BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 22 iulie 2017

teodor dume, fără grupă sanguină-editura ArtBook,2017









teodor dume, o nouă carte:fără grupă sanguină, editura ArtBook, 2017





TEODOR DUME- FĂRĂ GRUPĂ SANGUINĂ

Al optulea volum de poezie al lui Teodor Dume î
și urmează calea stilistică, originală, după celelalte șapte titluri: “colecţionarul de răni”, “durerea din spatele cărnii”, “vitralii pe un interior scorojit”, “azil într-o cicatrice”, “moartea, un fluture alb”, “strigăt din copilărie”, “adevărul din cuvinte”, scrise între anii 1985-2017. Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
Filozofia sa de via
ță, transpusă în definiții aforistice, a trecut de la căutare la maturizarea sinelui poetic, la liniștea interioară dată de înțelegerea rostului omului pe pământ numai în umbra lui Dumnezeu:
“Viaţa e o umbră grea/ pe care o cari/ de la răsărit la apus”;“la viaţa asta trăită printre oameni/ unde e Dumnezeu e şi lumină”;“cum umbra trece strada/ să nu plângi/ orice cărare duce înspre Dumnezeu; “Există doar oameni şi un singur Dumnezeu”.
“Fără grupă sanguină” înseamnă acea stare de revela
ție față cu Dumnezeu, starea de catharsis, când scrisul poeziei devine purificator, trece în imaterial și se apropie de divinitate. Arta scrisă, o realizare ideală oricărui poet, iar Teodor Dume a găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.

Cristina
Ștefan , scriitor/ membru USR 





UN POET ŞI UMBRA CUVÂNTULUI SĂU ÎN LUMINĂ

Teodor Dume, fără grupă sanguină,

        Seria meditaţiilor lirice din volumele anterioare, continuă cu acest volum, în acelaşi ton şi în această carte, intitulată „fără grupă sanguină”.
          Cartea începe cu o declaraţie aproape paradoxală: „Viaţa e o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus şi / de la apus la răsărit”, singura care te însoţeşte fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă şi singura care „îţi măsoară umbra”. Dar şi, conchide autorul „singura care nu mai are nevoie de tine” (fără grupă sanguină).
          Prin volumele editate până în prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei mai originali poeţi contemporani.
          El îşi urmează vocaţia lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea ştiute.
          Legătura cu Divinitatea este atât de strânsă încât îi susţine aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în larg şi chiar să se autodepăşească. Martor la Naşterea, la Moartea şi la Învierea lui Dumnezeu, poetul trăieşte realitatea supranaturală a Misterului Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă şi cuvânt. Dar mai ales, prin simplul fapt de a fi creat de Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde e Dumnezeu e şi lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” şi aflându-L, nu în cine ştie ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine fiinţa (Dumnezeu e acasă).
          În plan orizontal, dragostea se răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de zi / şi te strig / vino iubito fii complice / la viaţa asta trăită printre oameni // unde e Dumnezeu e şi lumină” (Dumnezeu e acasă).
          Ajuns la înţelesurile esenţiale de parcă le-ar fi ştiut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea, dorind să le împărtăşească fiinţei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te copleşesc prin intensitatea emoţiei pe care ţi-o produc: „viaţa îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii / nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat / veşnicia / păcatul şi iubirea // aşa e lumea făcută iubito / din iubirea ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu ştie asta şi / mai ştie că / oamenii cu o singură viaţă / îşi numără păcatele / duminica / e prea multă durere între noi / iubito // aşteptarea înmugureşte suferinţe // înfrigurat privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre Dumnezeu” (Aşa e lumea, iubito!) De fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu duce în cele din urmă.
          Umbra se desprinde uşor de om, dispare fără să lase urmă,  părăseşte viaţa aceasta, fără grupă sanguină.
          Tema umbrei se reia şi în alte poeme. Între umbre şi urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma umbrei devine lumină.
          Poetul este binefeciarul unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învaţă să îndure, să plângă, să deprindă zborul de pasăre.
          Şi nu e de mirare că: „agăţat de o lumină / vreau să rostesc: viaţă / cuvintele ard / şi flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” (Pentru o clipă doar pentru una opriţi acele ceasornicului). Poezia este dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.
          Alunecarea, desprinderea, îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă poemele lui Teodor Dume. Este senzaţia de după bilanţul provizoriu, când pui pe terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Şi rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune autorul” (Un alt fel de rânduială). Şi ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi şterg amintirile / una câte una şi / mai mor câte puţin / în fiecare clipă / îmi ating faţa / şi strig // ştiu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morţile îngropate lângă oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o ştiu şi trăiesc doar / pentru următoarea noapte” (Cât mai aproape).
          Uneori, poemul are gust de lemn putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „ştiu // aici totul se termină / între mine şi durere / e doar o felie de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă // Doamne!/ Cu voia ta o să plec / ştiu că aşa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare / bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale / acoperă totul”  (Poem cu gust de lemn putrezit).
          Ceea ce este destul de curios, e faptul că poetul nu face o dramă din plecarea lui, aşa cum fac, îndeobşte oamenii obişnuiţi, nici nu-i obligă pe ceilalţi să sufere, dimpotrivă. Există o pedagogie a durerii, o filozofie a morţii. Poetul e năpădit de o linişte aproape ireală pe care o împrumută oamenilor şi lucrurilor din jur. Nu o dată, priveşte toate acestea detaşat, fără patetisme, doar cu un uşor sarcasm: „sufăr de linişte - / ultimul diagnostic emis / de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /şi absenţa din trup de parcă / aş trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână seacă / în rest / mă simt mult mai bine / şi îmi place să aud/ că sunt / incompatibil cu trupul // uneori mai şi mor / ca să văd lumea cum se schimbă / şi preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive” (Diagnostic: incompatibil cu trupul).
          Imaginea pe care şi-o oferă poetul, baletând între ceea ce a fost şi ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / ştii bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină / precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă şi mă contrazic / de dragul a ceea ce am fost / m-aş pregăti să-ţi cer ceva dar / cuvintele mi se transformă în umbre / aidoma apei în gheaţă // vine toamna mamă şi / cuvintele nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).
 Starea aceasta persistă şi în poezia: „şi viaţa ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi se risipeşte / peste umbre / copiii îmi zic / eşti orb bătrâne uite / uite / lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viaţa ca un scai / se mai ţine de umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”  
De asemenea: „e prea târziu să ne amintim de noi / şi ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne priveşte printre vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).
Ipostaza în care se află, îl face pe poet să spună: „aici este timpul oprit între / ceea ce am fost şi ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viaţa, tic-tac, tic-tac, tic-tac).
          O altă dimensiune la care se raportează poetul este singurătatea: „singurătatea lacomă / îmi trece prin măduvă” (Câte puţin).
          Mai mult decât lumina, umbra capătă noi dimensiuni, creşte şi scade, are o geometrie variabilă, de fiecare dată, câteodată e martoră: „martor îmi e umbra că / spun adevărul şi numai adevărul”(împăcarea cu sine). Până şi viaţa este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus / şi de la apus la răsărit” (Fără grupă sanguină). Poetul ştie chiar şi de unde „începe umbra” şi anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată, „între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).
          Când înainte, când după, când alături, umbra este însoţită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai ştii care pe care. Poetul l-a aflat şi pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuşi, cel care-şi trăieşte, clipă de clipă moartea: „Nu voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o rugăciune / voi respira prin suferinţă / voi fi un întreg pustiu / în noaptea aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va exista milă şi nici îndurare / voi supravieţui zile şi voi deveni / singurul dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre / ultimele speranţe şi / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim într-o umbră / de care / moartea nu ştie // dar despre ea nu voi vorbi niciodată”.
          Câtă luciditate – tot atâta tristeţe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate orice fantezie. Ori cel puţin aşa doreşte poetul să-i facă pe cei care citesc, să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice şi l-am putea bănui de un oarecare cinism, autopersiflare: „Rup între degete suferinţa / să nu plângi / doar tu îmi vei înţelege gestul rămas / în trecerea mea spre nefiinţă” (În loc de adio).
          Dar poetul ştie ca nimeni altul să înnobileze această suferinţă, ridicând-o la rangul de jertfă mântuitoare.
          Însoţitoare este şi liniştea care „creşte ca un muşuroi”(Poate doar astăzi); „...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” – spune poetul.
          Mai mult decât atât, poetul suferă de linişte – după ultimul diagnostic emis.
          Liniştea este legată întrucâtva de absenţă, chiar şi absenţa din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când mă reîntorc / mă privesc / şi plâng...” (împăcarea cu sine).
          Tăcerea, aşteptarea, absenţa, singurătatea, tristeţea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului şi poetului Teodor Dume. Suferinţa este ridicată la rang de sublim. Ea înalţă mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deşi auzi paşi, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (şi viaţa ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută, cea neacoperită de nimic: „cum cerul acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
          Depărtarea este însă apanajul poeţilor, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă, precum Fata Morgana: „încerc acum să reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăşi o fereastră / a sunetelor spre nesfârşit. // ştiu, / poate e doar o iluzie ce se termină aici / ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...” (Între mine şi realitate).
         Şi dacă există vreo temere, aceea e de vântul care ar putea şterge într-o clipită, „oameni şi umbre” (Timp şi umbre).
          Autorul foloseşte ca mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însuşiri antropomorfice unor sentimente şi stări: „ura se aruncă asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele întunericului”(în a şaptea zi).
De aici, poetul are viziunea înălţării sale deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineaţa devreme / când păsările se vor înălţa / pe acoperişul de lumină al cerului // cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a şaptea zi). El ştie de asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit Dumnezeu după Facere.
           Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl aşteaptă cândva, decât de prezent. El ştie cum va fi, mai mult decât cum este. Cu alte cuvinte, trăieşte şi după ce nu va mai fi. Şi din tot ce a fost, rămâne: „un ţipăt de pasăre şi / un zbor hăituit” (durerea frunzei).
            Ipostazele în care poetul îl vede (ori şi-l închipuie) pe Dumnezeu sunt diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”; care „priveşte printre vitralii”;  „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu care „este plecat”; „...Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.
            Şi totuşi, cine pe cine minte şi cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie / cineva îmi şopteşte că-s / prea bătrân să mai învăţ / repertoriul // încerc să-mi închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / şi un cer sub care groparii / au marcat o bucăţică de pământ / pe întunericul din  care a plecat şi tata // adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-nmuguresc în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer şi / mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai aştepte).
       Despre cum vede poetul moartea s-ar putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la moarte / o văd frumoasă / ca o înălţare / ca un zbor / fără lumină / dinspre primăvară către toamnă / şi invers...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
        Aşa cum îi place să se numească pe sine „un plimbăreţ printre amintiri”, „alteori ies din mine şi / mă dedic indiferenţei / de parcă aş fi singurul care / acceptă cu atâta uşurinţă moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima ta o altă viaţă).
          Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viaţă şi moarte, poetul alege să fie sămânţă care, conform învăţăturii evanghelice, doar îngropată în pământ, răsare, creşte şi aduce rod: „Stau între VIAŢĂ şi MOARTE / şi nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma / pruncului între braţele mamei / aştept imaginaţia să-mi dea forma / prin care să ies ca o prezenţă // înainte de toate vreau să fiu / sămânţa ce-mi poartă zvâcnirea / în propriul pământ // când eşti sămânţă / te descompui în primăvară şi / devii spaţiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).
           La fel de persistent apar şi umbrele mişcătoare ale copilăriei, chipul tatălui şi cel al mamei, casa părintească: „azi am intrat puţin prin copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colţuri / şi frigul se zbate de zid / umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri de pe marginea drumului).
          Adeseori, scriitorii încearcă să dea o definiţie vieţii, „Viaţa ca o coridă”; „Viaţa ca o pradă”, etc. Teodor Dume vede „Viaţa ca o clepsidră”- ceea ce nu-i deloc curios, având în vedere că-şi prefiră boabele de nisip care sunt clipele noastre, devenite muşuroi: „Dumnezeu era singura linişte / în care aţipea // bucăţica aceea de trup era / ca o poveste în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă / cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar fi trebuit să / mă opresc şi să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul firesc / şi să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra // în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi şi o scorbură / prin care mă scurg continuu...” (Viaţa ca o clepsidră).
           Teodor Dume este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har, conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e patetic, e meditativ şi întors într-un timp în care ne face şi nouă un locşor, alături. Preţ de-o privire. Preţ de o lacrimă. Preţ de un gând.
Preţ de o îmbărbătare. De o strângere de mână.
Pietrele sale preţioase înalţă edificiul şi asta îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.
Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara virtuozităţii condeiului, exersat  pe o plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare. Născătoare de pronii. Şi până la urmă, el nu se amăgeşte, luciditatea îi inundă simţurile şi spune: „ştiu // orice sfârşit are o poveste / şi dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârşitului).
        Şi poezia de final întrece orice aşteptare în ceea ce priveşte arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm / şi ne înălţăm / unul / pe celălalt // înfricoşător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a face loc / şi altora / în pământ / nimeni nu-şi cunoaşte identitatea / chiar şi Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din care întunericul / şi-a construit adăpost / îşi caută înlocuitor / nu există un AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni şi un Dumnezeu / care din propria lor suferinţă / şi-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).
Ceea ce şi a făcut, în mod remarcabil, poetul Teodor Dume. 
          Experienţa aceasta covârşitoare şi unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze artistic, împărtăşind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.
           Cu un preţ de neestimat.


CEZARINA ADAMESCU

18 Mai 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu