Contribuţia este a mea dar şi a voastră a acelora care aţi trecut prin pagina mea de pe poezie.ro şi aţi lăsat semne sau aţi citit şi cu paşii domoli ai oamenilor sensibili v-aţi retras într-un gând.
Mulţumesc tuturor deopotrivă
Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR/Azil într-o cicatrice/ Iaşi:Pim, 2015
ISBN 978-606-13-2781-2
821-135.1-1
Tehnoredactare: Mioara Băluţă
Cartea are 100 de pagini:
Marginile coperţilor îndoite spre interior
Cuprinde:
- prefaţa, de Nache MAMIER ANGELA
- repere critice (gânduri şi spicuiri din comentarii ale autorilor de cărţi cunoscuţi pe net)
- lector pentru "umbre şi lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner
- 96 de titluri
Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal
Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă
restul nu mai contează...
şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot
şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă
nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor
mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor dume)
”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele
minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea
şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine
ca o molie”
(teodor dume)
Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :
“şi totuşi...
a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor dume)
Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume
când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni
nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor
poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor
în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)
Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii
absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :
” şi câteodată cu resturi de durere
în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...
mi-e frică de-atâta linişte
în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot
să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor dume)
Angela Nache Mamier, Franţa
* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan)
821-135.1-1
Tehnoredactare: Mioara Băluţă
Cartea are 100 de pagini:
Marginile coperţilor îndoite spre interior
Cuprinde:
- prefaţa, de Nache MAMIER ANGELA
- repere critice (gânduri şi spicuiri din comentarii ale autorilor de cărţi cunoscuţi pe net)
- lector pentru "umbre şi lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner
- 96 de titluri
Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal
Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă
restul nu mai contează...
şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot
şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă
nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor
mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor dume)
”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele
minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea
şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine
ca o molie”
(teodor dume)
Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :
“şi totuşi...
a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor dume)
Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume
când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni
nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor
poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor
în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)
Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii
absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :
” şi câteodată cu resturi de durere
în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...
mi-e frică de-atâta linişte
în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot
să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor dume)
Angela Nache Mamier, Franţa
* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu