BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

vineri, 17 februarie 2017

e duminică, autor teodor dume

nu-i nevoie să alerg de unul singur
doar aşa ca să fac impresie
e îndeajuns să deschid
fereastra
şi să
mă îndestulez cu
privirile primelor raze

timid mă aşez pe genunchi
să împlinesc cuvântul
pentru rugă
ştiu că
nu mai sunt cel care am fost -
oaspetele unei vieţi netrăite
şi că
toate plecările din mine
n-au putut rosti acel cuvânt
doamne
azi voi fi iarăşi copil
voi alerga prin ploaie şi
voi privi
cum cerul se umple de păsări

prin ochii mei orbi se vor derula
primele imagini cu mama

sâmbătă, 11 februarie 2017

între el, Dumnezeu şi timp, autor teodor dume

întotdeauna am ştiut că
omul minte din cauza prostiei lui
şi asta ca să scape de singurătate
între cele două ticăituri de ceas
oftează şi o face des
undeva în inima lui
se cicatrizează o rană
ştiu că într-alt anotimp
e soare
dar nu-i pasă
întotdeauna a ştiut că
între el şi celelalte lucruri
există minciuna
şi că se împarte între el, Dumnezeu şi timp



duminică, 5 februarie 2017

partea din care lipsesc, de teodor dume

ceea ce nu ştie moartea despre mine
e partea pe care dorm
nu întotdeauna aceeaşi
de altfel a devenit o plăcere 
să păcălesc moartea

voi continua să mă trezesc 
din când în când
o să mă întorc pe partea cealaltă
nu întotdeauna aceeaşi

când îmi va pipăi şoldul
senzaţiile se vor amesteca şi
dezorientată va privi
înspre partea din care lipsesc

nu întotdeauna aceeaşi

vineri, 3 februarie 2017

ca între Tată şi Fiu, de Teodor Dume

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga  să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu,Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau de la tine,
Doamne!

miercuri, 1 februarie 2017

Teodor Dume despre cartea Mesaj către ultimul om de pe pământ, de Ionuţ Caragea

Mesaj către ultimul om de pe Pământ”, de Ionuţ Caragea (editura Fides, 2017), nu numai că certifică stilul binecunoscut al autorului, dar şi înnoieşte un tablou cu nuanţe apocaliptice. Tonul elegant este susţinut de mesagerul stărilor, mereu aceleaşi, dar care schimbă efectul prin puterea de construire a scenariilor care, la rândul lor, generează noi căi de susţinere (sau de filtrare) a mesajului arhetipal: „cine crede că existăm/ doar în poemele cioplite/ de un orb pe o lespede de hârtie/ se înşală / prin poet Dumnezeu / reinventează / lumea („Clavius”). Fără să se lamenteze, poetul induce cititorului o stare accentuată de luciditate prin ipostazieri multiple ale eului liric: ar trebui să-ţi vorbesc/ despre oamenii din ziua de azi/ cu ură şi brutalitate/ astfel încât la despărţirea ta/ de acest pământ/ să nu regreţi nimic” („Constelaţii”).
Această stare de luciditate am identificat-o, într-o formă mai tragică şi mai filozofică, şi într-unul dintre aforismele cele mai cunoscute ale autorului: „Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.” (antologia „În aşteptarea păsării”, editura eLiteratura, 2015) Prin extrapolare lirică, şi în volumul de faţă, în centrul lumii se află o altă lume, cea a poetului, în care ritmul trăirilor nu este întotdeauna imaginar, racordându-se la realitate prin bătăile inimii sau prin respiraţii. De data aceasta, autorul nu mai caută acel mijlocitor, acea prezenţă întunecată cu care a dialogat în volumul anterior („Umbră lucidă”, Fides, 2016): „te-ai săturat să vorbeşti zilnic cu umbra / soldatul mut al întunericului / care face planton / lângă templul singurătăţii tale”  („Etichetă pentru inventarierea iluziilor”). În schimb, el îşi imaginează că „din coconul negru al umbrei/ se va ridica fluturele cu aripi de cuvinte” („Murmurul suferinţei”). Astfel, poezia devine mecanismul unui ceas lăuntric care trezeşte şi întreţine o conştiinţă superioară aflată în căutarea unei căi transcendentale către logos. Poetul devine, aşadar, după cum menţionează şi criticul Maria-Ana Tupan în prefaţa cărţii, un „mesager al ordinii transcendente”.
În lumea poeziei sale, autorul observă, dar nu condamnă nebuniile. El creează un spaţiu compensatoriu, protejând, în acest fel, identitatea stărilor fireşti: „azi sunt foarte simplu/ mâine sunt foarte complex/ totul este firesc (…) trăiesc într-o lume/ în care bogaţii mi-ar cere chirie / şi pentru umbră” („Firesc”). Omogenizarea stărilor creionează sensuri pe care cititorul le poate identifica, apoi decupa cu uşurinţă, pentru a putea călători prin lumea nou creată de autor, fără a se debarasa, evident, de conştiinţa vechii lumi şi de experienţele trăite, consumate.
Ionuţ Caragea, în acest volum, decodifică viaţa, apoi o rescrie în noua sa lume, devenind astfel un profesionist în dozarea sentimentelor şi efectelor stilistice. Scriitura sa nu este una foarte complexă, dar are o forţă senzorială aparte, tocmai prin faptul că stările trecute prin filtrul lăuntric exprimă sentimente consumate, înlănţuind astfel amănunte păstrate în configuraţia vieţii: „e atâta praf în lume/ încât mă simt/ ca un degustător / de moarte”(„Praf”).
Centrul percepţiei rămâne permanentizarea umană (fără a o elimina din ecuaţia existenţială) care sporeşte numărul elementelor de contopire cu Universul şi recodificarea acestora. Iată un text cu afinităţi, care confirmă autenticitatea şi efectul: unii dintre noi au găsit locuri/ în care se mândresc cu poze de înaltă rezoluţie/ încercând să-i convingă pe alţii/  sau să se convingă pe ei înşişi/ că nu trăiesc degeaba pe pământ// şi uite aşa lumea se depreciază constant/ iar cei care se zbat să transmită mesaje/ pentru trezirea conştiinţei/ se apropie de oameni la o distanţă optimă de înţelegere/  şi ajung ca tablele din jocul de Darts. („Darts la adăpostul megapixelilor)
Pe final, voi menţiona că poetul nu este doar un mesager al ordinii transcendente, ci şi un om simplu, la fel ca noi toţi, care îşi îndeamnă semenii să rămână verticali în lupta împotriva deziluziilor: „stai falnic ca un munte de cuvinte / ca un avocat al cerului / nimic chiar nimic nu te poate mişca din locul / în care ţi-a fost dat să lupţi împotriva deziluziei / un vârf semeţ de speranţă împungând cerul / în ochiul larg deschis / căci numai aşa curge cu adevărat / lacrima lui Dumnezeu” (Cuvinte pentru viitorul sterp al deziluziei”).

Teodor Dume
31 ianuarie 2017
Oradea