BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

marți, 28 iunie 2016

Teama de întuneric

***concurs Marele premiu-Agonia,2015 (227,20 pcte)


ziua de azi e un fel de plictis
ocaziţional casc de parcă
sunt pedepsit pentru toate răutăţile lumii
uneori oscilez între cer şi pământ
caut locul în care o să
locuiesc pentru o vreme
potrivindu-mi respiraţia după
zborul de pasăre
o să o iau de la început
şi pentru că mi-e teamă de întuneric
cineva o să-mi fie complice
alteori stau să desenez cu privirea pe cer
un Dumnezeu răutăcios şi fără barbă
cu mâinile lui însângerate
agită norii
un înger crapă cerul în două
mă priveşte lacom şi plescăie din buze

pe lângă mine trece o umbră

ştiu

când vine vremea peştii
se lasă la fund
păsările coboară pe vârfuri de copaci
câinii scheaună bezmetic
Dumnezeu fără motiv
se plimbă de colo-colo şi
nici că-i pasă de scâncetul
noului născut

un petec de cer negru cade peste zare
mă aplec
îmi fac semnul crucii şi aştept...

sâmbătă, 25 iunie 2016

în LIRA21, Cristina Ştefan despre cartea AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

Teodor Dume- Azil într-o cicatrice

iunie 25, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
     5/5 (1)
azil într-o cicatrice.coperta bună
Îi citesc versurile de ani și ani în Cenaclul Lira21 și nu știu dacă prin comentariile
 mele, Teodor Dume a aplicat îmbunătățiri de stil sau de abordare lirică,
 pentru că este unul dintre puținii poeți care au avut de la început un stil
 original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas
neschimbat ca tematică și viziune poetică, calități conferindu-i originalitate,
autenticitate.

Spuneam la volumul  Moartea, un fluture alb că “poezia lui Teodor Dume
 nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu,
 fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului
 până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin:
“―undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…

Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și
 decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate,
 ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume.
Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul  îl transcrie solidarizantîn diverse, foarte diverse unghiuri:

“când cerul își îmbracă haina de vânt
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”
( ultima tăcere)

Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci
 când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:
“mă împrietenesc cu moartea
și asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
(pentru atunci)

Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe,
 sensul poetic este suferința,  durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele.
De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat
 în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat.
 Este un timp asumat și de acceptare a sorții:
“acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic”
( îmi cer iertare, bunico!)

“stau în mijlocul unei lumânări aprinse
și tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)

Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică
 liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul
din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei,
 cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară
în meditație existențială:

“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că
e bine să cred în moarte./”

Aș adăuga…“și în poezia ei…”

Cristina Ștefan


http://cenaclu.lira21.ro/teodor-dume-azil-intr-o-cicatrice/

sâmbătă, 18 iunie 2016

Teodor Dume în revista Luceafărul ,18 iunie 2016, despre Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele


Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele

Primit pentru publicare: 18 iunie 2016
Autor: Teodor DUME, Oradea
Publicat: 18 iunie 2016
Editor: Olivian IVANCIUC

http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-ascultandu-si-gandul-si-implinindu-si-visele
http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-ascultandu-si-gandul-si-implinindu-si-visele

Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele


Un scriitor de nivel absolut, bine plasat pe orbita literaturii române, este Ionuţ Caragea. Deşi tânăr, scriitura domniei sale concurează, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ, cu cea cantonată în prima linie a valorilor confirmate. Imaginarul scriitoricesc al lui Ionuţ Caragea este dominat de idee, dar şi de efect. Indiferent dacă vorbim despre proza, poezia sau aforismele sale, se constată o afectivitate tămăduitoare cu coordonate care duc înspre locuri, fapte, oameni şi Dumnezeu. Important este faptul că toate acestea converg, chiar dacă actul creativ nu a fost deloc uşor, autorul parcurgând un drum accidentat, după cum menţionează şi criticul Al. Cistelecan în prefaţa romanului „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”; un roman cu salturi în poezie care a fost publicat în 2016 la editura  eLiteratura din Bucureşti. Autorul ne mărturiseşte în acest sens că „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa / şi taie capetele plecate / ale spicelor de grâu / fără să-i pese că şi oamenii / au capetele plecate în faţa morţii„, dar şi că „Dumnezeu tace şi-şi freacă palmele de bucurie / că încă-l iubesc, din când în când îmi face / un semn discret cu coada ochiului /”, simţind totodată că este „incompatibil cu lumea” şi gândindu-se deseori „la cei ce s-au dus / înainte de vreme / la cei ce s-au răzbunat pentru harul / cu care au fost înzestraţi / la cei care-au ajuns în azil„.
Efectele se reconstruiesc în detaliu după un desfăşurător impus de memoria autorului, ceea ce ne duce înspre o confesiune bine argumentată. Ionuţ Caragea este un martor al existenţei, un martor prezent cu promptitudine în locuri mai puţin explorate. Toate acestea pentru a reconstitui durerea, iubirea şi trecutul. De fapt inspiraţia scriiturii sale vine tocmai din aceste elemente caracteristice umanităţii. În detaliu vorbind, din suferinţă se naşte bucuria. Iată de ce Ionuţ Caragea şi-a împlinit crezul evaluându-şi „încăpăţânarea” (benefică în acest context), dar şi conceptul despre existenţă. Între Dumnezeu şi el a existat (şi există) doar un singur univers (părinţii, fraţii, soţia şi fetiţa).
Înţelegând în profunzime sensul existenţei sale, îşi subliniază convingător trăirile: „În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur„. Şi, tot el, se întreabă: „dar cu iubirea ce facem / cu această nevoie de a ne dărui / până la ultimul strop de plăcere / până la ultima firimitură de carne (…) ce facem cu această iubire / cui să o dăruim când nimeni / nu se mai hrăneşte cu resturi„.
Privind înspre cealaltă latură (tot afectivă), sportul, poezia şi prietenii de acasă sau din exilul creator sunt pentru Ionuţ Caragea tot sensuri care îi transpun fiinţa pe aceleaşi coordonate ale sincerităţii şi încrederii. Deşi un berbec „încăpăţânat”, Ionuţ Caragea  pledează, în mod conştient, pentru evidenţierea, cu orice preţ, a detaliilor care dau sens existenţei. Viaţa sa, nuanţată într-un mod imprevizibil, este un motiv de inspiraţie care poziţionează cititorul, dar şi îl angajează, într-o manieră proprie, la identificare şi mai apoi la trăire.
„Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!” ne propune, în mod direct, un scenariu real al suferinţei, dragostei şi bucuriei umane, elemente care m-au determinat să schiţez un îndemn de suflet către fiinţa din mine care încă mai oscilează între sensurile descrise de Ionuţ Caragea. Pe de-o parte, autorul vine în poeziile din volum cu câteva consideraţii socio-umane: „chiar şi peste o sută de ani / oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor (…) ajung să cred că viaţa mea nici nu contează (…) nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea (…) nici moartea nu mai impune respect a devenit o simplă măturătoare / care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă / prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi / datoare sie înseşi / dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri…”. Pe de altă parte, el ne dezvăluie în fragmentul de pe copertă şi motivaţiile sale: „Rolul cel mai important în această carte îl deţine „Gândul meu”, o entitate care mi-a oferit indicii preţioase, călăuzindu-mă în momentele de rătăcire şi salvându-mă de nenumărate ori în confruntarea cu bolile, singurătatea şi moartea. Consider că cititorii pot trage învăţăminte folositoare de pe urma experienţelor mele şi se pot identifica uşor cu personajele principale, fiind vorba, la urma urmelor, de sentimente autentice şi gânduri pe care le poate avea orişicine. Cred că pentru noi toţi se poate întâmpla un miracol atunci când suntem atenţi şi receptivi la ceea ce ni se comunică la nivel subtil, atât din exterior, cât şi din interior. Nu trebuie decât să ne punem mereu întrebări, să căutăm soluţii înspre binele nostru şi al celorlalţi, iar răspunsurile nu vor întârzia să apară.
Iar criticul Al. Cistelecan, atât în prefaţă, cât şi pe copertă, descrie cartea ca fiind „o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă„. Criticul mai consideră că această carte reprezintă „o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin„, fiind scrisă de un autor care „merge  pe drumul pozitiv şi exemplar al poeziei„, şi anume „de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn„.
*Revenind la bucuria pe care fiecare dintre noi o putem avea în anumite momente, mă pot felicita pentru trăirile avute la întâlnirea cu „Poetul născut pe Google”. Era o zi frumoasă de februarie 2016. În locaţia de pe malul stâng al Crişului Repede din Oradea, pe care o administram, îşi făcu apariţia, într-o eleganţă sportivă, un domn. Cu tact şi curiozitate m-a întrebat: domnul Teodor? Caragea sunt. Ionuţ Caragea! Zâmbea fermecător. Ştiam că este din zodia berbecului, la fel ca şi subsemnatul. La prima vedere am şi uitat de mine! În urma dialogului special de câteva minute, ne-am definit momentul ca fiind unic. I-am dăruit, apoi, cele două cărţi ale mele: „moartea, un fluture alb” şi „azil într-o cicatrice”, apărute în 2015 la editura Pim din Iaşi.
A doua zi, cu bucuria reîntâlnirii, am primit ultima sa carte: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”, iar după ce am lecturat-o mi s-a întipărit în minte un îndemn pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l asculte şi să-l aplice în viaţa de zi cu zi: „azi nu voi da cu piciorul fericirii / nici mâine, nici poimâine / nicicând„.
Teodor Dume
Oradea, 13 februarie 2016