BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta Aproape totul despre cărţile lui teodor dume. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Aproape totul despre cărţile lui teodor dume. Afișați toate postările

04/08/2023

Angela Nache Mamier, Lacrimi pe altarul sufletului de Teodor Dume



Spiritualitatea lacrimilor este prezentă în aceasta nouă carte  a poetului Teodor Dume, unde asistam la aceeasi uniune a sufletului cu Dumnezeul crestin. Autorul face o mutație  crepusculară în sânul unei conștiințe de sine din ce în ce supusă unei interogații vaste adresate eului. Un abandon voinței divine  absolut natural, sincer. Versurile sunt liturgii intime pe « altarul trupului ».Manifestarile sensibile îmbracă hainele religiei , deși într-un context ascetic Lacrimile sunt fierbinți, provin din flașh-uri celeste, proprii inspiratiei ,meditatiei si moralei  poetice . Suntem în PUR AMOUR  și aceste poeme se înscriu în tradiția mistică a Bisericii …omniprezentă lacrimilor din Biblie ,dar mai ales lacrimile lui Christ din Noul Testament îndeamnă poetul spre o asumată mare de lacrimi de extaz dar și de pocăință. Viața profană este legată strâns de marea istorie a plânsetelor mistice din istoria umanității ,care cunoaște triste destine  (un ex .Maria Magdalena ,ori Pascal care  vorbeste de « lacrimile de bucurie »)

A avea HARUL  lacrimilor, conduce adesea la numeroase situații în  care lacrimile  au o valoare pozitivă. Conștiința vinelor, speranțele legate de Cer, teama de iad, propriul destin, angoasele în fața morții , etc …provoaca apariția lor  …Poetul nu le dă o formulare tragică, dimpotrivă sunt un catharsis  o forță purificatoare, semnul unei credințe profunde .(Ceea ce la Părinții greci purta numele de penthos ). La diverși  poeți  ele conduc la elevație spirituală și o detasare totală de lucrurile terestre. În Evul Mediu  se va instaura rugăciunea prin care lacrimile erau cerute, invocate : « Pro petitione lacrimarum ». La autor lacrimile devin expresia sufletului în cioburi, devin un limbaj  purificator, de grație divină ». În acest volum, a plânge devine echivalent cu «  a se ruga » ,volumul se numește (deloc întâmplator ): « Lacrimi de pe altarul trupului».(Editura: Pim,

Coperta: Mioara Băluță )

26/08/2021

Silvia Bodea Sălăjan:Un fel de neliniște

Teodor Dume, 

Pete de sânge pe umbra trupului   

 Teodor Dume scrie, sau poate ”desenează” prin cuvânt ”Urme de sânge pe umbra trupului”, un titlu cu puternică încărcătură metaforică, un titlu ce-și dezvăluie sensurile în poemele ce alcătuiesc acest volum.

            Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).                  

            Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.    

            Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor,  transformă cuvântul:”  în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!” 

           Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui.  Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)

          ”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul. 

                                                      Silvia Bodea Sălăjan                            

08/06/2021

Teodor Dume, carte: Interogatorii critice

        Teodor Dume, Interogatorii critice * Referințe, recenzii, note critice 

Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura, Pim/Iași, iunie 2021
Coperta color cât și o parte dintre paginile din interior
Pagini 127

Cele câteva note critice sau de lectură din cartea de față le-am reunit într-un suflet comun și le-am contopit cu stările create în momentul lecturării textelor autorilor aci prezentați. Și le mulțumesc pentru asta pentru că mi-au permis să pătrund în profunzimea lor, nu cu tehnici profesionale de analiză, ci cu sufletul.
Așadar, în rândurile de față , nu voi face, în mod special, referiri la tehnicile scrisului, la neglijențele sau accentele stilistice sau la alte artificii punctate ca reguli, ci voi indica și permanentiza (din perspectiva cititorului) sursa gândirii care creează spațiul de înțelegere a relației dintre autor – cititor și nu dintre autor – critic, cu atât mai mult cu cât am intrat în intimitatea creațiilor unor autori de mare valoare, ca; Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Daniel Luca, Mioara Băluță, Ottilia Ardeleanu, Gina Zaharia, Sorin Cerin, Marin Voicu, Ștefan Popa și mulți alții, la care am alăturat (făcându-le onorabilă alăturarea)și nume mai puțin cunoscute, dar care marșează , cu tact și pricepere, pe drumul literaturii. Ori iată și nume care se află la început de drum și pe care le-am detectat ca fiind notabile în formarea detașamentului de exlporare a frumuseții din cuvânt; Alin-Claudiu Baciu, Radu-Alin Balaj și Alexandru- Eusebiu Ciobanu.
Cartea reuneşte note de lectură asupra unor texte selective din cărți scrise de diferiţi autori, cu vârste diferite, în perioade diferite. Punctând, uneori, și valoarea Om, (în cazul lui Gheorghe Grigurcu, și nu numai) am căutat să duc o paralelă între Om și creațiile lui..
Cu siguranţă că și numele acelora, aflați la început de drum, va deschide căi înspre un viitor literar, iar altele, ca într-o joacă de copil, îşi va acoperi amintirile stând în spatele singurătăţii încercând să-şi cosmetizeze anii prin care au trecut. Totuși le rămâne mândria de a sta alături, în acestă carte, de mai marii literaturii române, cotați ca unii dintre cei mai de seamă scriitori din România.
Scrierile de aici, în mare parte, sunt amănunte ale existenţei, realităţi care clădesc o personalitate. Originalitatea construcţiei constă în libertăţile sentimentale şi uneori în discursul confesiv al unor autori în dialog cu sinele sau cu realităţile din jur.
Cert este că tot ceea ce am detectat, citindu-i pe autori, se desfăşoară sub expresia unor trăiri la tensiuni maxime.
Etalarea stărilor şi sentimentelor susţine atmosfera interioară a cuvintelor care ne recheamă pentru a ne delecta sufletul.
==============================
Teodor Dume,

30/01/2021

Teodor Dume: Mesagerul inimii

 Gândul îmi este medagerul inimii

răspunde oricând şi la orice impuls

nici nu are cum să o facă

vorbim aceeaşi limbă

şi suntem la fel

ne asemănăm în toate

suntem ca soarele  care

fără cer

n- ar mai avea unde să apună

noaptea

percutează la fel 

indiferent de anotimp

chiar dacă dragostea e doar 

o picătură de sânge lăsată pe cearşaf

 

04/08/2018

Teodor Dume,Lacrimi de pe altarul trupului - impresii de lectură - angela,nache mamier

Spiritualitatea lacrimilor este prezenta în aceasta noua carte a poetului Teodor Dume ,unde asistam la aceeasi uniune a sufletului cu Dumnezeul crestin .Autorul face o mutatie crepusculara în sânul unei constiinte de sine din ce în ce supusa unei interogatii vaste adresate eului .Un abandon vointei divine absolut natural,sincer.Versurile sunt liturgii intime pe « altarul trupului ».Manifestarile sensibile îmbraca hainele religiei ,desi într-un context ascetic Lacrimile sunt fierbinti,provin din flash-uri celeste,proprii inspiratiei ,meditatiei si moralei poetice . Suntem în PUR AMOUR si aceste poeme se înscriu în traditia mistica a Bisericii …omniprezenta lacrimilor din Biblie ,dar mai ales lacrimile lui Christ din Noul Testametnt îndeamna poetul spre o asumata mare de lacrimi de extaz dar si de pocainta .Viata profana este legata strâns de marea istorie a plânsetelor mistice din istoria umanitatii ,care cunoaste triste destine (un ex .Maria Magdalena ,ori Pascal care vorbeste de « lacrimile de bucurie »)
A avea HARUL lacrimilor ,conduce adesea la numeroase situatii în care lacrimile au o valoare pozitiva .Constiinta vinelor ,sperantele legate de Cer ,teama de iad,propriul destin ,angoasele în fata mortii , etc …provoaca aparitia lor …Poetul nu le da o formulare tragica ,dimpotriva sunt un catharsis o forta purificatoare, semnul unei credinte profunde .(Ceea ce la Parintii greci purta numele de penthos ) .La diversi poeti ele conduc la elevatie spirituala si o detasare totala de lucrurile terestre .In Evul Mediu se va instaura rugaciunea prin care lacrimile erau cerute,invocate : « Pro petitione lacrimarum ». La autor lacrimile devin expresia sufletului în cioburi ,devin un limbaj purificator,de gratie divina ». In acest volum ,a plânge devine echivalent cu « a se ruga » ,volumul se numeste (deloc întâmplator ): « Lacrimi de pe altarul trupului».(Editura Pim -2018)/
angela nache mamier (impresii de lectura)





18/06/2017

Cristina Ştefan, recenzie la cartea Azil într-o cicatrice de Teodor Dume


             Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate, ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume. Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul îl transcrie solidarizant în diverse, foarte diverse unghiuri:“când cerul își îmbracă haina de vânt
ș
i-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”
și-n utima tăceresă-mi facă lociar din singurătateun prieten.”și-n utima tăceresă-mi facă lociar din singurătateun prieten.” ( ultima tăcere)Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:mă împrietenesc cu moarteași asta pentru că 
umbra s-a retras din tine
ca un nor
ș
i ai plecat și ai plecat
ș
i ai plecat”
umbra s-a retras din tineca un norși ai plecat și ai plecatși ai plecat”umbra s-a retras din tineca un norși ai plecat și ai plecatși ai plecat”(pentru atunci)Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe, sensul poetic este suferința, durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele. De la copilărie la tinerețși maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat. Este un timp asumat și de acceptare a sorții:“acum mi-e inima strânsă ca un purecesalt din durere în durereoftezdar nu spun nimic”( îmi cer iertare, bunico!)stau în mijlocul unei lumânări aprinseși tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
în tot acest timpîntunericul iese din mineca dintr-un chip”în tot acest timpîntunericul iese din mineca dintr-un chip”(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei, cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară în meditație existențială:“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că e bine să cred în moarte./”Aș adăuga…“și în poezia ei…”Cristina Ștefan, scriitor/ membru USR


11/05/2017

Cezarina Adamescu prefaţă la volumul Temniţa de sub rană, de Teodor Dume

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI

Teodor Dume, Temniţa de sub rană, Editura PIM, Iaşi, 2017

        Intitulat metaforic, „Temniţa de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, şi volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiaşi dureri: „Colecţionarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
        Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume îşi mărturiseşte natura suferinţei sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobşte, dar nici nu te lasă să trăieşti în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de ţigară/ intră în haină şi sub piele/ vrei să iubeşti / îţi ţii respiraţia / şi atingi / foamea începe să urle / îţi sfâşii sentimentele şi bei / bei / te îmbeţi de iubire // şi nimic...// te-nchizi în propria-ţi rană / şi taci...” (Temniţa de sub rană).
        Solidar cu singurătatea, poetul s-a obişnuit cu ea, sunt de nedespărţit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineaţă şi ea îi învăluie umbra şi merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobişnuit ca poetul să-şi poarte cu el singurătatea.
        Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – şi îşi încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie şi cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / aşteaptă înţelepciuea” (Imitaţie). Autorul a renunţat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuaţie, la folosirea excesivă a metaforelor şi epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre şopârle şi peşti piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăţi / văduvit de lumină şi zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până şi imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Şi concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea şi schimbă traiectorii”.
        Deşi într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conştient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puţin, decât să desăvârşească infinitul. Şi cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare şi / una de umbră / desăvârşesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotniţa din sat / îşi va aminti cine am fost”.
        Splendidă probă de smerenie şi măreţie!
        În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni şi că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalţi, sub privirile, la fel de anonime şi indiferente ale celorlalţi inconştienţi.
        Poezia lui Teodor Dume are substanţă, miez, esenţă şi doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noştri. Dar mai ales, ne face părtaşi şi ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noştri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenţia.
        Poetul ne arată „Cealaltă faţă a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine ţâşneau firimituri de umbre / creşteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existenţa / de atunci mă urc în clopotniţă / de trei ori pe zi / şi îl strig pe Dumnezeu”. Aceeaşi clopotniţă unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
        Poemele sunt, tablouri în mişcare, frânturi de vitraliu dintr-o viaţă spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea şi auzi, ceea ce alţii nu văd şi nu aud. De pildă, naşterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu / linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii / şi cum parcă nu-i de ajuns / măreţia lunii subţiază orizontul / până când / în creştetul ierbii / se piteşte soarele transformat / în zbor de păsări // şi uite aşa se mai naşte o zi” (Şi uite aşa...)
        Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări şi lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox.  De altfel, poetul este conştient de darul de a percepe altfel existenţa şi tot ce se petrece în jur: „aud dimineaţa un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine şi aştept // cine altul...” (Cine altul...)
        Aplecat către mişcările şi vocile sinelui şi ecoul acestora, poetul simte schimbări şi naşteri de stări necunoscute, care sperie şi zdruncină liniştea, astfel încât, el spune: „aş vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl nelinişteşte pe om faptul că nu ştie totul despre sine. Sunt lucruri care ne depăşesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineaţa la amiază şi seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual şi / îl practic în spaţiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
        În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie şi pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în linişte / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viaţa spre o altă viaţă // în momentul de faţă / sunt o secvenţă sau orice altă mişcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
        Experienţe covârşitoare care dau naştere la creaţii aidoma. Orice cuvânt e important şi devine emblematic.
        Cartea aceasta e un bilanţ provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să ştie cum stă. Uneori se instituie o stare de urgenţă, pe care, depăşind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii şiroindu-i pe trup, care, totuşi, l-au spălat şi curăţat de gânduri negre. Dar şi, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeaşi esenţă.
        Viziuni fabuloase, unele aproape şocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărniceşte lumina”; ş.a.
        Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetăţii. Un fel de absurd cotidian care-ţi macină existenţa şi te împiedică să vezi şi lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de ştiri se anunţă calamităţi / îngheţ la minus 18 grade / un om dispare sub gheaţa de pe Criş / patru morţi pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / preşedintele se chirceşte / printre manifestanţi şi / strigă la opoziţie / dezgheţul neputinţei / urneşte ura / durerea / se deşiră ca un ghem / 44 de răniţi într-un incendiu din Bucureşti / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinţei continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuieşte în tranşeele / mult prea strâmte ale indiferenţei // Dumnezeu se uită pieziş / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înţelepciunea” (o zi din România).
        Ca şi Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvneşte la bogăţii nenumărate, ci doar la un strop de înţelepciune, care-l poate face fericit. Înţelepciunea este adevărata bogăţie. Ca şi imaginea celui care a fost şi pe care o caută necontenit în cel care este. Dar şi, în mod paradoxal, dorinţa de a-şi căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / şi mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
        Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârşitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalţă către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ţine-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată şi Fiu).
        Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învaţă s-o îmblânzească şi adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu ştie moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeaşi / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).
        Clopotul e, de asemenea un element de construcţie lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
        Poetul spune la un moment dat: „dacă aş putea să uit / m-aş reîntoarce în mine / ca dintr-o aşteptare // şi toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
        Neputinţa de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzaţii, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina şi întunericul, au de asemeni, un rol covârşitor, depinde doar de ce parte se agaţă omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se caţără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / şi ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo şi dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârşitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independenţă).
        Despre sine, şi lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu ştiu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri şi / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / şi multă tristeţe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
        Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuţi şi necunoscuţi, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparţine / mă strâng uşor în universul din mine / şi-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / şi-n cele din urmă / să le îmbrac tristeţea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripţii / e un fel de atentat la linişte / nu mi-e frică / fac schimb de priviri şi / merg mai departe // spaţiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta şi o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalţi / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
        Ploaia, frigul, îngheţul, sunt şi ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / şi nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlineşte ruga // cineva se plimbă prin mine / şi tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
        Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / şi multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// şi asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopţii şi / invers)” (Viaţa, între două răsărituri).
        Cel puţin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu ştiam că există / şi că-l moştenesc de la tata) / ţin ochii larg deschişi cât să / încapă Dumnezeu / discreţia / sentimentele şi iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agăţată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / îşi ascundea tristeţile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut şi nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă linişte în oftatul nopţii / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca şi mâine să-mi pot aminti / de cei plecaţi...// ştiu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puţin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniştea din sat // privesc în jos şi nu spun nimic” (Undeva între mine şi tristeţea lucrurilor).
        Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine şi-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur şi simplu. Alţii se codesc şi puţini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viaţa reală.
        Pentru poet, Iubirea este „supremaţia supremă a tot ceea ce sunt” aşa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea creşte ca un aluat / îmi unesc palmele şi-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată şi / pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu // aş putea să dispar pur şi simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinţei / şi asta pentru că / supremaţia / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremaţia supremă a tot ceea ce sunt).
        Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însuşiri antropomorfice: Dumnezeu priveşte-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziş; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipeşte des”;şi altele.    
        Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte şi zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineaţa se hrăneşte cu „ultimele respiraţii ale nopţii”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopţii şi invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte şi zi: „ca şi când aş fi o perdea / între noapte şi zi”; lucrurile se petrec „dimineaţa / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor”;linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii”;”se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;  
        Un ceas incert, neaşteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârşit de întuneric şi o naştere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
        În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecaţi” (În dimineaţa asta am plâns).
        Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp şi umbră).
        Iar despre moştenirea părinţilor, autorul spune: „nu ştiu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine şi Dumnezeu // în orice situaţie sunt un duplicat /şi mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situaţie). În orice caz, a fi un duplicat şi a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorinţa fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăţi şi caracteristici proprii.
        Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu şi timp”; „între el şi celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”;  între două anotimpuri, între noapte şi zi, dar există şi situaţia când se află „viaţa şi moartea într-o singură clipă”; „între tine şi Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;şi altele.  
Delimitarea spaţială are totuşi loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihneşte tata” (secvenţă, viaţa şi moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu acelaşi gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunţă sentenţios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriş spălat / de ploaie şi ochii rămaşi / cu aceleaşi imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „ştiu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Şi tot ca locaţie a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”
        Şi o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăieşte la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în faţa ta, Doamne / uit de mine / nu ştiu cât va dura / frigul rătăceşte prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / şi să respir” (Om bun).
        Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viaţa devine o peşteră / fără fund”; „supravieţuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e şi lumină”(Dumnezeu e acasă);
        Autorul foloseşte şi oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
        Relaţia lui cu Dumnezeu se vădeşte în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l priveşti pe Dumnezeu /fix în ochi şi să-i promiţi că / te vei schimba”; „între tine şi Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă şi coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul şi asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău şi / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu şi / învaţă-mă să mor câte puţin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
        Volumul se încheie cu o selecţie de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
        Poezia lui Teodor Dume îl defineşte plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.

        CEZARINA ADAMESCU
        9 Mai 2017

       


18/01/2017

Marius Chelaru (în rev.Convorbiri literare) despre aforismele lui teodor dume

Marius Chelaru/Convorbiri literare, noiembrie 2016
Rubrica Autori moldavi, edituri moldave

Teodor Dume, Vitralii pe un cer scorojit (aforisme, citate, gînduri-sentimente), cuvînt înainte de Ionuţ Caragea, Editura PIM, Iaşi, 2016, 126 p.

 Cu ceva timp în urmă am publicat un grupaj de poezii al lui Teodor Dume în revista „Poezia”. Acum am lecturat o carte de „aforisme, citate, gînduri-sentimente”.
Nu este primul volum în care sînt aforisme pe care îl prezentăm în această rubrică sau la „Cartea străină” (de la noi, mai recent, cărţi semnate de Vasile Ghica şi Ionuţ Caragea, din afara ţării – de autori din zona fostei Iugoslavia), şi de fiecare dată am amintit că fiecare apreciază în felul lui aceste mici flori ale spiritului, „puse de-o parte” pentru cititori (etimologic, aforism din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincţie), în timp, de multe nume celebre (între care, de pildă, la noi: Anton Pann, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran; în O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni, Efim Tarlapan a avut în vedere şi autori de la Dimitrie Cantemir, Eminescu, Ibrăileanu, Caragiale, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a., pînă la anul în zilele noastre, spre 2005, anul editării, dar care, la o nouă ediţie, foarte probabil ar putea cuprinde mai mulţi autori contemporani), şi care, de multe ori, cum se întîmplă şi acum pot constitui o lectură plăcută. De altfel, Teodor Dume este un autor cunoscut între cei care practică acest gen, texte ale sale fiind selectate în Antologia aforismului românesc contemporan, realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia, scrie Ionuţ Caragea în cuvîntul său de început.
Nu de puţine ori atît aforismele, cît şi „gîndurile şi sentimentele” lui Teodor Dume (uneori în nuanţe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relaţia cu Dumnezeu, sex, viaţă şi moarte, bani, lipsa banilor ş.a. – par să sune ca şi cum, scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet. Încastrată în cuvinte căutarea, poate chiar suferinţa ori eventualele eludări a incertitudinii par a se „alina” cumva prin feluritele litere care se aştern descompunîndu-le şi recompunîndu-le, într-un fel, la diferite nivele, aşa fel încît să poată fi spuse, prefăcute în acest altceva care se aşterne pe coala de hîrtie. În acest fel poţi vorbi despre amărăciunea nelecuită a pierderii (sau a înţelegerii acesteia, care doare), îmbrăcînd, uneori, cuvintele în ironie, folosind, poate, şi un soi de mecanism al unui fel translaţii în formule textuale a „gîndurilor şi sentimentelor”.

Încheiem cu cîteva exemple: „prefăcătoria e o componentă a neputinţei tale care te protejează de tine însuţi”; „este mai uşor să promovezi o minciună decît să accepţi un adevăr”; „sexul e singura bijuterie umană pe care o/ poţi cumpăra/ şi care generează curiozitatea/ însă nu şi împlinirea”; „nu ştiu dacă amprentele/ tatălui meu/ sînt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine şi Dumnezeu”; „gelozia e un fel de ură împachetată frumos/ sau o zbatere de fluture/ prins între geamuri”.




*

Maria-Ana Tupan,(în rev.Contemporanul) despre maximele lui teodor dume

MARIA Ana TUPAN,
Contemporanul nr.1(778) 2017-01-17 despre aforismele lui teodor dume


Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare, cum ar fi sfatul lui Kant de a elimina din constiinta lucrurile în privinta carora nu putem face nimic (renunta la ceea ce nu poti obtine/ pentru ca/ senzatia esecului este ravasitoare), sau al lui Kierkegaard, de a trai autentic „(nu- ti transforma viata în corvoada ci/ învata sa fii tu însuti)”, de misoginismul lui Schopenhauer (între femei si arta nu e nicio deosebire), de psihologismul lui Wilhelm Wundt („omul traieste într- o lume paralela/ datorita propriilor senzatii)”, sau de moralistul elisabethan Bacon (invidia este produsul succesului celorlalti si starea neputintei tale). în privinta politicienilor, poetul se multumeste sa citeze întelepciunea antica (când te cobori la nivelul politicienilor, începi sa nu te mai recunosti ca om), în schimb filosofia pragmatista a eului care nu are alta identitate decât aceea conferita de proiectele în care se obiectiveaza (doar cel care nu se recunoaste pe sine nu- si vede chipul în fapte) sau de ratificarea pe care o primeste de la semeni (înauntrul meu e strâmt, nimeni nu intra,/  nimeni nu iese/ e o lume numai a mea cu reguli stricte/ numai ca nu- mi dau seama cine/ a trecut ultima oara prin mine) ne readuce într- un context discursiv caracteristic prezentului. Departe de „smartphones”, am regasit „smart humans”, frumusetea inteligentei omenesti, care nu e poate nicaieri mai convingatoare decât în literatura speculativa si sapien-

07/12/2016

Revista Convorbiri literare,noiembrie 2016, Teodor Dume- Vitralii pe un interior scorojit, 2016

Marius Chelaru/Convorbiri literare, noiembrie 2016
Rubrica Autori moldavi, edituri moldave

Teodor Dume, Vitralii pe un cer scorojit (aforisme, citate, gînduri-sentimente), cuvînt înainte de Ionuţ Caragea, Editura PIM, Iaşi, 2016, 126 p.

Cu ceva timp în urmă am publicat un grupaj de poezii al lui Teodor Dume în revista „Poezia”. Acum am lecturat o carte de „aforisme, citate, gînduri-sentimente”.
Nu este primul volum în care sînt aforisme pe care îl prezentăm în această rubrică sau la „Cartea străină” (de la noi, mai recent, cărţi semnate de Vasile Ghica şi Ionuţ Caragea, din afara ţării – de autori din zona fostei Iugoslavia), şi de fiecare dată am amintit că fiecare apreciază în felul lui aceste mici flori ale spiritului, „puse de-o parte” pentru cititori (etimologic, aforism din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincţie), în timp, de multe nume celebre (între care, de pildă, la noi: Anton Pann, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran; în O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni, Efim Tarlapan a avut în vedere şi autori de la Dimitrie Cantemir, Eminescu, Ibrăileanu, Caragiale, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a., pînă la anul în zilele noastre, spre 2005, anul editării, dar care, la o nouă ediţie, foarte probabil ar putea cuprinde mai mulţi autori contemporani), şi care, de multe ori, cum se întîmplă şi acum pot constitui o lectură plăcută. De altfel, Teodor Dume este un autor cunoscut între cei care practică acest gen, texte ale sale fiind selectate în Antologia aforismului românesc contemporan, realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia, scrie Ionuţ Caragea în cuvîntul său de început.
Nu de puţine ori atît aforismele, cît şi „gîndurile şi sentimentele” lui Teodor Dume (uneori în nuanţe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relaţia cu Dumnezeu, sex, viaţă şi moarte, bani, lipsa banilor ş.a. – par să sune ca şi cum, scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet. Încastrată în cuvinte căutarea, poate chiar suferinţa ori eventualele eludări a incertitudinii par a se „alina” cumva prin feluritele litere care se aştern descompunîndu-le şi recompunîndu-le, într-un fel, la diferite nivele, aşa fel încît să poată fi spuse, prefăcute în acest altceva care se aşterne pe coala de hîrtie. În acest fel poţi vorbi despre amărăciunea nelecuită a pierderii (sau a înţelegerii acesteia, care doare), îmbrăcînd, uneori, cuvintele în ironie, folosind, poate, şi un soi de mecanism al unui fel translaţii în formule textuale a „gîndurilor şi sentimentelor”.

Încheiem cu cîteva exemple: „prefăcătoria e o componentă a neputinţei tale care te protejează de tine însuţi”; „este mai uşor să promovezi o minciună decît să accepţi un adevăr”; „sexul e singura bijuterie umană pe care o/ poţi cumpăra/ şi care generează curiozitatea/ însă nu şi împlinirea”; „nu ştiu dacă amprentele/ tatălui meu/ sînt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine şi Dumnezeu”; „gelozia e un fel de ură împachetată frumos/ sau o zbatere de fluture/ prins între geamuri”.

20/10/2016

În revista LUCEAFĂRUL de dimineaţă, Ionuţ Caragea despre cartea Azil într-o cicatrice , autor Teodor Dume

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5944&editie=217


 Ionuţ Caragea


Orădeanul Teodor Dume, născut în zodia Berbecului (4 aprilie, satul Luncasprie, jud. Bihor), a aşteptat până la 60 de ani pentru a bate cu încredere la porţile lumii literare. Totuşi, existenţa poetului în lumea cuvintelor fusese deja confirmată de Gheorghe Grigurcu, prietenul şi îndrumătorul său literar care i-a prefaţat volumele Adevărul din cuvinte (1985) şi Strigăt în copilărie (1994). Din păcate, Teodor Dume nu prea a colaborat în tinereţe cu revistele importante din ţară, activitatea sa literară desfăşurându-se preponderent în spaţiul bihorean. A înfiinţat cenaclul „Ecoul”, cluburile „Înfrăţirea” şi „Teo”, a fost membru fondator  al revistei de cultură Ţara Crişurilor etc.
După apariţia internetului preferă să-şi posteze creaţiile pe numeroase site-uri şi ateliere de creaţie literară (Poezie.ro, Reţeaua literară, Confluenţe lirice, Citatepedia), iar restul colaborărilor se rezumă la prezenţe rare în câteva reviste (Oglinda literară, Poezia, Algoritm literar, 13 Plus, Familia). Această „timiditate” literară nu l-a ajutat să aibă vizibilitate pe plan naţional, cu toate că poezia sa mustea de emoţie şi merita să fie cunoscută. Într-o cronică despre volumul Moartea ca un fluture alb (ed. PIM, 2015), spuneam că mă identific, mai ales, cu tragismul poemelor sale, un tragism asemănător ca intensitate cu acela al poetului Geo Galetaru. Acum pot adăuga că tragismul său este întâlnit într-o poetizare mai orfică şi la un alt poet născut în zodia Berbecului (Daniel Corbu), ba chiar că împrumută şi câteva dintre caracteristicile „Deprimismului”, un curent literar desprins din zona „Noului Val”, al cărui iniţiator este Gelu Vlaşin. Acesta din urmă afirma că „fără suferință artistică poezia nu există, fără trăire un poem nu poate respira.”Remarcam, totodată, modalitatea directă a poetului de a-şi expune trăirile în versuri, fără să recurgă la obscuritate, încifrare, analogism sau preţiozităţi inutile. Esenţializarea poetică fără închiderea ermetică a sensurilor, dar şi „capacitatea asociativă şi simplitatea de un straniu rafinament” (conform spuselor lui Gheorghe Grigurcu) l-au ajutat să-şi formeze un stil propriu şi să treacă cu uşurinţă la genul aforistic. Astfel ajunge să publice în 2016 volumul de aforisme „Vitralii pe un interior scorojit” (ed. PIM), în a cărui prefaţă spuneam că „Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă şi reuşeşte cu minuţiozitate să persifleze vaguitatea şi să-şi cristalizeze gândurile… ”După trecerea scurtă prin biografia autorului şi introducerea în universul tragic al lirismului său, mă voi opri asupra volumului Azil într-o cicatrice (ed. PIM, 2015). Acesta începe cu o prefaţă generoasă şi consistentă a Angelei Nache-Mamier, care compară moartea din versuri cu o rană deschisă pe care poetul este gata să o accepte, dat fiind faptul că „nici chiar moartea nu doare / mai tare decât dorinţa / de a iubi sau / a fi iubit…”Volumul continuă cu alte câteva aprecieri critice (care şi-ar fi găsit un loc mult mai bun la sfârşitul cărţii), ieşind în evidenţă faptul că scriitoarea Cristina Ştefan îl elogiază pe Teodor Dume ca fiind „poetul singurătăţii” (cred că fiecare poet este singur în felul său, mai ales atunci când lumânarea îi rămâne cel mai fidel dintre cititori).
La pagina 22 apare primul poem, fiind cel care dă şi titlul cărţii. Azil într-o cicatrice înseamnă „aceleaşi semne aceleaşi distanţe / între sufletele noastre e noapte / multă noapte / cineva scrijeleşte o lacrimă…”. Poetul luptă împotriva timpului static şi a întunericului (simbol al singurătăţii şi al depărtării), încercând să-şi decodeze durerea cu ajutorul unui pix, cu scopul de a finaliza „câteva rânduri neterminate”. Această introspecţie este des întâlnită în poeziile lui Teodor Dume, fiind piatra de temelie a lirismului său care pune accent pe căutare continuă, chiar dacă „dincolo de înţelegere / există cuvântul / şi totuşi / nu reuşesc să mă strecor în / labirintul întrebărilor despre / ceea ce am fost şi ceea ce sunt”. Poetul încearcă să analizeze durerea din spatele cărnii, trecând, cuvânt cu cuvânt, vers cu vers, de barierele preconcepţiilor şi ale materiei, pentru a ajunge acolo unde sufletul devine azilul singurătăţii. Chiar şi neputinţa poetului de a vedea dincolo de posibilităţile sale se transformă într-o cicatrice. Cicatricea poate fi şi o rană vindecată la exterior, dar care, de cele mai multe ori, nu se vindecă complet pe dinăuntru, tocmai din pricina faptului că „între două linişti respiră o amintire / orice poveste începe cu / a fost odată…”. A te împăca cu sinele înseamnă uneori a te lepăda de amintiri, iar poetul nu îşi permite aşa ceva, deoarece suferinţa şi amintirile sunt un modus vivendi atât de necesar pentru a căuta mai departe şi a obţine răspunsurile poate mai importante decât scurta sa viaţă. Durerea, aşa cum spune poetul într-un superb poem apoftegmatic„este singura parte a vieţii / care te învaţă cum / să-ţi învingi moartea // şi dacă există cineva care / să-ţi acopere umbra / e doar / singurătatea…, // ca o molie.” Dar durerea nu înseamnă doar lecţii despre cunoaştere, ci şi lecţii despre răbdare şi aşteptare, fiindcă în unele cazuri „pulsează ca un fluture rătăcit”.
Pentru Teodor Dume, „viaţa este ca un strop de cerneală” (în fond, stropul de cerneală este tot „o pată de sânge care vorbeşte” – Nichita), iar „moartea este o poartă închisă”. Imposibilitatea de a privi dincolo de această existenţă limitativă îl determină pe poet să privească lumea „prin tăişul unei lacrimi” evadate din inima sa. Chiar dacă singurătatea continuă să-l devoreze, nu îi este teamă deoarece„câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”. Important este faptul că Dumnezeu nu e amnezic şi acceptă iubirea ca jertfă.
Poezia lui Teodor Dume este o invitaţie la căutare, cunoaştere şi eliberare de temeri. În momentul în care poetul va reuşi să-şi învingă„timiditatea” şi va colabora mai intens cu publicaţiile literare importante, sunt sigur că va avea numeroase satisfacţii pe măsura caracterului şi talentului de care dă dovadă.







Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...
Tarife publicitate
                     click aici...

25/06/2016

în LIRA21, Cristina Ştefan despre cartea AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

Teodor Dume- Azil într-o cicatrice

iunie 25, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
     5/5 (1)
azil într-o cicatrice.coperta bună
Îi citesc versurile de ani și ani în Cenaclul Lira21 și nu știu dacă prin comentariile
 mele, Teodor Dume a aplicat îmbunătățiri de stil sau de abordare lirică,
 pentru că este unul dintre puținii poeți care au avut de la început un stil
 original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas
neschimbat ca tematică și viziune poetică, calități conferindu-i originalitate,
autenticitate.

Spuneam la volumul  Moartea, un fluture alb că “poezia lui Teodor Dume
 nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu,
 fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului
 până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin:
“―undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…

Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și
 decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate,
 ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume.
Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul  îl transcrie solidarizantîn diverse, foarte diverse unghiuri:

“când cerul își îmbracă haina de vânt
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”
( ultima tăcere)

Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci
 când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:
“mă împrietenesc cu moartea
și asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
(pentru atunci)

Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe,
 sensul poetic este suferința,  durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele.
De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat
 în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat.
 Este un timp asumat și de acceptare a sorții:
“acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic”
( îmi cer iertare, bunico!)

“stau în mijlocul unei lumânări aprinse
și tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)

Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică
 liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul
din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei,
 cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară
în meditație existențială:

“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că
e bine să cred în moarte./”

Aș adăuga…“și în poezia ei…”

Cristina Ștefan


http://cenaclu.lira21.ro/teodor-dume-azil-intr-o-cicatrice/