BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

joi, 11 mai 2017

Cezarina Adamescu prefaţă la volumul Temniţa de sub rană, de Teodor Dume

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI

Teodor Dume, Temniţa de sub rană, Editura PIM, Iaşi, 2017

        Intitulat metaforic, „Temniţa de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, şi volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiaşi dureri: „Colecţionarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
        Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume îşi mărturiseşte natura suferinţei sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobşte, dar nici nu te lasă să trăieşti în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de ţigară/ intră în haină şi sub piele/ vrei să iubeşti / îţi ţii respiraţia / şi atingi / foamea începe să urle / îţi sfâşii sentimentele şi bei / bei / te îmbeţi de iubire // şi nimic...// te-nchizi în propria-ţi rană / şi taci...” (Temniţa de sub rană).
        Solidar cu singurătatea, poetul s-a obişnuit cu ea, sunt de nedespărţit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineaţă şi ea îi învăluie umbra şi merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobişnuit ca poetul să-şi poarte cu el singurătatea.
        Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – şi îşi încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie şi cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / aşteaptă înţelepciuea” (Imitaţie). Autorul a renunţat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuaţie, la folosirea excesivă a metaforelor şi epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre şopârle şi peşti piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăţi / văduvit de lumină şi zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până şi imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Şi concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea şi schimbă traiectorii”.
        Deşi într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conştient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puţin, decât să desăvârşească infinitul. Şi cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare şi / una de umbră / desăvârşesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotniţa din sat / îşi va aminti cine am fost”.
        Splendidă probă de smerenie şi măreţie!
        În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni şi că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalţi, sub privirile, la fel de anonime şi indiferente ale celorlalţi inconştienţi.
        Poezia lui Teodor Dume are substanţă, miez, esenţă şi doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noştri. Dar mai ales, ne face părtaşi şi ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noştri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenţia.
        Poetul ne arată „Cealaltă faţă a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine ţâşneau firimituri de umbre / creşteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existenţa / de atunci mă urc în clopotniţă / de trei ori pe zi / şi îl strig pe Dumnezeu”. Aceeaşi clopotniţă unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
        Poemele sunt, tablouri în mişcare, frânturi de vitraliu dintr-o viaţă spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea şi auzi, ceea ce alţii nu văd şi nu aud. De pildă, naşterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu / linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii / şi cum parcă nu-i de ajuns / măreţia lunii subţiază orizontul / până când / în creştetul ierbii / se piteşte soarele transformat / în zbor de păsări // şi uite aşa se mai naşte o zi” (Şi uite aşa...)
        Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări şi lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox.  De altfel, poetul este conştient de darul de a percepe altfel existenţa şi tot ce se petrece în jur: „aud dimineaţa un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine şi aştept // cine altul...” (Cine altul...)
        Aplecat către mişcările şi vocile sinelui şi ecoul acestora, poetul simte schimbări şi naşteri de stări necunoscute, care sperie şi zdruncină liniştea, astfel încât, el spune: „aş vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl nelinişteşte pe om faptul că nu ştie totul despre sine. Sunt lucruri care ne depăşesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineaţa la amiază şi seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual şi / îl practic în spaţiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
        În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie şi pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în linişte / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viaţa spre o altă viaţă // în momentul de faţă / sunt o secvenţă sau orice altă mişcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
        Experienţe covârşitoare care dau naştere la creaţii aidoma. Orice cuvânt e important şi devine emblematic.
        Cartea aceasta e un bilanţ provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să ştie cum stă. Uneori se instituie o stare de urgenţă, pe care, depăşind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii şiroindu-i pe trup, care, totuşi, l-au spălat şi curăţat de gânduri negre. Dar şi, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeaşi esenţă.
        Viziuni fabuloase, unele aproape şocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărniceşte lumina”; ş.a.
        Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetăţii. Un fel de absurd cotidian care-ţi macină existenţa şi te împiedică să vezi şi lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de ştiri se anunţă calamităţi / îngheţ la minus 18 grade / un om dispare sub gheaţa de pe Criş / patru morţi pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / preşedintele se chirceşte / printre manifestanţi şi / strigă la opoziţie / dezgheţul neputinţei / urneşte ura / durerea / se deşiră ca un ghem / 44 de răniţi într-un incendiu din Bucureşti / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinţei continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuieşte în tranşeele / mult prea strâmte ale indiferenţei // Dumnezeu se uită pieziş / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înţelepciunea” (o zi din România).
        Ca şi Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvneşte la bogăţii nenumărate, ci doar la un strop de înţelepciune, care-l poate face fericit. Înţelepciunea este adevărata bogăţie. Ca şi imaginea celui care a fost şi pe care o caută necontenit în cel care este. Dar şi, în mod paradoxal, dorinţa de a-şi căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / şi mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
        Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârşitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalţă către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ţine-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată şi Fiu).
        Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învaţă s-o îmblânzească şi adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu ştie moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeaşi / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).
        Clopotul e, de asemenea un element de construcţie lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
        Poetul spune la un moment dat: „dacă aş putea să uit / m-aş reîntoarce în mine / ca dintr-o aşteptare // şi toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
        Neputinţa de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzaţii, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina şi întunericul, au de asemeni, un rol covârşitor, depinde doar de ce parte se agaţă omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se caţără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / şi ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo şi dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârşitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independenţă).
        Despre sine, şi lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu ştiu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri şi / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / şi multă tristeţe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
        Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuţi şi necunoscuţi, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparţine / mă strâng uşor în universul din mine / şi-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / şi-n cele din urmă / să le îmbrac tristeţea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripţii / e un fel de atentat la linişte / nu mi-e frică / fac schimb de priviri şi / merg mai departe // spaţiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta şi o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalţi / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
        Ploaia, frigul, îngheţul, sunt şi ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / şi nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlineşte ruga // cineva se plimbă prin mine / şi tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
        Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / şi multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// şi asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopţii şi / invers)” (Viaţa, între două răsărituri).
        Cel puţin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu ştiam că există / şi că-l moştenesc de la tata) / ţin ochii larg deschişi cât să / încapă Dumnezeu / discreţia / sentimentele şi iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agăţată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / îşi ascundea tristeţile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut şi nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă linişte în oftatul nopţii / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca şi mâine să-mi pot aminti / de cei plecaţi...// ştiu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puţin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniştea din sat // privesc în jos şi nu spun nimic” (Undeva între mine şi tristeţea lucrurilor).
        Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine şi-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur şi simplu. Alţii se codesc şi puţini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viaţa reală.
        Pentru poet, Iubirea este „supremaţia supremă a tot ceea ce sunt” aşa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea creşte ca un aluat / îmi unesc palmele şi-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată şi / pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu // aş putea să dispar pur şi simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinţei / şi asta pentru că / supremaţia / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremaţia supremă a tot ceea ce sunt).
        Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însuşiri antropomorfice: Dumnezeu priveşte-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziş; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipeşte des”;şi altele.    
        Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte şi zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineaţa se hrăneşte cu „ultimele respiraţii ale nopţii”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopţii şi invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte şi zi: „ca şi când aş fi o perdea / între noapte şi zi”; lucrurile se petrec „dimineaţa / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor”;linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii”;”se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;  
        Un ceas incert, neaşteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârşit de întuneric şi o naştere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
        În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecaţi” (În dimineaţa asta am plâns).
        Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp şi umbră).
        Iar despre moştenirea părinţilor, autorul spune: „nu ştiu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine şi Dumnezeu // în orice situaţie sunt un duplicat /şi mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situaţie). În orice caz, a fi un duplicat şi a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorinţa fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăţi şi caracteristici proprii.
        Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu şi timp”; „între el şi celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”;  între două anotimpuri, între noapte şi zi, dar există şi situaţia când se află „viaţa şi moartea într-o singură clipă”; „între tine şi Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;şi altele.  
Delimitarea spaţială are totuşi loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihneşte tata” (secvenţă, viaţa şi moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu acelaşi gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunţă sentenţios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriş spălat / de ploaie şi ochii rămaşi / cu aceleaşi imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „ştiu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Şi tot ca locaţie a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”
        Şi o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăieşte la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în faţa ta, Doamne / uit de mine / nu ştiu cât va dura / frigul rătăceşte prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / şi să respir” (Om bun).
        Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viaţa devine o peşteră / fără fund”; „supravieţuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e şi lumină”(Dumnezeu e acasă);
        Autorul foloseşte şi oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
        Relaţia lui cu Dumnezeu se vădeşte în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l priveşti pe Dumnezeu /fix în ochi şi să-i promiţi că / te vei schimba”; „între tine şi Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă şi coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul şi asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău şi / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu şi / învaţă-mă să mor câte puţin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
        Volumul se încheie cu o selecţie de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
        Poezia lui Teodor Dume îl defineşte plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.

        CEZARINA ADAMESCU
        9 Mai 2017

       


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu