Versurile din volumul „Moartea, un
fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din
lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din
volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria,
moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea
cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia
că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în
diversitatea de stiluri actuale.
Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri
poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată
acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără
credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă. Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor
tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică
şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul
i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc
nici notele răzvrătirii.
În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie
că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu,
firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului.
Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie
pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/
femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o
chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi
Dumnezeu...)”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu