Mesaj
către ultimul om de pe Pământ”, de Ionuţ Caragea (editura Fides, 2017), nu
numai că certifică stilul binecunoscut al autorului, dar şi înnoieşte un tablou
cu nuanţe apocaliptice. Tonul elegant este susţinut de mesagerul stărilor,
mereu aceleaşi, dar care schimbă efectul prin puterea de construire a
scenariilor care, la rândul lor, generează noi căi de susţinere (sau de
filtrare) a mesajului arhetipal: „cine crede că existăm/ doar în poemele
cioplite/ de un orb pe o lespede de hârtie/ se înşală / prin poet Dumnezeu /
reinventează / lumea („Clavius”). Fără să se lamenteze, poetul induce
cititorului o stare accentuată de luciditate prin ipostazieri multiple ale
eului liric: „ar trebui să-ţi vorbesc/ despre oamenii din ziua de
azi/ cu ură şi brutalitate/ astfel încât la despărţirea ta/ de acest pământ/ să
nu regreţi nimic” („Constelaţii”).
Această
stare de luciditate am identificat-o, într-o formă mai tragică şi mai
filozofică, şi într-unul dintre aforismele cele mai cunoscute ale autorului: „Trăiesc
în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.”
(antologia „În aşteptarea păsării”, editura eLiteratura, 2015) Prin extrapolare
lirică, şi în volumul de faţă, în centrul lumii se află o altă lume, cea a
poetului, în care ritmul trăirilor nu este întotdeauna imaginar, racordându-se
la realitate prin bătăile inimii sau prin respiraţii. De data aceasta, autorul
nu mai caută acel mijlocitor, acea prezenţă întunecată cu care a dialogat în volumul
anterior („Umbră lucidă”, Fides, 2016): „te-ai săturat să vorbeşti zilnic cu
umbra / soldatul mut al întunericului / care face planton / lângă templul
singurătăţii tale” („Etichetă pentru inventarierea iluziilor”). În
schimb, el îşi imaginează că „din coconul negru al umbrei/ se va ridica
fluturele cu aripi de cuvinte” („Murmurul suferinţei”). Astfel, poezia
devine mecanismul unui ceas lăuntric care trezeşte şi întreţine o conştiinţă
superioară aflată în căutarea unei căi transcendentale către logos. Poetul
devine, aşadar, după cum menţionează şi criticul Maria-Ana Tupan în prefaţa
cărţii, un „mesager al ordinii transcendente”.
În
lumea poeziei sale, autorul observă, dar nu condamnă nebuniile. El creează un
spaţiu compensatoriu, protejând, în acest fel, identitatea stărilor fireşti: „azi
sunt foarte simplu/ mâine sunt foarte complex/ totul este firesc (…)
trăiesc într-o lume/ în care bogaţii mi-ar cere chirie / şi pentru umbră” („Firesc”).
Omogenizarea stărilor creionează sensuri pe care cititorul le poate identifica,
apoi decupa cu uşurinţă, pentru a putea călători prin lumea nou creată de
autor, fără a se debarasa, evident, de conştiinţa vechii lumi şi de
experienţele trăite, consumate.
Ionuţ
Caragea, în acest volum, decodifică viaţa, apoi o rescrie în noua sa lume,
devenind astfel un profesionist în dozarea sentimentelor şi efectelor
stilistice. Scriitura sa nu este una foarte complexă, dar are o forţă
senzorială aparte, tocmai prin faptul că stările trecute prin filtrul lăuntric
exprimă sentimente consumate, înlănţuind astfel amănunte păstrate în
configuraţia vieţii: „e atâta praf în lume/ încât mă simt/ ca un degustător
/ de moarte”(„Praf”).
Centrul
percepţiei rămâne permanentizarea umană (fără a o elimina din ecuaţia
existenţială) care sporeşte numărul elementelor de contopire cu Universul şi
recodificarea acestora. Iată un text cu afinităţi, care confirmă autenticitatea
şi efectul: unii dintre noi au găsit locuri/ în care se mândresc cu poze de
înaltă rezoluţie/ încercând să-i convingă pe alţii/ sau să se convingă pe
ei înşişi/ că nu trăiesc degeaba pe pământ// şi uite aşa lumea se depreciază
constant/ iar cei care se zbat să transmită mesaje/ pentru trezirea
conştiinţei/ se apropie de oameni la o distanţă optimă de înţelegere/ şi
ajung ca tablele din jocul de Darts. („Darts la adăpostul megapixelilor)
Pe
final, voi menţiona că poetul nu este doar un mesager al ordinii transcendente,
ci şi un om simplu, la fel ca noi toţi, care îşi îndeamnă semenii să rămână
verticali în lupta împotriva deziluziilor: „stai falnic ca un munte de
cuvinte / ca un avocat al cerului / nimic chiar nimic nu te poate mişca din
locul / în care ţi-a fost dat să lupţi împotriva deziluziei / un vârf semeţ de
speranţă împungând cerul / în ochiul larg deschis / căci numai aşa curge cu
adevărat / lacrima lui Dumnezeu” („Cuvinte pentru viitorul sterp al
deziluziei”).
Teodor Dume
31 ianuarie 2017
Oradea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu