BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

miercuri, 1 februarie 2017

Teodor Dume despre cartea Mesaj către ultimul om de pe pământ, de Ionuţ Caragea

Mesaj către ultimul om de pe Pământ”, de Ionuţ Caragea (editura Fides, 2017), nu numai că certifică stilul binecunoscut al autorului, dar şi înnoieşte un tablou cu nuanţe apocaliptice. Tonul elegant este susţinut de mesagerul stărilor, mereu aceleaşi, dar care schimbă efectul prin puterea de construire a scenariilor care, la rândul lor, generează noi căi de susţinere (sau de filtrare) a mesajului arhetipal: „cine crede că existăm/ doar în poemele cioplite/ de un orb pe o lespede de hârtie/ se înşală / prin poet Dumnezeu / reinventează / lumea („Clavius”). Fără să se lamenteze, poetul induce cititorului o stare accentuată de luciditate prin ipostazieri multiple ale eului liric: ar trebui să-ţi vorbesc/ despre oamenii din ziua de azi/ cu ură şi brutalitate/ astfel încât la despărţirea ta/ de acest pământ/ să nu regreţi nimic” („Constelaţii”).
Această stare de luciditate am identificat-o, într-o formă mai tragică şi mai filozofică, şi într-unul dintre aforismele cele mai cunoscute ale autorului: „Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.” (antologia „În aşteptarea păsării”, editura eLiteratura, 2015) Prin extrapolare lirică, şi în volumul de faţă, în centrul lumii se află o altă lume, cea a poetului, în care ritmul trăirilor nu este întotdeauna imaginar, racordându-se la realitate prin bătăile inimii sau prin respiraţii. De data aceasta, autorul nu mai caută acel mijlocitor, acea prezenţă întunecată cu care a dialogat în volumul anterior („Umbră lucidă”, Fides, 2016): „te-ai săturat să vorbeşti zilnic cu umbra / soldatul mut al întunericului / care face planton / lângă templul singurătăţii tale”  („Etichetă pentru inventarierea iluziilor”). În schimb, el îşi imaginează că „din coconul negru al umbrei/ se va ridica fluturele cu aripi de cuvinte” („Murmurul suferinţei”). Astfel, poezia devine mecanismul unui ceas lăuntric care trezeşte şi întreţine o conştiinţă superioară aflată în căutarea unei căi transcendentale către logos. Poetul devine, aşadar, după cum menţionează şi criticul Maria-Ana Tupan în prefaţa cărţii, un „mesager al ordinii transcendente”.
În lumea poeziei sale, autorul observă, dar nu condamnă nebuniile. El creează un spaţiu compensatoriu, protejând, în acest fel, identitatea stărilor fireşti: „azi sunt foarte simplu/ mâine sunt foarte complex/ totul este firesc (…) trăiesc într-o lume/ în care bogaţii mi-ar cere chirie / şi pentru umbră” („Firesc”). Omogenizarea stărilor creionează sensuri pe care cititorul le poate identifica, apoi decupa cu uşurinţă, pentru a putea călători prin lumea nou creată de autor, fără a se debarasa, evident, de conştiinţa vechii lumi şi de experienţele trăite, consumate.
Ionuţ Caragea, în acest volum, decodifică viaţa, apoi o rescrie în noua sa lume, devenind astfel un profesionist în dozarea sentimentelor şi efectelor stilistice. Scriitura sa nu este una foarte complexă, dar are o forţă senzorială aparte, tocmai prin faptul că stările trecute prin filtrul lăuntric exprimă sentimente consumate, înlănţuind astfel amănunte păstrate în configuraţia vieţii: „e atâta praf în lume/ încât mă simt/ ca un degustător / de moarte”(„Praf”).
Centrul percepţiei rămâne permanentizarea umană (fără a o elimina din ecuaţia existenţială) care sporeşte numărul elementelor de contopire cu Universul şi recodificarea acestora. Iată un text cu afinităţi, care confirmă autenticitatea şi efectul: unii dintre noi au găsit locuri/ în care se mândresc cu poze de înaltă rezoluţie/ încercând să-i convingă pe alţii/  sau să se convingă pe ei înşişi/ că nu trăiesc degeaba pe pământ// şi uite aşa lumea se depreciază constant/ iar cei care se zbat să transmită mesaje/ pentru trezirea conştiinţei/ se apropie de oameni la o distanţă optimă de înţelegere/  şi ajung ca tablele din jocul de Darts. („Darts la adăpostul megapixelilor)
Pe final, voi menţiona că poetul nu este doar un mesager al ordinii transcendente, ci şi un om simplu, la fel ca noi toţi, care îşi îndeamnă semenii să rămână verticali în lupta împotriva deziluziilor: „stai falnic ca un munte de cuvinte / ca un avocat al cerului / nimic chiar nimic nu te poate mişca din locul / în care ţi-a fost dat să lupţi împotriva deziluziei / un vârf semeţ de speranţă împungând cerul / în ochiul larg deschis / căci numai aşa curge cu adevărat / lacrima lui Dumnezeu” (Cuvinte pentru viitorul sterp al deziluziei”).

Teodor Dume
31 ianuarie 2017
Oradea


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu