BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

marți, 29 decembrie 2015

Teodor Dume, membru fondator al WARM -Asociaţia Mass-media Românilor din lume



Teodor Dume, membru fondator al WARM - Asociaţia Mass-media Românilor din Lume
*  30 ianuarie 2014, la Londra avut loc consfătuirea directorilor de televiziuni, radiouri și presă scrisă și online ale românilor din diaspora. Cu această ocazie, s-a hotărât înfiintarea Asociației Mass-media a Românilor din Lume, WARM, cu sediul la Londra. Președinte al Asociației a fost ales dl. Octavian Păun, director al Radio Metafora (Seatle, SUA).
distinse coleg, prieten teo (Teodor Dume),
 aşa cum te-am anunţat incepând din 30.01.2014 te rog sa te consideri membru fondator al WARM -Asociaţia Mass-media a Romanilor in Lume cu sediul in Londra/UK.
Iţi trimit şi sigla WARM pe care poţi să o postezi in Blog-ul tău.
Cu respect
Octavian PAUN din Oak HARBOR,WA,U.S.A (http://api.ning.com:80/files/SRbpV0Al75qGcfzaYTiL2YTEQg1UAGzV*8PeUD...)
------------

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Teodor Dume, traiectorii. (2oo,2 puncte la concursul toamna-2015, agonia.ro)

 Traiectorii – Teodor Dume – 200,2

în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări 
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns

trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...

Poarta înspre mama, de Teodor Dume (premiul revistei Fereastra, 2015)

Premiul revistei FEREASTRA la concursul organizat de LITERATURITATE, (2015) text 21 – Poarta înspre mama de Teodor Dume,



Teodor Dume
6 9 8.6 7.2 8.3 7.2 6.4
21.Poarta înspre mama
câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama
fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase

duminică, 6 decembrie 2015

Teodor Dume, interviu cu "moşul", Oradea, 05 dec.2015, lansare de carte


Teodor Dume (reporter):
 - moşule, de ce vă iubesc copiii atât de mult?
Moşul (în misiune):
- pentru că eu sunt acela care, prin copii, deschid sufletele oamenilor şi-i fac mult mai buni
Teodor Dume : 
- moşule, ce-ţi doreşti acum în prag de sărbători?
Moşul:
- îmi doresc ca oamenii să fie buni şi să redevină oameni
Teodor Dume:
- Mulţumesc, moşule! Vă dorim sănătate, iar la anul să ne reîntâlnim fericiţi şi mult mai buni


Sărbători fericite!

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Teodor Dume şi "moşul" în pauza de la lansarea cărţilor "moartea, un fluture alb", "azil într-o cicatrice" şi "strigăt din copilărie" la Oradea,



Teodor Dume, lansare de carte la Oradea


Pe 5 decembrie 2015, cu începere de la orele 10, la magazinul Teo (Profi CTD) din Centru civic Oradea, a avut loc o lansare de carte ieşită din tiparele comune obişnuite. Spun "ieşită din tiparele comune obişnuite" pentru că în traista "moşului", participant la manifestare, alături de dulciuri, rechitite şcolare şi alte surprize s-au aflat şi cărţi. Lângă volumul "Strigăt din copilărie" (autor Teodor Dume, adică eu), prefaţat de binecunoscutul critic dr. Gheorghe Grigurcu s-au aflat şi ultimele mele cărţi "moartea, un fluture alb" şi "Azil într-o cicatrice", cărţi apărute în lunile iunie şi noiembrie 2015, la Editura Pim-Iaşi.
Un număr de 300 de exemplare au fost distribuite, gratuit, tuturor copiilor, adolescenţilor şi tinerilor prezenţi pe platoul din faţa unităţii. Cei prezenţi s-au bucurat de prezenţa "moşului", de darurile acestuia dar şi de autografele autorului celor trei cărţi.
Momentele de suflet oferite de eveniment au deschis calea înspre copilăria autorului cărţii sugestiv întitulate "Strigăt din copilărie", titlu sub care se derulează secvenţele copilăriei, secvenţe comune nouă tuturor.

"La capătul pridvorului un stâlp
albit şi gârbovit ca un moşneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.
Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colţul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin şi subţirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
şi-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrenţuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau şi că iubesc."

Textul de mai sus a fost dăruit din suflet cu multă sensibilitate tuturor celor prezenţi, un text care, prin stările sale, ne leagă de copilărie şi de ceea ce am fost cu toţii cândva.
Interesant a fost şi faptul că pe tot parcursul derulării acţiunii, "moşul" distribuitor de carte, precum şi subsemnatul, am fost "supravegheaţi" de 11 porumbei aciuiţi pe verdele din parcul de visavi.
După terminarea acţiunii, "moşul", autorul şi câţiva prichindei, rămaşi de "veghe" lângă sac i-au aplaudat pentru gest.
Mulţumesc, pe această cale, tuturor acelora care şi-au făcut timp şi sub aspiciile vremii de toamnă-iarnă au păşit cu bucurie (pentru câteva momente) în lumea copilăriei dar şi în lumea frumuseţii cuvântului scris.

.  | 

vineri, 4 decembrie 2015

VINE MOŞUL, Consilierul personal al moşului, Teodor Dume


VINE MOŞUL!!!!

        Pe 5 decembrie , la amiază, moşul va sosi şi la magazinul Teo (profi CTD) din centrul civic Oradea. Consilierul personal al moşului va fi nimeni altul decât scriitorul Teodor Dume. Cei mici, şi nu numai, vor primi dulciuri, cărţi, rechizite şcolare şi multe alte daruri.
        Moşul va distribui (gratuit) peste 500 de cărţi (cu autograf) ale scriitorului Teodor Dume. Alături de cartea Strigăt din copilărie, prefaţată de binecunoscutul critic, dr.Gheorghe Grigurcu vor fi distribuite şi noile sale volume (moartea, un fluture alb şi Azil într-o cicatrice), apărute în lunile iunie şi noiembrie 2015, la Editura PIM-Iaşi.
        Cu această ocazie urăm tuturor prietenilor şi cunoscuţilor din ţară şi din întreaga lume, sărbători fericite, bucurii şi multe împliniri alături de cei dragi!
****
da, a sosit pe 5 decembrie 2015, orele 10 la magazinul teo din centru civic Oradea


sâmbătă, 21 noiembrie 2015

George Paşa, despre cartea; Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume


Poezia, între căutarea timidă a certitudinii şi renunţarea ascetică
(despre volumul de versuri  Azil într-o cicatrice de Teodor Dume)

     Versurile din volumul Azil într-o cicatrice glosează pe acelaşi fir al memoriei, care, întrerupt din când în când, se releagă prin situarea ascetică a fiinţei, fără a avea de a face cu vreun misterium tremendum, fiindcă eul poetic îşi conceputualizează oarecum ideile, fără a uza, însă, de vreun limbaj specific filosofiei. Nici de trăirism nu putem spune că s-ar apropia versurile de faţă, mai degrabă de un spirit al poeziei ardelene, începând de la Octavian Goga (cu care, de altfel, seamănă prin lexicul din câmpul semantic al durerii/suferinţei, fără patetismul extrem al aceluia) şi continuând cu expresioniştii ardeleni postbelici (lucru pe care îl mai aminteam altundeva).
     Citind cartea aceasta şi având în vedere şi volumele de versuri anterioare ale autorului, ai senzaţia că te trezeşti în faţa aceleiaşi nevoi devenite obsesive de a învinge moartea prin cunoaşterea sensului vieţii, sens care nu poate fi nici măcar atins fulgurant fără o apropiere a sinelui. Şi tot volumul pare a se învârti în jurul aceloraşi teme şi motive dumiene: moartea, viaţa (chiar şi viaţa-moartea), amintirea (înaintaşilor, iubirilor trecute şi prezente), Dumnezeu, suferinţa/durerea, lacrima, singurătatea, ploaia, lumina, întunericul, umbra, liniştea, tăcerea, distanţa, lumânarea, aproapele/departele etc. Drept urmare, versurile abundă în laitmotive, fie în contexte asemănătoare, fie în acelaşi context. Ai impresia că ai citi variante ale aceluiaşi monolog liric, doar că semnele îşi găsesc nuanţe diferite, fiindcă, fie că avem de a face cu acelaşi emiţător al mesajului, intensitatea trăirilor, asemenea celei a sunetelor, nu poate fi mereu aceeaşi. Rămâne de văzut dacă un asemenea manierism liric ar putea părea un neajuns. Cert este că ideile poetice, rareori camuflate sub metaforă, exprimă, de multe ori, general-umanul, chiar dacă s-ar putea zice că nu aduc prea multe lucruri noi faţă de ceea ce s-a scris până acum.
     Din punct de vedere estetic, poezia lui Teodor Dume pendulează cumva între lirismul conceptual şi confesiunea limitată la înregistrarea de stări sufleteşti. Constantele sale poetice sunt cele amintite mai înainte,. De fapt, chiar primele versuri ale volumului ar putea fi considerate o autodefinire programatică: „aceleaşi semne aceleaşi distanţe// între sufletele noastre e noapte/ multă noapte/ cineva scrijeleşte o lacrimă/ într-un sertar/ câteva rânduri neterminate/ şi un pix// încerc să-mi decodez durerea” („azil într-o cicatrice”, p. 22). Versurile finale par apropiate de „Scară la cer” a lui Marin Sorescu, nu numai prin imaginea firului de păianjen, ci şi prin simbolistică şi ideea morţii. Doar că la Teodor Dume, moartea este „intrarea într-un alt anotimp”.
     Versurile se scufundă într-o boală fără leac, apropiată de cea a „cântăreţilor bolnavi” blagieni. Impresia aceasta este dată nu numai de monotonia limbajului, ci şi de acutizarea unor stări care oscilează între vina tragică şi expierea prin spovedania lirică. Dar autorul nu merge niciodată până la sfâşierea lăuntrică, fiindcă totdeauna apar nişte repere (Dumnezeu, tata, bunica, bunicul) care aduc împlinire interioară, iar drumul bolovănos, limitele fiinţei, senzaţia neantizării acesteia şi solipsismul trec în plan secund.
     Stilistic, zgârcenia lexicală, insistenţa pe câteva câmpuri lexico-semantice, simplificarea discursului, impresia de gânduri inserate într-un jurnal liric, decantarea până la excluderea (programatică sau nu) a înfloriturilor de stil nu golesc poezia de semnificaţii. Altfel spus, aplecarea prea insistentă pe semnificant nu exclude semnificatul. De aceea, din întregul poeziilor, rămâi măcar cu gândul suspendat la câteva versuri care oferă tăria lirică, în ciuda unor locuri comune care îi scad din intensitate. Câteva texte care se ridică la un anumit nivel valoric sunt: „azil într-o cicatrice” (în special prin metafora din titlu, dar nu numai), „prin lumina lumânărilor”, „răscruce, între singurătate şi ultima haină”, „semne pe suflet”, „viaţa dă înapoi câte ceva”, „câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”, „arest la domiciliu” ş. a. De aici se pot desprinde versuri care, cum spuneam, oferă tăria lirică: „prin lumina lumânărilor aprinse/ văd un chip şi mult prea mult întuneric/ cineva păşeşte prin interiorul meu/ ca printr-un sanatoriu// e linişte şi e frig...” („prin lumina lumânărilor”, p. 28); „eu sunt unul şi acelaşi cu tata/ între noi sunt doar câteva iluzii şi/ un somn care înspăimântă” („semne pe suflet”, p. 35); „un genunchi aşezat pe/ muchia uscată a lutului/ cere îndurare” („viaţa dă înapoi câte ceva”, p. 42); „simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni” („câteodată, şi Dumnezeu rămâne singur”, p. 55); „spărtura dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă” („arest la domiciliu”, p. 93) etc.
     Privit în ansamblu, Azil într-o cicatrice pare a scădea valoric faţă de cel anterior, Moartea, un fluture alb, dar, desigur, contează şi el în odiseea unui poet care se apropie, fără grabă, de Ithaca sa.

George Paşa
21.11.15 18:16:48

luni, 2 noiembrie 2015

Teodor Dume, o nouă carte: Azil într-o cicatrice


E un început frumos de noiembrie 2015 şi mă bucur că vă pot oferi o nouă carte: Azil într-o cicatrice.
Contribuţia este a mea dar şi a voastră a acelora care aţi trecut prin pagina mea de pe poezie.ro şi aţi lăsat semne sau aţi citit şi cu paşii domoli ai oamenilor sensibili v-aţi retras într-un gând.
Mulţumesc tuturor deopotrivă

Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR/Azil într-o cicatrice/ Iaşi:Pim, 2015
ISBN 978-606-13-2781-2
821-135.1-1
Tehnoredactare: Mioara Băluţă

Cartea are 100 de pagini:
Marginile coperţilor îndoite spre interior
Cuprinde:
- prefaţa, de Nache MAMIER ANGELA
- repere critice (gânduri şi spicuiri din comentarii ale autorilor de cărţi cunoscuţi pe net)
- lector pentru "umbre şi lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner
- 96 de titluri

Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal


Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă

nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor dume)

”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele

minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine

ca o molie”
(teodor dume)

Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :

“şi totuşi...

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor dume)

Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni

nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)

Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii

absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :

” şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor dume)

Angela Nache Mamier, Franţa


* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan)

joi, 22 octombrie 2015

Teodor Dume, LA ORADEA, între două pauze...

***
teodor dume,
între două pauze,
octombrie 2015, Oradea, la magazinul de pe clujului (malul crişului repede-lângă podul dacia)
fotografie realizată de angajatul meu Dano Erno JANOŞ

marți, 13 octombrie 2015

cartea; AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

cartea: AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume







teodor dume


AZIL ÎNTR-O CICATRICE








Tehnoredactare: Mioara Băluță









teodor dume


AZIL ÎNTR-O CICATRICE









Dedic această carte soţiei mele Fabiola, fiicei Teodora, părinţilor mei Ana şi Ioan, fraţilor mei Florin, Florica, Ghiţă şi Mitică, nepoţilor mei, omului de o aleasă omenie şi modestie criticului literar dr. Gheorghe Grigurcu, (criticul numărul unul al poeziei din Romania), care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la cea mai fragedă vârstă a adolescenţei.
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu, sfios îmi adun gândurile pentru a le mulţumi lor şi tuturor acelora care au făcut posibil strângerea în mânunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid până în momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi.
Vă asigur că vă păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar…

Cu mare drag,





Teodor Dume:
    Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
                                             a abisului temporal


   Autorul cugetă la moarte fără teamă căci  Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
   Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă

nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
                       (teodor dume)
   Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă  efemeră:
”prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
         (teodor dume)

”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
   Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
   Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
   Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
   Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele

minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine

ca o molie
                (teodor dume)

   Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
   Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :

“şi totuşi...

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
           (teodor dume)

   Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
    Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni

nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
                     (teodor dume)

   Poetul simte o elevaţie reflectând la  conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
   Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii

absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
   Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :

” şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
          (teodor dume)

                        Angela Nache Mamier, Franţa


* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan, scriitor)


* "în mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, fie despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria împletită cu presimţirea sfârşitului”
(Gheorghe Paşa )


* "sensibile şi acaparatoare, aşa pot descrie textele lui Teodor Dume. Te pun în scenă, aştepţi să se tragă cortina apoi eşti fascinat. În primul rând de profunzime, apoi de dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi"
(Liviu Ioan Mureşan)


Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de o viaţă - accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia.
Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste"
Simplitatea exprimării, necăutarea limbajului elevat, aş zice, coborârea la un nivel popular de înţelegere sunt dominantele versului dumian, imprimând senzaţia de înălţare dincolo de lumesc. Ceva sacru. Poezia aceasta pare stratul de îngeri care face tranzacţia între om şi Dumnezeu.

(Ottilia Ardeleanu)




Lector pentru "umbre şi lacrimi"
 autor Teodor Dume

În general, o poezie apare într-un "moment de graţie" al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a autorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, "contemplarea" poeziei este un proces de scurtă durată.
În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a descifra semnificaţia trăirii din "momentul de graţie" al poetului.
E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totuşi să compar poezia cu pictura pentru că mie lectura poeziilor lui Teodor Dume mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este ideea următoare: lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de "vibraţie de moment", ci contemplarea universului poetic dumian se aseamănă cu privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei "umbre şi lacrimi" (autor Teodor Dume), m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contempletez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea "obiecte" în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele, iar în poezia de faţă ne spune,"am trăit şi trăiesc printre lucruri".
Poezia continua: "iar lucrurile acestea îşi cară/ printre ziduri umbrele/ fără de care/ nu ar fi fost privilegiul de a exista".
Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris şi care ne plasează în universul în care un om se leagă


sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt "umbre", astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea nu avea timp de mine, dar mă lăsa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. purta, când o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui: "dincolo de toate acestea/ doar zvonurile trec/ peste urmele-adâncite în rană". Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: "ca şi cum aş fi vinovat/ de tot ce s-a pierdut/ între lacrimă şi durere".
Strofa a treia este privirea poetului spre "cerul care apune". Suntem iarăşi antrenaţi în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja:"jumătatea mea/ (aflată în derivă)/ încearcă o nouă trecere". Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţită în două: cei care am fost şi cei care - poate...vom fi.
Poetul atinge în numai câteva cuvinte această "dedublare", lupta între a renunţa sau nu.



În final, "infinitul" descris de poet este simbolul timpului limitat, dar şi al divinităţii: "şi s-ar mai putea/ ca infinitul/ să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două "jumătăţi", cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinţi şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut.
Poezia "umbre şi lacrimi" de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.

: umbre şi lacrimi

am trăit şi trăiesc printre lucruri
 iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană



ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...


Veronica Pavel Lerner-
scriitor,



azil într-o cicatrice


aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp







asile dans une blessure *


mêmes signaux mêmes distances

entre nos âmes c’est nuit
beaucoup de nuit
quelqu’un gratte une larme
dans le tiroir
des lignes inachevées
et un crayon

j’essaye décoder ma douleur

un souvenir respire entre deux silences
toute histoire commence avec
il était une fois…

je sais

une araignée
est accroché sur la bordure de la nuit
et bientôt l’horizon rentrera
dans un autre temps

*traducerea: Veronica Pavel Lerner





umbre şi lacrimi


am trăit şi trăiesc printre lacrimi
iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană

ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească  plecarea...





iubirea ca jertfă


nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni




tăcere, se moare


nimeni nu vrea să moară chiar dacă
măinile adunate lângă piept
pliază liniştea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viaţa topită până la os
picură încet
şi-ngustează aleea
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viaţă simplă

nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei

dar înainte de toate se moare
tăcere






tristeţi târzii


iubesc femeile triste

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum

oricum nu mai contează

cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip
respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig

voi înnopta în el strigându-te




prin lumina lumânărilor


mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama

dragostea mea poate fi unicul detaliu din noapte
care să-mi amintească cine sunt

ce bine ar fi să fie totul la fel

prin lumina lumânărilor aprinse
văd un chip şi mult prea mult întuneric
cineva păşeşte prin interiorul meu
ca printr-un sanatoriu

e linişte şi e frig...





singurătatea travestită în iubire


se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu datorez o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit
am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimieaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet

poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost



pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult

distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni





singurătatea, ca o molie


durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine

ca o molie

















puţinul din mine ca o felie de timp rânced


am vrut să mă acopăr cu linişte dar
nu i-am găsit colţurile
şi atunci am hotărât
să cobor în mine cât mai adânc
aici nu am găsit pe nimeni
oamenii dispăruseră odată cu
lucrurile lor
o umbră
îmi astupa gaura prin care am intrat

şi fiindcă era destul de întuneric
m-am gândit că ar fi bine
să aprind o lumânare

în tot acest interval
lucrurile mele dispăruseră
iar eu duhneam a timp rânced




răscruce, între singurătate şi ultima haltă


îmi pun capul pe palme şi aştept
ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme

din când în când deschid ochii şi-mi
rostogolesc privirea de la un colţ la altul
e mult întuneric şi nicio speranţă
de care
să-mi atârn ultima clipă

nici nu ştiu dască e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
şi muşcă necondiţionat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidenţă sau nu



între cele două spaţii
văd un alb nesfârşit
nu sunt disperat ci doar
am o senzaţie ciudată

ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de muşeţel
însă ştiu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi
ceaţa care va tăia respiraţia numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine





semne pe suflet


de mâine dimineaţă voi începe săpăturile
o să mă opresc la doi metri
în pământ
îmi depun amintirile
una într-alta
ca un semn în anotimp ploios
păsări cu strigăt de moarte
vor coborî în linişti
cu ghiarele înfipte în lut
desenând peste mine linii
şi în cele din urmă
din plânsul meu
vor înflori noi primăveri
sau poate cândva mai încolo cineva
mă va privi dintr-un rest de umbră

eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata



şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...






din umbrele unui alt anotimp


curăţ pământul de frunze
îl pipăi ca pe o rană apoi
măsor distanţa dintre mine şi umbră
şi-ncet cobor înlăuntru
în jur nimeni
parcă
a dispărut şi orizontul
cu fiecare zi
mă afund tot mai mult
îmi iau şi singurătatea cu mine
pentru atunci când lacrima
îmi va sculpta în piatră
liniştea
dintre ceea ce am fost şi sunt

un alt anotimp






ultima pagină, nescrisă


mi-e dor de mirosul busuiocului prins
în grinda din casa bunicii
şi de ploaia care vindeca dealurile triste
sub care tata
îşi etala sudoarea

mi-e dor de oameni şi de mine
de copilul care impresiona alergând
desculţ
după fluturi

ştiu c-am plecat din mine
în clipa în care
miriştea îngenunchea
în faţa dimineţii
ca o tăcere

mi-e dor şi de tine, doamne!
ca de-o respiraţie
în faţa morţii








nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu


mi-e dor de mirosul busuiocului prins
în grinda din casa bunicii
şi de ploaia care vindeca dealurile triste
sub care tata
îşi etala sudoarea

mi-e dor de oameni şi de mine
de copilul care impresiona alergând
desculţ
după fluturi

ştiu c-am plecat din mine
în clipa în care
miriştea îngenunchea
în faţa dimineţii
ca o tăcere

mi-e dor şi de tine, doamne!
ca de-o respiraţie
în faţa morţii








în clipa dintre mine şi Dumnezeu


poate mai am nevoie de puţin crez
aşa cum pasărea de înalt
să-mi trec numele
dintr-un cuvânt
într-altul şi
din când în când să
las semne pentru atunci când
fiul meu
îşi va aduce aminte de mine

şi-n cele din urmă
mai am nevoie de o ultimă rugă
sub care să mă retrag
ca o inimă bolnavă






viaţa dă înapoi câte ceva


între mine şi Ea un punct
o linie continuă şi iarăşi un punct
de pe marginea liniilor infinite
doar o privire şi un semn de rămas bun

nevoia de dragoste pătrunde prin
fereastra deschisă a cerului
pare un fleac
un genunchi aşezat pe
muchia uscată a lutului
cere îndurare

liniştea străpunge aşteptarea
iar eu mă pierd mă pierd mă pierd...









e târziu şi e toamnă, ana


în serile când toţi Dumnezeii
merg la culcare mi-aş dori
să rămân în mine
într-o lume numai a mea
să devin Dumnezeul tuturor iubirilor să
fac schimb de iluzii
şi-n cele din urmă să te cuceresc
ca pe o corabie în derivă

şi totuşi...

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus...

te iubesc şi marea e puţin agitată
pescăruşii îmi ciugulesc din palmă


misterele au dispărut
sub privirea singurătăţii
apare uscatul
camuflat cu linişti mă apropii încet şi nesigur
durerea pulsează ca un fluture rătăcit
e târziu şi e toamnă
inima mi-o împăturesc în două pentru acum şi
pentru atunci când nu voi mai putea respira fără tine

e tărziu şi e toamnă...






viaţa ca un strop de cerneală


astăzi oamenii nu mai merg la biserică
şi nici la crâşma de la colţ
ei mor câte puţin
în fiecare zi
medicul le prescrie aspirină
contra a cinsprezece lei formularul
dar nu mai contează
ridică din umeri şi privesc
dincolo zarea
şi tac

îşi aşteaptă iertarea

aşa le stă bine oamenilor
îşi modelează viaţa după vremea de-afară




între două posibilităţi


există întotdeauna o altă posibilitate
cea a luminii împletită în jurul trupului
sau cea a umbrei suprapuse perfect
pe ceea ce sunt în momentul
în care
singurătatea din interior
se dislocă şi oscilează
între propriile limite

totul este parte din mine
pe care
nu o pot reconstitui
însă
dincolo de muchia malului
este o altă zi






azi moartea e o poartă închisă


nu se mai moare ca-n alte dăţi când
pleoapa însângerată până la lacrimi
acoperea ultima tăcere şi
tristeţile fără capăt
vibrau lăuntric
iar lumea
desena cu ceară un Dumnezeu

nu, nu se mai moare ca-n alte dăţi
şi nici durerea nu se mai plimbă
din om în om
căutând o nişă
criza ne-a afectat şi sentimentul
azi moartea e o poartă închisă
coridorul acela alb e-n renovare şi
nimeni nu ne mai promite când şi cum...

de aceea daţi-mi voie să mă mut
în fiecare din voi
să mă rog să înjur şi
din când în când să iubesc

uite, cât de greu e să mori!





ultima tăcere


ar fi trebuit să mai trec pe la tine
la ceasul când ploile tropăie
de-asupra lutului încins
să-mi obişnuiesc umbra să tacă atunci
când cerul îşi îmbracă haina de vânt
şi-n ultima tăcere
să-mi fac un loc
iar din singurătate
un prieten


  



pentru atunci...


ar fi trebuit să mai trec pe la tine
dar sunt prea puţin învăţat cu toate astea
şi uite nici n-am apucat să
mă împrietenesc cu moartea
şi asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
şi ai plecat şi ai plecat
şi ai plecat...



 
femeia cod


nu-mi pasă
chiar nu-mi pasă cât durează o amintire
nu-mi pasă nici cât durează o rază
lumina ei se descompune în urmele de
deasupra lutului dar asta
e o altă poveste
în care alerg spre nicăieri
mă opresc doar atât cât
să-l rog pe Dumnezeu
să-mi asculte inima
în urmă rămâi doar tu femeia - cod
colţul tău e un univers parţial întunecat
iar lumea o arteră pe care se circulă în paralel
ca într-un oraş aglomerat...

nu mi-am dorit niciodată atâtea lucruri
într-un singur loc în care
nu ne-am fi putut îmbrăţişa
ca doi oameni

chiar dacă aş fi murit de două ori aş fi ales
calea înspre tine deşi nici nu ştiu
cât contează o moarte
sau poate


aş fi fost mai frumos şi mai bogat
cu un Dumnezeu dar la ce bun dacă
Dumnezeu m-ar fi creat
din moartea altuia

ştiu că nu mai sunt cel ce am fost
sunt doar o metaforă care îmbracă o stare
iar identitatea mea e un drum imaginar
semnalizat intermitent

oricum nu mai contează...

tu eşti femeia - cod
deşi dormi cu fiecare în pat
nu ţipi nu urăşti şi nici nu iubeşti
ci doar mergi pe o linie continuă









îmi cer iertare, bunico!


lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aştept

când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineaţa devreme cum
îmi linişteai somnul
cu un sărut
(fiecare atingere o simt în anii scurşi
prin clespidra din mine)
mai ştii când cu degetele murdare de magiun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei
şi nu spuneai nimic...
acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
mă ridic şi privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin



iubire şi încredere sau
câte puţin din fiecare

e noapte şi plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine
ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme
faţa de masă s-a rupt pe la colţuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit şi el
gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le ştii
din când în când timpul
mă strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte şi plouă
cobor în întunericul din mine şi aştept...











câteodată şi Dumnezeu rămâne singur


stau în mijlocul unei lumânări aprinse
şi tremur
în tot acest timp întunericul
iese din mine ca dintr-un chip
fără umbră
simt greutatea cerului cum
se prelinge în oameni

liniştea scrijeleşte adânc

s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici
şi într-o bună zi va întreba de mine
iar tu prin fereastra închisă
o să-l rogi pe Dumnezeu
să ţină timpul în loc

eu voi privi din tăişul unei lacrimi











singurătatea


mi-a numărat până şi bulele
din flaconul cu apă minerală şi cele
câteva înţepături de ţânţari de pe braţ
şi-n cele din urmă
a coborât
în mine
ca o muşiţă
în paharul cu vodcă al unui beţiv

apoi am suferit împreună

din rana adâncită în mlaştina neagră
nu va răsări nimic
nici măcar nimicul cicatrizat
pe respiraţia dintre ceea
ce am fost şi sunt












cândva şi tata a iubit


dragostea e doar un gest prin care
trece liniştea înspre libertatea
de a iubi şi a fi iubit

cândva şi tata a iubit
ştiu bine asta

îmi plăcea să mă prefac că dorm şi
liniştea cobora peste patul meu
ca o umbrelă
era cald în acea oră târzie
consumam vise
(simţeam fiecare parte din mine)
îmi lipeam obrazul de lumina lămpii
şi-l vedeam pe tata tolănit pe fericire
între mine şi el doar o tăcere şi
câteva respiraţii dizolvau
întunericul proptit de geam

curiozitatea mi se plimba prin vene
ca un marfar greu şi cu jumătate de ochi
încercam să ţin timpul în loc




la urma urmei orice suferinţă
e o clipă dintr-un infinit ori
o iluzie în care oamenii
se retrag ca într-un templu




omul din piatră


am pus totul deoparte
somnul munca libertatea
ipocrizia şi femeia

stau nemişcat şi fac infuzie
cu aromă de cer

poate puţin dezamăgit
că n-am oprit un strop
de înţelepciune

cât să mai pot rămâne
printre oameni









numele morţii, ana


nici nu ştiu dacă m-a iubit
mi-a spus doar că nimic
nu mai contează şi că singurătatea
o scrijeleşte pe suflet

apoi a plecat...

mi-aş fi dorit
înainte să-i strig numele
să vorbesc cu Dumnezeu şi poate
împreună să împletim lumina
în şuviţe subţiri
să pot intra în întuneric
ca într-un templu
apoi
să revin pe laviţa de lângă poartă să
vorbim despre dimineţi nesfârşite
şi despre lucrurile rămase neterminate
dar Dumnezeu a aţipit

mi-am dat seama că rugăciunea
ajută doar atunci când
te reîntorci în tine
şi suferi


ştiu că nu mai am timp să
îmblânzesc moartea pitită sub scări
însă ştiu că-n fiecare zi
din durerea mea se va naşte o altă viaţă





din inima mea a evadat o lacrimă


niciun simptom şi nicio durere

căzută în mine şi zdrobindu-se ca o piatră
liniştea imortalizează tot ceea ce am fost
ca un orb îmi pipăi cicatricea
şi mă strig încet
nu-mi răspunde nimeni
mai strig o dată şi încă o dată
din când în când îmi privesc neputinţa
ca pe o clonă de lut
orbul din mine se roagă lui Dumnezeu
o furtună de cuvinte nerostite
se înalţă înspre cer
iedera îmi acoperă văzul
printre jaluzele
o margine de soare
îmi loveşte obrazul
mă încumet să mă târăsc
într-un colţ
de sub umbra lămpii
un ticăit de ceas îmi tulbură tăcerea

e ultima insultă pe azi



o, doamne!
am lacrimi pe suflet şi sunt trist
mai lasă-mi câteva fărâme din ziua de mâine
ca să-mi pot pregăti suflet
clipa în care am vrut să o strig pe mama


mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încerca să ies
transpirtaţia ieşită prin piele

îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am ămpreunat mâinile
şi plin de iubire


am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...











dorinţă


aveam încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...



uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

toate luminile s-au stins

îmi acopăr liniştea cu noapte
clopotele nu mai bat
mă sting încet ca un asfinţit
şi mă gândesc la t




durerea atingerii


sunt nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu
frigul îţi taie răsuflarea
pari o statuie care imită o rugă
fără să ştii
rupi din cuvinte
ca dintr-o
halcă de carne crudă
nu te interesează nimic
în patul tău cineva
a făcut dragoste
îţi tremură mâinile
dar taci
priveşti dintr-o bătaie de inimă
durerea ţi se prelinge în suflet
ca un răstignit aştepţi dimineaţa
prin care încerci să evadezi

Dumnezeu a aţipit

dincolo de lumea ta
e linişte
eşti singur şi gol
între viaţă şi moarte



se derulează o altă poveste
în care
durerea atingerii poate fi
ură
iubire
sau trădare...





acasă printre iedera urcată peste horn


cerul se topeşte în mine
ca un fulg
mă descompun în trup de îndrăgostit
liniştea îmbracă imagini
văd casa în care
am copilărit
o mângâi din priviri
şi aştept
mama trebuia să iasă în prag
să mă cheme la masă apoi
să-şi răsfire degetele
prin păru-mi cârlionţat
dar...
tristeţea îmi torturează privirea
mă uit la buruienile ce-au
invadat pridvorul şi la
ochiul de apă înecat în fântână
lampa s-a înnegrit
sub grindă
un păianjen obosit
îşi devorează prada
nimic nu seamănă cu ce a fost
ca un condamnat îmi descifrez vina
apoi îmi împreunez palmele pentru iertare




oamenii mint în genunchi


încerc să înţeleg de ce
se pleacă mereu
în ziua în care Dumnezeu
coboară printre oameni şi plânge
e singura dată când oamenii
se adună în cerc
sub lumina unei lumânări
şi nu spun nimic
cineva le umblă prin suflet
şi-n aceeaşi respiraţie
îngenunchează pe liniştea
ce se deschide ca
un răsărit

durerea se amplifică dar
nu le aparţine

îmi amintesc de mama când
mi-a spus că bunica
se ascunde în cer şi câteodată
ar vrea să se joace cu mine

e singura minciună spusă de mama
un neadevăr pe care îl vom rosti mereu




în genunchi în faţa iubirii


cândva eram foarte fericit
făceam dragoste sub duş
în parcuri şi gări
ţin minte
ultimul vagon în care
omorâsem uitarea
am tăiat-o în felii spunând
te iubesc nu te iubesc te iubesc
nu te iubesc
te iubesc
am închis fereastra
am tras perdeaua şi
mi-am proptit buzele de
pieptul tău dezvelit ca o nucă toamna
coborâsem unul în celălalt
ca doi amanţi
doar gândul
târât peste orgasm
îmi încetinea privirea
nu exista nimic dincolo de noi
ci doar un timp ce
ne asculta povestea
într-un oraş fără bariere



sunt sigur acum că Dumnezeu
a asistat la păcatul săvârşit
ca o împăcare
mă plimb şi las păsările
să ciugulească din mine până la răni

cu fiecare atingere voi fi
tot mai aproape de tine





lumea din mine o durere fără moarte


nu datorez nimănui nimic şi
nici nu ştiu dacă
ziua de la capătul săptămânii
e duminică sau luni şi că
ar fi existat fără Dumnezeu
ştiu însă că-n fiecare zi
prin mine
trec Dumnezeii altor lumi în care
moartea este doar una şi
se hrăneşte din sfârcuri de curcubeie
şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte
în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă viaţă


sub teiul unui anonim


sunt un anonim uitat pe o bancă de lemn
sub teiul de la marginea drumului
îmi număr clipele
nimănui nu-i pasă

teiul a înflorit de 60 de ori
în liniştea lui se ascunde o zbatere
una singură dintr-un anotimp în care
mama îmi citea din Tatăl nostru iar
Dumnezeu se juca mereu cu mine

nu mai ştiu unde e mama
a plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi nu s-a mai întors
poate a rătăcit drumul sau poate
nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în locul în care
timpul topise mirosul de tei
ca pe o lumânare...
liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi
creşte şi creşte răsucită înspre apus
îmi adâncesc faţa între palme
şi aştept...
poate la celălalt capăt al lumii e primăvară




de dincolo de morminte


iedera creşte din trupul tatălui meu
plecat în ziua care mama
mi-a aşezat capul în poală
şi mi-a zis;
eşti bărbat, fiule!

poate ar fi trebuit să o ascult şi
să-mi iau rolul în serios
să ascult respiraţia pământului
şi liniştea pietrelor
timid
să-mi conturez viaţa
ghemuită sub aşteptări
din când în când
să evadez
printre anotimpuri să
adun vreascuri pentru focul
din cuptorul bunicii
însă am învăţat că fiecare suflet
are o sărbătoare şi
la intersecţia acesteia
sunt doar eu şi atât
dincolo e Dumnezeu şi privirile lui tata
din care anihilez clipă de clipă câte o zi




un fel de arendă


nu ştiu dacă am vrut să fiu ceea ce sunt
însă Dumnezeu s-a grăbit să-mi dea
o umbră şi un nume apoi
s-a debarasat
de mine
ca de o durere

ştiu că sunt un duplicat al morţii altuia
şi mă delimitez între ceea ce a fost
şi o identitate dată
în arendă

nu-i nimic

într-o zi mă voi întâlni cu Dumnezeu
şi-l voi întreba despre toate astea







inscripţia de pe nume


când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni
nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...








cu o candelă de nisip


În fiecare seară cobor pe un drum
ce nu duce nicăieri
la marginea lui îmi întind umbra
sub care mă aşez
grijuliu
o durere de moarte se prinde cu mine
sunt primitor şi nu ripostez

nu caut cuvinte nici semne şi nici răzbunare
în oraşul din mine sunt doar ziduri
un ceasornic şi o noapte
fără sfârşit





mă aud trecând


azi sunt mult mai trist şi mai singur
uit câte ceva în fiecare zi
las semne sub fiecare nume
pe care l-am uitat şi
mă descompun
în privirile altora

în căutarea a ceea ce am fost
mi-am aciuit sub pleoape
toate amintirile

cu gesturi largi mă uit în mine
ca într-o rană şi
mă rog pentru lumina altei lumi

poate că e firesc în realitatea asta












urme de fluturi


dincolo de orice tăcere
e-ntuneric şi niciun cer
umbrele adorm într-un fel anume
ca şi când
nu ar fi existat atingeri
            
aciuit în primul anotimp
după naştere
îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi

pe palmele mele goale au mai rămas
doar urme de fluturi
















spaţiul dintre mine şi timpul meu


fereastra prin care
o sã privesc depãrtarea, -
ea însãşi o fereastrã
a sunetelor spre nesfârşit.


poate e doar o iluzie ce se terminã aici
ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...




oare, de ce?


în fiecare zi există o altă zi
şi-n fiecare din noi
există o zi
în care se moare
nimeni şi nimic
nu o poate ocoli
nici oamenii fără gânduri
nici însuşi Dumnezeu

e un spaţiu rezervat şi nu insist

traversez singurătăţi şi învăţ
cum se moare
în înţelesul meu
un răsărit fără margini
şi fără intersecţii

oare de ce se moare fără ca timpul
să-ţi îngăduie
să te cunoşti pe tine însuţi?








un alt fel de timp


s-ar putea să fi fost
clipa din căderea liberă
a frunzei
toamna
fără sens
sfredelind în timp

nimic altceva deasupra lucrurilor






captiv între două respiraţii


iartă-mă pentru ceea ce am fost

am palmele ude şi mă agăţ de viaţă
ca iedera de cer

nici nu ştiu dacă mai am nevoie de dragoste
momentul este o taină prin care
mă plimb zi de zi şi e
firesc să fie aşa

nu mă simt niciodată singur

iubirea se ascunde în oameni şi
fiecare are povestea sa
şi-n fiecare poveste
sunt eu
captiv
între două respiraţii
privesc iubirea
durerea şi oamenii
dar cine mai are nevoie de cuvinte
prin acest labirint
se ajunge la Dumnezeu













pentru o oră de linişte


te părăsesc iubito
e doar un gest pentru a-mi
curăţa rănile pline de aşchii

...şi începe să plouă fără vânt şi
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine

din toate slăbiciunile îmi fac ziduri
printre care mă plimb apoi
mă furişez înspre singurul loc neatins...

din singurătăţi îmi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea




mai las un pic să-mi ard neliniştea
şi clipa în care-am mărturisit
că am iubit şi am fost
tot ceea ce nu mai pot să fiu

e târziu şi-n deşertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
şi tac

te părăsesc iubito
e doar un ultim gest...










ca un tablou, viaţa


privit din stânga pare rotund
dinspre răsărit
puţin alungit
şi din toate cele patru puncte
pare la fel
o dimensiune
una singură
doar umbra creşte şi descreşte
până la un punct...







gest pentru atunci...


mi-e dor de o toamnă lungă
în care voi intra ca lumina
peste întuneric şi
când va fi să plec
cu o foame de apă
mi-aş dezosa durerea
pe o stâncă umedă
şi-n inima ei
aş scrijeli
ultimul bilet

să nu-l citeşti
gestul tău ar putea fi ultima victimă















mă aud trecând


azi sunt mult mai trist şi mai singur
uit câte ceva în fiecare zi
las semne sub fiecare nume
pe care l-am uitat şi
mă descompun
în privirile altora

în căutarea a ceea ce am fost
mi-am aciuit sub pleoape
toate amintirile

cu gesturi largi mă uit în mine
ca într-o rană şi
mă rog
pentru lumina altei lumi

poate că e firesc în realitatea asta











ca un gest


fără începuturi rostul cuvântului
se pierde la marginea lumii
unde infinitul e o rază
sub care
se ascunde Dumnezeu

ciudat sentiment
toate acestea îmi apasă pe suflet
ca o noapte pe zi
dar nu-i bai

o să învăţ să respir din mine
















arest la domiciliu


sub coroana teiului
fără somn
ca într-un arest la domiciliu
doar tata şi amintirile lui
între mine şi el un gol delimitat
de o umbră ce-mi închide
milimetric privirea

par un agresor  pregătit de atac

chestia asta îmi aminteşte
de inegalitatea dintre mine şi profu de mate
dar nu-l pot înlocui pe tata
şi nici măcar nu-l pot striga pe nume

spărtura dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă












sub un cer cu o singură moarte


dincolo de orice înţelegere
există cuvântul
şi totuşi
nu reuşesc să mă strecor în
labirintul întrebărilor despre
ceea ce am fost şi ceea ce sunt
bănuiesc doar că
între materie şi energie
există o singură cale...

şi din când în când îmi descifrez urma

















pur şi simplu


am iubit puţin sau poate
uneori prea mult
am scrijelit nume pe scoarţa
copacului din mine însă
în adâncul meu literele au sângerat

în mijlocul lucrurilor eram doar eu





















timpuri


când trec strada
îmi adun  toate gândurile
sub aceeaşi urmă
nu mă sperie zgomotul paşilor
de pe asfalt şi nici
intimidarea luminii

între acele două timpuri sunt eu





















CUPRINS


Angela NACHE MAMIER, prefață    pag. 7
Gânduri de la prieteni                                   14
Lector pentru "umbre şi lacrimi"                 17
azil într-o cicatrice                                       22
asile dans une blessure *                              23
umbre şi lacrimi                                            24
iubirea ca jertfă                                             25
tăcere, se moare                                            26
tristeţi târzii                                                   27
prin lumina lumânărilor                                28
singurătatea travestită în iubire                    29
singurătatea, ca o molie                                31
puţinul din mine- o felie de timp rânced     32
răscruce, între singurătate şi ultima haltă   33
semne pe suflet                                             35
din umbrele unui alt anotimp                        37
ultima pagină, nescrisă                                  39
nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu        40
în clipa dintre mine şi Dumnezeu                41
viaţa dă înapoi câte ceva                                42
e târziu şi e toamnă, ana                                43
viaţa ca un strop de cerneală                         45
între două posibilităţi                                    46
azi moartea e o poartă închisă                      47

ultima tăcere                                                  48
pentru atunci...                                               49
femeia cod                                                     51
îmi cer iertare, bunico!                                 53
câteodată şi Dumnezeu rămâne singur        55
singurătatea                                                    56
cândva şi tata a iubit                                      57
omul din piatră                                               58
numele morţii, ana                                        59
din inima mea a evadat o lacrimă                 61
clipa în care am vrut să o strig pe mama     63
dorinţă                                                            65
durerea atingerii                                            67
acasă printre iedera urcată peste horn         69
oamenii mint în genunchi                             70
în genunchi în faţa iubirii                              71
lumea din mine o durere fără moarte          73
sub teiul unui anonim                                    75
de dincolo de morminte                               76
un fel de arendă                                             77
inscripţia de pe nume                                    78
cu o candelă de nisip                                     79
mă aud trecând                                               80
urme de fluturi                                               81
spaţiul dintre mine şi timpul meu                82
oare, de ce?                                                    83
un alt fel de timp                                           84
captiv între două respiraţii                            85
pentru o oră de linişte                                   87


ca un tablou, viaţa                                          89
gest pentru atunci...                                       90
mă aud trecând                                               91
ca un gest                                                       92
arest la domiciliu                                          93
sub un cer cu o singură moarte                    94
pur şi simplu                                                  95
timpuri                                                            96