BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 25 iunie 2016

în LIRA21, Cristina Ştefan despre cartea AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

Teodor Dume- Azil într-o cicatrice

iunie 25, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
     5/5 (1)
azil într-o cicatrice.coperta bună
Îi citesc versurile de ani și ani în Cenaclul Lira21 și nu știu dacă prin comentariile
 mele, Teodor Dume a aplicat îmbunătățiri de stil sau de abordare lirică,
 pentru că este unul dintre puținii poeți care au avut de la început un stil
 original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas
neschimbat ca tematică și viziune poetică, calități conferindu-i originalitate,
autenticitate.

Spuneam la volumul  Moartea, un fluture alb că “poezia lui Teodor Dume
 nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu,
 fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului
 până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin:
“―undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…

Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și
 decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate,
 ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume.
Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul  îl transcrie solidarizantîn diverse, foarte diverse unghiuri:

“când cerul își îmbracă haina de vânt
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”
( ultima tăcere)

Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci
 când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:
“mă împrietenesc cu moartea
și asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
(pentru atunci)

Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe,
 sensul poetic este suferința,  durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele.
De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat
 în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat.
 Este un timp asumat și de acceptare a sorții:
“acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic”
( îmi cer iertare, bunico!)

“stau în mijlocul unei lumânări aprinse
și tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)

Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică
 liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul
din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei,
 cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară
în meditație existențială:

“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că
e bine să cred în moarte./”

Aș adăuga…“și în poezia ei…”

Cristina Ștefan


http://cenaclu.lira21.ro/teodor-dume-azil-intr-o-cicatrice/

Un comentariu:

  1. mulţumesc Cristina Ştefan pentru sinceritatea din cronică.
    mulţumesc şi Lirei21 care m-a găzduit cu multă căldură. m-am simţit şi mă simt, printre prietenii mei dragi, ca acasă.

    RăspundețiȘtergere