevărul ființei. S-ar spune, la o primă vedere, că totul este atât de limpede spus, încât n-ar mai fi nimic de adăugat, ideile având deja puterea unor axiome. Și totuși, o oarecare nesiguranță a zicerii, teama că acele lucruri deja s-au spus (și, în unele cazuri, chiar s-au mai spus, deși nuanțele adăugate de autor ar veni să ne contrazică), că „trestia gânditoare” se va frânge cândva și vor rămâne atâtea adevăruri nespuse, toate acestea dau măsura unor zbateri între contrariile inerente ființei umane.
Aș începe cu acele micropoeme / aforisme care mi se par mai reușite și lasă mai multă deschidere. Acestea ar fi textele 1, 67, 79, 121, 312, 317 și 365. La primul dintre ele aș insista puțin, fiindcă acea deschidere de care vorbeam îmi permite o altă viziune, nu neapărat diferită: „cel ce ocolește suferința / moare încet pentru că nimeni și nimic / nu poate ocoli atingerea” (p. 7). Și totuși, conștient sau nu, omul caută eliberarea de suferință, dar, fără a o cunoaște, nu are cum să fie eliberat. Liniștea sa pare, mai degrabă, neantizare a ființei. Aforismul 67 mi se pare deosebit de reușit, dacă îl acceptăm ca pe un gând poetic, nu ca având valoare de axiomă: „nicio piatră nu se scufundă / până-n adânc / singura posibilitate / ar fi / sunetul ei” (p. 25). În câteva cuvinte, gândul 79 ne lasă aceeași deschidere spre înțelegere: „a fi OM înseamnă să ai suflet de floare” (p. 29). Adică să te deschizi, să dăruiești oamenilor mireasma sufletului tău, conștient că în trecerea ta fulgurantă aceasta este singura compensație a veștejirii. Aforismul 121 aduce viziunea din ”Moartea, un fluture alb”, de fapt o „recăutare a tonului”: „moartea, o zbatere de fluture devorat / de dangătul straniu / al unui clopot” (p. 40). De fapt, dincolo de mai multe definiții date unor concepte: moartea, iubirea, ura, invidia, durerea, suferința etc., autorul se află permanent în căutarea semnului (cuvântului) care să redea imprecizia unor stări. Cum ai zice, în glumă cumva: Azi ești alb, fluture negru. / Când o să te văd integru? Pentru că, așa cum spune domnul Dume în aforismul 128, „frumusețea e o stare pe care nimeni nu o / poate reda” (p.41). Gândul 312 transmite ceea ce reprezintă un crez și un destin de poet: „rogu-vă, călcați încet // asemeni umbrei / mă retrag în mine pentru / a mi se ierta ceea ce am fost / o taină… (p. 87).
Aici aș încheia scurtul meu periplu prin paginile acestui volum împlinit, fiindcă uneori e suficient să găsești măcar 10-15 gânduri în jurul cărora să se construiască o întreagă poveste: povestea unui om, din ale cărui neîmpliniri și nerostiri rămâne, poate, ideea de zbor. Spre altceva.
George PAȘA
P. s. Pentru că mâine domnul Teodor Dume împlinește vârsta de 60 de ani, îi urez, încă de pe acum, „La mulți ani!”.


03/04/2016

George Paşa despre cartea; Vitralii pe un interior scorojit, de Teodor Dume

http://www.poezie.ro/index.php/personals/14090501/Teodor_Dume_-_

George Paşa despre cartea; VITRALII PE UN INTERIOR SCOROJIT, de Teodor Dume,

Cea mai recentă carte a scriitorului orădean Teodor Dume, „Vitralii pe un interior scorojit”, a apărut în 2016, la editura „PIM” din Iași, și conține o colecție de 445 de aforisme, gânduri personale, micropoeme, unele dintre ele apropiindu-se prin formă și conținut de haiku. Textele sunt organizate în două secțiuni, prima conținând aforisme propriu-zise, așezate în pagină sub forma versurilor, iar a doua, micropoeme, organizate, în general, sub forma tristihului, a distihului sau chiar a poemului într-un vers. Tematic, cele mai multe dintre ele reflectă cam aceleași obsesii creatoare din volumele anterioare de versuri, încercând să fixeze în rama timpului stări, fulgurații, devenirea unor sentimente, paradoxuri, dialoguri cu sine, rescrierea unor gânduri deja fixate în conștiința culturală a umanității.

Uneori mai conceptuale, alteori mai poetice, gândurile dumiene par niște încercări de fixare în scris a unor stări comune tuturor oamenilor. Până să găsească acele cuvinte care exprimă adevărul ființei, se trece printr-o suită de dibuiri, interogații, contraziceri, chiar și reduceri la absurd, pentru ca, în cele din urmă, să se întrezărească și adevărul ființei. S-ar spune, la o primă vedere, că totul este atât de limpede spus, încât n-ar mai fi nimic de adăugat, ideile având deja puterea unor axiome. Și totuși, o oarecare nesiguranță a zicerii, teama că acele lucruri deja s-au spus (și, în unele cazuri, chiar s-au mai spus, deși nuanțele adăugate de autor ar veni să ne contrazică), că „trestia gânditoare” se va frânge cândva și vor rămâne atâtea adevăruri nespuse, toate acestea dau măsura unor zbateri între contrariile inerente ființei umane.

Aș începe cu acele micropoeme / aforisme care mi se par mai reușite și lasă mai multă deschidere. Acestea ar fi textele 1, 67, 79, 121, 312, 317 și 365. La primul dintre ele aș insista puțin, fiindcă acea deschidere de care vorbeam îmi permite o altă viziune, nu neapărat diferită: „cel ce ocolește suferința / moare încet pentru că nimeni și nimic / nu poate ocoli atingerea” (p. 7). Și totuși, conștient sau nu, omul caută eliberarea de suferință, dar, fără a o cunoaște, nu are cum să fie eliberat. Liniștea sa pare, mai degrabă, neantizare a ființei. Aforismul 67 mi se pare deosebit de reușit, dacă îl acceptăm ca pe un gând poetic, nu ca având valoare de axiomă: „nicio piatră nu se scufundă / până-n adânc / singura posibilitate / ar fi / sunetul ei” (p. 25). În câteva cuvinte, gândul 79 ne lasă aceeași deschidere spre înțelegere: „a fi OM înseamnă să ai suflet de floare” (p. 29). Adică să te deschizi, să dăruiești oamenilor mireasma sufletului tău, conștient că în trecerea ta fulgurantă aceasta este singura compensație a veștejirii. Aforismul 121 aduce viziunea din ”Moartea, un fluture alb”, de fapt o „recăutare a tonului”: „moartea, o zbatere de fluture devorat / de dangătul straniu / al unui clopot” (p. 40). De fapt, dincolo de mai multe definiții date unor concepte: moartea, iubirea, ura, invidia, durerea, suferința etc., autorul se află permanent în căutarea semnului (cuvântului) care să redea imprecizia unor stări. Cum ai zice, în glumă cumva: Azi ești alb, fluture negru. / Când o să te văd integru? Pentru că, așa cum spune domnul Dume în aforismul 128, „frumusețea e o stare pe care nimeni nu o / poate reda” (p.41). Gândul 312 transmite ceea ce reprezintă un crez și un destin de poet: „rogu-vă, călcați încet // asemeni umbrei / mă retrag în mine pentru / a mi se ierta ceea ce am fost / o taină... (p. 87).

Aici aș încheia scurtul meu periplu prin paginile acestui volum împlinit, fiindcă uneori e suficient să găsești măcar 10-15 gânduri în jurul cărora să se construiască o întreagă poveste: povestea unui om, din ale cărui neîmpliniri și nerostiri rămâne, poate, ideea de zbor. Spre altceva.

George PAȘA
4/3/2016 11:44:56 AM

P. s. Pentru că mâine domnul Teodor Dume împlinește vârsta de 60 de ani, îi urez, încă de pe acum, „La mulți ani!”.

21/11/2015

George Paşa, despre cartea; Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume


Poezia, între căutarea timidă a certitudinii şi renunţarea ascetică
(despre volumul de versuri  Azil într-o cicatrice de Teodor Dume)

     Versurile din volumul Azil într-o cicatrice glosează pe acelaşi fir al memoriei, care, întrerupt din când în când, se releagă prin situarea ascetică a fiinţei, fără a avea de a face cu vreun misterium tremendum, fiindcă eul poetic îşi conceputualizează oarecum ideile, fără a uza, însă, de vreun limbaj specific filosofiei. Nici de trăirism nu putem spune că s-ar apropia versurile de faţă, mai degrabă de un spirit al poeziei ardelene, începând de la Octavian Goga (cu care, de altfel, seamănă prin lexicul din câmpul semantic al durerii/suferinţei, fără patetismul extrem al aceluia) şi continuând cu expresioniştii ardeleni postbelici (lucru pe care îl mai aminteam altundeva).
     Citind cartea aceasta şi având în vedere şi volumele de versuri anterioare ale autorului, ai senzaţia că te trezeşti în faţa aceleiaşi nevoi devenite obsesive de a învinge moartea prin cunoaşterea sensului vieţii, sens care nu poate fi nici măcar atins fulgurant fără o apropiere a sinelui. Şi tot volumul pare a se învârti în jurul aceloraşi teme şi motive dumiene: moartea, viaţa (chiar şi viaţa-moartea), amintirea (înaintaşilor, iubirilor trecute şi prezente), Dumnezeu, suferinţa/durerea, lacrima, singurătatea, ploaia, lumina, întunericul, umbra, liniştea, tăcerea, distanţa, lumânarea, aproapele/departele etc. Drept urmare, versurile abundă în laitmotive, fie în contexte asemănătoare, fie în acelaşi context. Ai impresia că ai citi variante ale aceluiaşi monolog liric, doar că semnele îşi găsesc nuanţe diferite, fiindcă, fie că avem de a face cu acelaşi emiţător al mesajului, intensitatea trăirilor, asemenea celei a sunetelor, nu poate fi mereu aceeaşi. Rămâne de văzut dacă un asemenea manierism liric ar putea părea un neajuns. Cert este că ideile poetice, rareori camuflate sub metaforă, exprimă, de multe ori, general-umanul, chiar dacă s-ar putea zice că nu aduc prea multe lucruri noi faţă de ceea ce s-a scris până acum.
     Din punct de vedere estetic, poezia lui Teodor Dume pendulează cumva între lirismul conceptual şi confesiunea limitată la înregistrarea de stări sufleteşti. Constantele sale poetice sunt cele amintite mai înainte,. De fapt, chiar primele versuri ale volumului ar putea fi considerate o autodefinire programatică: „aceleaşi semne aceleaşi distanţe// între sufletele noastre e noapte/ multă noapte/ cineva scrijeleşte o lacrimă/ într-un sertar/ câteva rânduri neterminate/ şi un pix// încerc să-mi decodez durerea” („azil într-o cicatrice”, p. 22). Versurile finale par apropiate de „Scară la cer” a lui Marin Sorescu, nu numai prin imaginea firului de păianjen, ci şi prin simbolistică şi ideea morţii. Doar că la Teodor Dume, moartea este „intrarea într-un alt anotimp”.
     Versurile se scufundă într-o boală fără leac, apropiată de cea a „cântăreţilor bolnavi” blagieni. Impresia aceasta este dată nu numai de monotonia limbajului, ci şi de acutizarea unor stări care oscilează între vina tragică şi expierea prin spovedania lirică. Dar autorul nu merge niciodată până la sfâşierea lăuntrică, fiindcă totdeauna apar nişte repere (Dumnezeu, tata, bunica, bunicul) care aduc împlinire interioară, iar drumul bolovănos, limitele fiinţei, senzaţia neantizării acesteia şi solipsismul trec în plan secund.
     Stilistic, zgârcenia lexicală, insistenţa pe câteva câmpuri lexico-semantice, simplificarea discursului, impresia de gânduri inserate într-un jurnal liric, decantarea până la excluderea (programatică sau nu) a înfloriturilor de stil nu golesc poezia de semnificaţii. Altfel spus, aplecarea prea insistentă pe semnificant nu exclude semnificatul. De aceea, din întregul poeziilor, rămâi măcar cu gândul suspendat la câteva versuri care oferă tăria lirică, în ciuda unor locuri comune care îi scad din intensitate. Câteva texte care se ridică la un anumit nivel valoric sunt: „azil într-o cicatrice” (în special prin metafora din titlu, dar nu numai), „prin lumina lumânărilor”, „răscruce, între singurătate şi ultima haină”, „semne pe suflet”, „viaţa dă înapoi câte ceva”, „câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”, „arest la domiciliu” ş. a. De aici se pot desprinde versuri care, cum spuneam, oferă tăria lirică: „prin lumina lumânărilor aprinse/ văd un chip şi mult prea mult întuneric/ cineva păşeşte prin interiorul meu/ ca printr-un sanatoriu// e linişte şi e frig...” („prin lumina lumânărilor”, p. 28); „eu sunt unul şi acelaşi cu tata/ între noi sunt doar câteva iluzii şi/ un somn care înspăimântă” („semne pe suflet”, p. 35); „un genunchi aşezat pe/ muchia uscată a lutului/ cere îndurare” („viaţa dă înapoi câte ceva”, p. 42); „simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni” („câteodată, şi Dumnezeu rămâne singur”, p. 55); „spărtura dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă” („arest la domiciliu”, p. 93) etc.
     Privit în ansamblu, Azil într-o cicatrice pare a scădea valoric faţă de cel anterior, Moartea, un fluture alb, dar, desigur, contează şi el în odiseea unui poet care se apropie, fără grabă, de Ithaca sa.

George Paşa
21.11.15 18:16:48

13/06/2015

Teodor Dume, mulţumiri la apariţia cărţii: moartea, un fluture alb

mulţumiri tuturor acelora care au dat referiri, au scris şi comentat despre cartea mea: moartea, un fluture alb

amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!

Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine  din trăirile de o clipă în  trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur  veţi fi.
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă  la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Mulţumesc lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi,  cărţile: Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie. Mulţumesc prietenului nostru comun Al. Silaghi, epigramist, fost redactor şef la revista Familia şi la ziarul Crişana, care m-a "lipit" sufleteşte de marele Grigurcu devenindu-mi părinte de suflet. Retrăiesc şi acum momentul în care i-am dăruit lui Gheorghe Grigurcu, la cererea insistentă a domniei sale în Astoria din Oradea, primul meu autograf pe revista "Ţara visurilor noastre" în care aveam rezervate trei pagini de revistă pentru primele mele scrieri confirmate de către   prof. Anastasie Ţîrulescu, redactorul şef. 
Mulţumesc şi acelora care mereu au stat alături de mine; Stelian Vasilescu, Viorel Horj, Alexandru Andriţoiu,  Teodor Crişan, Florica Albu Berinde, Crăciun Parasca, Mioara Băluţă, Andrada Matei, Cristina Ştefan, Dana Ştefan, (Germania), Călin Sămărghitan, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Atila Racz (Dublin), Veronica Pavel Lerner (Canada), prof. George Paşa, Ionuţ Caragea, Relu Coţofana, Liviu Ioan Mureşan, Ottilia Ardeleanu, Nicolae Popa (R. Moldova), Nadia Padure (R. Moldova), Eugenia Reitter, soţiei mele Fabiola, fetiţei mele Teodora şi tuturor prietenilor mei, mulţi la număr, pe care îi rog să mă ierte pentru că nu le-am rostit numele, dar îi asigur că-i păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar.

mulţumesc, dragi prieteni!
mereu al vostru,
teodor dume,

***


*nu ştiu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o a ducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan, scriitor - comentariu pe Lira21)

*

l-am citit de multă vreme pe Teodor Dume şi am descoperit că are atâta sensibilitate încât să pună aure şi celor mai triste momente, sentimente, trăiri...legăturile sale cu părinţii, copilăria şi fiinţa iubită, cu Dumnezeu şi cu sine sunt unice prin  atitudinea faţă de fiecare dintre acestea/ aceştia, felul în care se resemnează îi este specific

(Ottilia Ardeleanu, poezie.ro-2015)

 Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de o viaţă - ,accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia.
Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste"
-com. Paradigme virtuale 2014-
(Ottilia Ardeleanu)

"în mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi,  fie despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria împletită cu presimţirea sfârşitului
(Gheorghe Paşa, cuvântul liber-2012)

"sensibile şi acaparatoare, aşa pot descrie textele lui Teodor Dume. Te pun în scenă, aştepţi să se tragă cortina apoi eşti fascinat. În primul rând de profunzime, apoi de dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi"
(Liviu Ioan Mureşan- poezie.ro)


Lecturarea poeziei "umbre şi lacrimi", autor Teodor Dume

   ...     În  general, o poezie apare într-un"moment  de graţie" al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a autorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, "contemplarea" poeziei este un proces de scurtă durată.
   ...     În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile,lumina,umbrele.În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a descifra semnificaţia trăirii din "momentul de graţie" al poetului.
  ...    E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totuşi să compar poezia cu pictura pentru că mie lectura poeziilor lui Teodor Dume mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
  ...    Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este ideea următoare:lectura poeziilor lui Teodor Dume nu râmâne la stadiul de "vibraţie de moment" , ci contemplarea universului poetic dumian se aseamănă cu privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei "umbre şi lacrimi" (autor Teodor Dume), m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contempletez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
   ...     Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea "obiecte" în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele, iar în poezia de faţă ne spune,"am trăit şi trăiesc printre lucruri".
    ...    Poezia continua: "iar lucrurile acestea îşi cară/ printre ziduri umbrele/fără de care/ nu ar fi fost privilegiul de a exista"
  ...      Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris şi care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt "umbre", astăzi sunt numai în memoria poetului.
...     Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea nu avea timp de mine, dar mă lăsa, când eram mică, să.i pieptăn părul lung. purta, când o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
  ...   Poezia ne conduce  apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui: "dincolo de toate acestea/ doar zvonurile trec/ peste urmele- adâncite în rană".Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: "ca şi cum aş fi vinovat/ de tot ce s-a pierdut/ între lacrimă şi durere"
...     Strofa a treia este privirea poetului spre "cerul care apune". Suntem iarăşi antrenaţi în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja:"jumătatea mea/(aflată în derivă)/ încearcă o nouă trecere".Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţită în două: cei care am fost şi cei care - poate...vom fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această "dedublare", lupta între a renunţa sau nu.
...     În final, "infinitul" descris de poet este simbolul timpului limitat, dar şi al divinităţii: "şi s-ar mai putea/ ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două "jumătăţi" , cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinţi şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut.
...     Poezia "umbre şi lacrimi" de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.

Teodor Dume: umbre şi lacrimi


am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere
 

şi s_ar  mai putea ca infinitul

să-mi grăbească plecarea...
                  
 lecturat: Veronica Pavel Lerner- scriitor, Canada
(Paradigme virtuale, 2014)
***

 








(traducerea: Veronica Pavel Lerner)

asile dans une blessure, de Teodor Dume



mêmes signaux mêmes distances

entre nos âmes c’est nuit
beaucoup de nuit
quelqu’un gratte une larme
dans le tiroir
des lignes inachevées
et un crayon

j’essaye décoder ma douleur

un souvenir respire entre deux silences
toute histoire commence avec 
il était une fois…

je sais

une araignée
est accroché sur la bordure de la nuit
et bientôt l’horizon rentrera
dans un autre temps



 azil într-o cicatrice 

aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp


07/07/2013

teodor dume, vă recomand o nouă carte: Cântece din Alindoria, autor George Paşa




Semnal: "Cântece din Alindoria", la editura "Kart



La editura „Karta-Graphic” din Ploieşti, a apărut, de curând, volumul de versuri Cântece din Alindoria, autor George Paşa. Cartea are 100 de pagini, format A5, coperta şi desenele din interior (aparţinând ciclului „Ceaşca de cafea”) fiind realizate de doamna Dorina Popovici. Desenul de pe prima copertă are titlul „Insula de mâine”, iar cel de pe coperta a IV-a, „Dorul focului”.
Volumul este alcătuit din două cicluri poetice: „Ridicarea interdicţiei” şi „Din sfârşit, un reper al începutului”. Cele două părţi sunt încadrate de o poezie-prefaţă („Din Alindoria”) şi o poezie-postfaţă („Destin”). Sunt selectate poezii publicate în diverse reviste literare (între 2009-2013), dar şi texte inedite.

O piatră dulce

Orele, ţintuite în cuie de-argint.
Pedala uitării, apăsată până la refuz.
Printre zgomote, liniştea ca o pasăre a cerului,
oprită la izvor s-adoarmă clipa.

Din tot ce-ai avut,
nu ţi-a rămas decât un cercel de piatră
prin care îţi treci firul poveştilor.
Ştii că iarba are doar un cusur:
ia forma trupurilor noastre pieritoare,
apoi uită că am trecut pe acolo.

Dacă uitarea e legea pe care somnul
ne-o toarce din rotirea stelelor,
dacă spui „niciodată” când visezi totdeauna,
atunci există şi ore imposibile,
pe care le laşi să umble libere
printre elefanţii de lut,
atunci există o ceară din care se modelează
şi trupul nostru înaintea trecerii-n zgură.

Tu rămâi o piatră dulce
pe care amarul nu şi-a exersat melodia,
piatră lăsată în somnul de piatră.



Cântece din Alindoria / George Paşa -
Ploieşti, Karta-Graphic, 2013
ISBN 978-606-693-002-4



 photo pasa_zps108e8e22.jpg

20/01/2013

teodor dume, vă recomand: reîntoarcerea-n cântec, autor George Paşa


Aveai o pălărie dată naibii,
cu boruri largi, cât să încapă-n ele
două suflete gemene;
o roteai prin aer, aerul devenea tot mai uşor,
ca o boare fină ţi se lipea de piept,
şi inima nu mai bătea în ritmuri de clopote.

Ceasul tăcea (în ace îi intrase un alt anotimp),
ezita să schimbe ritmul din mers;
două securi ţi se împlântaseră-n coaste.

Deodată, şi numele tău a căpătat alte rezonanţe,
pe umeri ţi se lipiseră două păsări gălăgioase.
Una-ţi striga: „Ţinteşte-mă,
prea mult arcul tău a stat încordat!”
Cealaltă: „Eu îţi prind săgeata din zbor
şi-o trimit spre abisul meu negru,
spre abisul meu împovărat de negre păcate.”

Sper că le-a fost de ajuns,
tu nu ai nume să-l tăvăleşti prin smoală,
nici pradă nu eşti pentru vreo iluzie
geamănă cu tristeţea.
Când un gest nesportiv este iertat
din prea multă-nţelegere,
de cupa fericirii se-alege praful,
şi cine să mai soarbă din ea vinul victoriei?

Roteşti prin aer pălăria,
spre cer o arunci, de bucurie,
să iasă din găoacea visului
alte păsări, iubitoare de muzici divine,
de pieptul tău să se lipească
şi de umărul stâng.

teodor dume, vă recomand: George PAŞA despre Anul poetic 2011 pe poezie.ro. Scurtă navigare prin paginile unor autori preferaţi


Anul poetic 2011 pe poezie.ro. Scurtă navigare prin paginile unor autori preferaţi
personale [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Pasa ]
2011-12-29  |     | 


Undeva, în cer, se aruncă la coşul universal. Nu vorbe, ci cuvinte. Tainice sau transparente, moi sau dure, albe sau negre, abrazive sau lunecoase şi, desigur, puteţi continua voi şirul de opoziţii. Creatorii (poeţi, prozatori, dramaturgi, cronicari, eseişti sau simpli spectatori) stau sub coş şi aşteaptă să vadă ce cuvânt cade. Unii chiar au venit cu o plasă pentru fluturi, fiindcă, în ciuda clişeului, a fost mare căutare de fluturi anul acesta. Desigur, şi de păsări, dar pe acelea este mai greu să le prinzi, că îţi zboară din faţă când nici nu te aştepţi.

Aici nu se vrea fi un articol, nici eseu, nici vreo analiză a textelor alese mai mult sau mai puţin aleatoriu din paginile vizitate de mine. Nici măcar o trecere prin toate genurile literare. Spun doar că am avut în vedere vreo câţiva dintre autorii de poezie preferaţi de mine. Apoi, pentru selectarea textelor, am dat cu poezarul. Şi unde cădea poezarul, creştea dintr-odată iarbă şi era nevoie apoi să aleg altă suprafaţă plană, pe măsură ce treceam la o altă pagină. A fost greu, fiindcă multe suprafeţe erau înclinate, fie spre cer, fie spre pământ. Dar am căutat să rămân, pe cât se poate, cu picioarele pe pământ. Rog pe autori să nu se supere dacă asocierile mele de cuvinte au fost uneori jucăuşe. Nu înseamnă că aş reproşa ceva poeziilor respective, dimpotrivă, mi-am permis să le amestec în coş ca să iasă ceva dacă nu frumos, măcar drăgăstos, ori ceva spumos (probabil umor, pentru unii, şampanie, pentru alţii).

Începem cu Adriana Lisandru, care, după un contre-jour spectaculos, ne spune aşa, de la obraz: nu căuta poezie aici. După ce îi recomandasem într-un comentariu la contre-jour să structureze textul într-o adilisandrină, mai ales că ni se propunea un salt în afara luminii, în celaltă poezie numită, eonul liric îi spune persoanei iubite că umărul (său) răspândeşte lumină. Cred şi eu că era posibil, mai ales că nu se putea face un salt în afara luminii, acest lucru fiind echivalent cu moartea spirituală. Dacă ar fi fost înafara luminii, mai mergea, fiindcă nu puteai ieşi dintr-un asemenea loc, fără să rămâi poleit de lumină, în special pe umăr. Mi-a mai plăcut acolo finalul acela cu linştea trecând prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. În 2010, Adriana Lisandru publicase al doilea său volum de versuri, în ediţie bilingvă, română-franceză, anume despre ea, niciodată.

Imediat după Anul Nou 2011, Cezara Răducu s-a apucat să restaureze o iarnă. Lucru destul de greu şi primejdios, mai ales că dorea să realizeze acest lucru cu mâinile... pline de maci. Dar totul e posibil în vis, graţie faptului că în oraş se stinsese lumina (probabil vreo pană de curent), dar rămâne e(on)ul poetic să lumineze, fiindcă, în versul al patrulea, poeta ne spune: şi eu răsar din oameni. Când primăvara era în plin (adică aprilie îşi făcea de cap, cu multe minuni la gura târgului în floare), Cezara s-a hotărât să scrie un tratat de descompunere a fericirii. Sigur, femeia căuta pe acolo duminici, dar, în loc de ele, a dat peste un bărbat tăind felii din liniştea unui măr. Spre sfârşit de an, chiar în ziua când alţii tăiau porcii, Cezara vine în poezare cu o întrebare aparent simplă: de ce femeile pozează nud în poziţia pe o parte. Dar deja intrat în poem (sigur, pe vârfuri, să nu deranjezi femeia pozând şi pe pictorul lucrând de zor), dai spre final, de o mărturisire foarte hotărâtă: eu nu plec din poemul acesta.. Nu pleca, dragă Cezara, zic şi eu, hai că rămânem şi noi, poate aflăm răspunsul. În 2011, Cezara Răducu, sub numele de Magda Mirea, a publicat al doilea său volum de versuri, Siaj.

Cristina Sirion ne invită, la început de primăvară, într-o poezie fără drum de întoarcere. Rolul madelaine-ei lui Proust îl au aici amandinele, şi de ce nu ne-am opri şi noi, mai ales dacă ni se dă posibilitatea să intrăm cu totul în ovalul linguriţelor. Şi mai este acolo un lămâi minunat, care ne aminteşte de ţara lămâilor în floare a lui Goethe. Mă mai opresc şi la poezia de dincolo, măcar pentru minunatul vers cândva o să cauţi aceeaşi ieşire şi doar lucrurile astea mărunte vor creşte, sau la poezia crăciun, pentru o ultimă strofă remarcabilă: o marmură pe care se zbat câteva fiinţe prinse cu plasa/ în rest/ toate luminile.

Dorin Cozan se opreşte mai rar cu texte, semn că lumea virtuală de aici îl cam ignoră. Dar, pentru că tot vorbeam la început despre fluturii din agonie, remarc aici un text din ianuarie, înainte, lanul cu fluturi. Ce vă spuneam, dragii mei, aveţi aici de cules! Tonalitatea mistică se topeşte, de multe ori în poezia autorului, într-un ceaun ludic, din care sar pe urmă jocurile şi alte arză-le-ar focurile de minuni. Sau viţăvercea: ludicul, oralitatea şi pietatea sar ca arse din soba lirică. Folcloricul de aici are dimensiune taumaturgică: piară dinainte orice păianjen rău şi urât/ şi orice balaur cu şapte capete! E o poezie de dragoste, dar îndrăgostiţii o termină într-un numărat cuprivirea sus înainte. Apoi domnul Cozan ne vorbeşte, în poezia Tu, surâzândă, despre ce este şi ce nu este Marea Artă. După un dialog cu fiinţa iubită, în acelaşi ton mistic, după o succesiune de interdicţii impuse femeii, poetul îi dă voie acesteia să surâdă, cu toată pielea şi oasele, apoi îi spune şi rezultatul: Tu, surâzândă,/ vei muri sufocată de fericire. În 2010, Dorin Cozan publicase primul său volum de poezie, baletistul, după ce debutase cu proză, Apocalipsa după Vaslui.

Ela Victoria Luca a fost şi ea mai discretă în acest an, postând mai puţine texte. Poezarul cade la replici înainte şi după beckett. Îmi zic să mă opresc şi acum, mai ales că atunci, din eroare, Ela invocase spiritul meu, scriind în loc de numele lui Vasile Mihalache pe cel al meu. Şi aici găsesc motive de îngrijorare. Aflăm despre un agresor din umbră al gingaşei fiinţe poetice, agresor care zâmbeşte sardonic, o captează în pânza lui. Hopa! – îmi zic – ăsta e sigur omul-păianjen când o luase razna şi devenise violent. Şi-apoi, mai sunt şi curioşiiăia care se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte. Sar mai multe rânduri şi ajung la ultima poezie, unde mă încântă ideea uneiseri cu rodii coapte, dar nu şi sâmburii de vid. Apoi mi-am zis că în ei, poate, subzistă frumuseţea de mâine. Aş fi vrut să mai rămân, dar erau toate scaunele ocupate. Cred că aici se continuau replicile de după beckett.

Florin Caragiu a scris destul şi anul acesta, chiar dacă a dat impresia că se concentrează pe articole. În miez de iunie, el scrie altfel, o poezie cu nuanţe mistice, deşi se pleacă de la o realitate, cel puţin una sufletească. Şi la el este un referent de natură proustiană, anumecireşele mici ca o lună a sângelui. Şi dacă vrem să descifrăm mai uşor tainele versurilor, îndemnaţi cumva de poet, să spargem cifrul unui seif de apă. Vom avea astfel o revelaţie, asemenea celei avute de poet în octombrie, mai ales când se iveşte câte o zi, în care ai de făcut zece lucruri/ şi nu ai forţa să te ridici/ pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine/ te împinge la marginea lumii/ şi Dumnezeu ţi se arată nu în furtună/ nu în vifor ci într-o adiere subţire.

Anul 2011 a fost bun şi pentru Ioan-Mircea Popovici. După ce la începutul anului se apucase de format nişte cete studenţeşti, cu scopul de cercetare, prima fiind ceata lui eliade, poetul îşi continuă activitatea şi pe tărâm poetic, unde a implicat şi cetele respective. Bunăoară, a făcut o fereastră şi a văzut urmele ponnei peste tot. Apoi ne-a declarat solemn: o tăcere se ia după mine. Nu sunt prea curios din fire, dar am intrat, ca de obicei, să văd şi eu toate acele urme, după ce un laitmotiv traversează, de vreo trei ani şi mai bine, tărâmul său poetic. Este vorba despre urme(le) roşii pe albul zăpezii. Cred că nu întâmplător le foloseşte poetul, fiindcă unii nu le-au văzut nici acum. De aceea, şi pe 29 decembrie, reapar urmele. M-am oprit, a nu ştiu câta oară, la târziul aşteptat de preatârziu (de unde altundeva decât din grădina inorogului alb). M-am aşezat pe butuc şi am aşteptat să apară. Cine? Cine altcineva? În 2011, Ioan-Mircea Popovici a publicat două volume de versuri: fata mării şi toamna, ca şi ploile, vine de la histria (în ediţie bilingvă, română-franceză).

Liviu-Ioan Mureşan e cunoscut că postează multe texte. Este o arhivă uriaşă a sa pe Agonia, el nerenunţând la aproape nimic, nici la ciornele poetice. Poate că este bine, poate că este rău, să respectăm alegerea sa. M-am oprit întâi la o poezie din iulie, trotuarul meu, care face parte dintr-un ciclul de poezii cu acelaşi nume. La început, poetul ne declară că se fereşte de colţuri şi de umezeală, probabil de când un bebe a vomat în bucătărie. Nu aflăm de ce îi este frică de colţuri, dar în mod sigur că, atunci când a vomat pe scară, din cauza semintelor scuipate de alţii, i s-a făcut şi rău, existând pericolul să se lovească de vreun colţ al zidului. Sunăm la 112 (o altă poezie năstruşnică), este luat şi întrebat de ce suferă. Poetul le zice: pe omoplaţi mi-au crescut ochi/ unul rîde celălalt plînge/ o să îi scot!Însă din finalul poeziei aflăm că totul e de la vomă. Ceva mai inspirată s-a dovedit Muza lui Narcis, care n-a stat mult pe gânduri şi a muşcat din el ca dintr-un măr copt. Culmea, poetul a căpătat pofta de a fi muşcat şi de atunci tot muşcă din sine, nu se mai satură de sine. Aici parcă e un amestec între mitul lui Narcis şi Isarlâkul barbian. Oricum, pe acolo s-a oprit dom' Firică fără frică, însoţit de o stea cu zurgălăi. Hăi-hăi! Mânaţi măi! Liviu-Ioan Mureşan publicase în 2010 al doilea său volum de versuri, Poeme de nişă, iar în 2011, a apărut cu poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.

Despre hunedoreanul Liviu Ofileanu se pot spune multe, chiar dacă el a publicat anul acesta numai şapte poezii pe site-ul Agonia. În lipsa poeziei sale pe aici (dar nu numai din acest motiv), i-am citit cele două volume apărute anul acesta. Mai întâi, mi-am scăldat ochii înAtlanticul său, că până voi ajunge să îl văd pe cel real va mai curge multă apă pe Leaot (nu prea multă, fiindcă e aproape secat). Dar mă împac uneori cu gândul că nici el nu l-a văzut, doar cu ochii minţii. Adică totul ţine de o geografie interioară şi de voluptatea imaginaţiei unui om al cărţii. Când am ajuns la cinderella & alte marşuri funebre, mi-a fost puţin ciudă că nu am găsit eu, mai înainte, pantoful Cenuşăresei. De aici, de pe site, m-am oprit acum la Traumdeutung, unde am fost puţin îngrijorat de ce spune poetul, chiar din primul vers: ştiu de câţiva ani că sunt urmărit. Citind până la capăt, mi-am zis că nu e niciun motiv de teamă. Păi cum, Liviule, debulankamoni şi pitici umflaţi cu viagra îţi este ţie teamă?! Am trecut apoi prin allegria, mai ales că era dedicată prietenilor săi, dintre care, se pare, fac şi eu parte. Nu mai spun că aveam ceva mustrări de cuget, fiindcă, mai deunăzi, l-am apostrofat pe săracul băiat pentru versul de început. Şi avea dreptate, dar eu nu şi nu, să aibă grijă la sensul propriu al cuvintelor. Acum, chiar dacă voi spune o altă enormitate, măcar e scuzabil, fiindcă textul acesta, cum ziceam la început, şi-a propus să trateze mai lejer conţinutul. Acum chiar îmi place cum l-a reprezentat pe Dumnezeu. Doar şi eu am spus ceva asemănător, când am vorbit despre nişte îngeri din ciocolată fină.

Liviu Nanu a scris şi el mai puţin în acest an, dar multe poeme ale sale au intrat în volumul utopia, despre care am scris cu altă ocazie. Chiar dacă şi cele câteva poezii de anul acesta au fost rumegate îndelung, ia să le luăm puţin la scărmănat. Mă opresc întâi la paradoxalul text am vrut să scriu o poezie. Dacă la început ni se spune că nu a ieşit nimic, îmi zic să văd şi eu cum arată acest nimic. Ei, prea de tot, trebuie un pahar de coniac. Nu am vrut să îl imit şi am mers mai departe. Ce văd: versul şi coniacul, versul şi coniacul. Da' ce, maestre, mata eşti Galgatua sau Gâlgâltua? Uf, parcă m-am îmbătat şi eu de la versurile astea! Gargantua, parcă. Dar de matrioşcă sau de ciobanul deştept nu mă iau. Ei sigur ştiau cum e iadul. Am vrut apoi să văd filmul serii. Hopa! Nici aici nu scăpăm de băutură. Liviu a trecut acum pe vin, mai ales când pe ecran rulează fazele fierbinţi. Şi câte şi mai câte nu încep să iasă din ecranul acela al vieţii, trecute de jumătate (şi sticla la fel!).

Teodor Dume e un poet sobru, aşa că îmi este niţeluş greu să mă leg de versurile sale. Dau întâi de o îngrijorare. Încă de la început ni se spune: observ că mi se usucă pielea. Rulez mai departe, aş vrea să dau un sfat, dar îmi dau seama că despre tema centrală a poeziilor sale, moartea, nu se poate glumi. Doar dacă eşti povestitorul lui Ivan Turbincă. Mai trec la alte şi alte poezii. Nţ, nu merge, tot despre moarte. Ajung la micropoemul un alt fel de singurătateLimba de clopot mă trimite tot la moarte. Sau la clopotul ce bate ca o inimă, din Gorunul lui Blaga. Dar poate, ca la Pillat, bate de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat. Teodor Dume a publicat, în acest an, poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.

P.s. Urez, în final, tuturor agoniştilor mult succes în anul care va veni, cu scuzele de rigoare că nu a fost posibil să iau pe mai mulţi în sania aceasta. Desigur, toate cele bune cititorilor noştri care nu sunt membri ai site-ului. La mulţi ani!