lecturi: Liviu Ofileanu
A FI SAU A NU FI "ANTOLOGAT"
Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii
(Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011),
O poezie directă ne
propune Liviu-Ioan Mureşan
în grupajul intitulat Să fim
rezonabili, unde miza cade
pe economia de tropi
(manieră douămiistă),
livrându-se totuşi în texte
faceţioase, presărate ici-colo cu vreun
simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei
prozaice dintre autor şi textul său. Iată un
exemplu: „(…) ne înţelegem prin semne
majoritatea speciilor nu au coarde vocale/
de băut beau cu toţi să-şi mai înmoaie
simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci
comune tuturor/ unele specii au dezvoltat
un al şaselea/ altele au suplimentar simţul
măsurii/ cu aceştia e distractivă
conversaţia/ te măsoară din cap până în
picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se
exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului
(…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care
i potrivesc sunt cele în care tautologia,
excesul de naivitate jucată şi diafan sunt
înlăturate în favoarea unei curgeri naturale
a fluidului liric: „în oraşul acesta nimic
special/ două trei crime duminica şi câte o
sinucidere în cursul săptămânii/ câteva
accidente de circulaţie şi mai multe morţi
bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi
cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii
despre normalitatea lucrurilor, p. 7).
Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc
şi de principiu catalizator, mai ales că
temele obsedante sunt epuizate –
dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii,
relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat
(calchiind tematica Anei Blandiana), însă
analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi
eliminat, pe viitor, cu
bisturiul conciziei.
Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O „sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei
tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, natmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se
erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani
şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vitul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria/
/ de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).
Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate
înainte (între alte minusuri legate de
tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia
Ardeleanu a publicat vreo carte personală
până acum… Tocmai de aceea, Poemelor
din dreptul inimii i se pot trece cu vederea
clişeele, reluările naive ale unor refrene
perimate în dreptul poeziei de curtare.
Perorând asupra relaţiei de tip „lesbi” a
poetei cu Poezia, a dragostei care aduce
fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât
mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici
câte un croşeu de dreapta pentru cei care
bagatelizează miracolul dintre El & Ea:
„ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar
spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat
spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă
se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar
fi de lepădat o mai mare atenţie acordată
reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim
la versurile „timpul geme/ turtit între noi”,
(lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N.
Stănescu fiind incriminatoare: „timpul se
turti-ntre piepturile noastre”, (poemul
Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).
Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită
de factură „talking poetry”: „eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114);
sau: „(…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ – puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ – păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ – mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ – pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115).
Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada
poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, „femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel del’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.
Penultima antologare o cuprinde pe
autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun
epigramist, care încearcă şi lextul liric
cu un Debut inimos, (şi parcimonios,
totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii.
Se spune că din două-trei texte îţi dai
seama dacă un autor are vână… în
dreptul acestor poezii spunem că da,
autorul trece proba citirii, textele au
subiect şi predicat, tropi, o anumită doză
de lirism şi un timbru personalizat. Însă,
la recitire, nu toate poemele au şansa
unui treceri, iar acesta e din nou cazul
autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de
vină, acea ars combinatoria ghiduşie,
temperamentul unui epigramist, care fac
din textul poetic o ghicitoare, alăturare
oximoronică a termenilor: „pierdut/ plăcere
în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar
nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p.
132); dar şi poemul-poantă: „am pierdut/ o
groază de timp/ făcându-mi analize/ abia
după ultima electrocardiogramă/
diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază
de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/
doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai
poetică modalitate/ de a face infarct”,
(EKG, p. 137).
Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele
vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupran oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb
îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).
În concluzie, se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă- moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele
poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.
REVISTA LITERE (NR.4) – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
A FI SAU A NU FI "ANTOLOGAT"
Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii
(Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011),
O poezie directă ne
propune Liviu-Ioan Mureşan
în grupajul intitulat Să fim
rezonabili, unde miza cade
pe economia de tropi
(manieră douămiistă),
livrându-se totuşi în texte
faceţioase, presărate ici-colo cu vreun
simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei
prozaice dintre autor şi textul său. Iată un
exemplu: „(…) ne înţelegem prin semne
majoritatea speciilor nu au coarde vocale/
de băut beau cu toţi să-şi mai înmoaie
simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci
comune tuturor/ unele specii au dezvoltat
un al şaselea/ altele au suplimentar simţul
măsurii/ cu aceştia e distractivă
conversaţia/ te măsoară din cap până în
picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se
exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului
(…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care
i potrivesc sunt cele în care tautologia,
excesul de naivitate jucată şi diafan sunt
înlăturate în favoarea unei curgeri naturale
a fluidului liric: „în oraşul acesta nimic
special/ două trei crime duminica şi câte o
sinucidere în cursul săptămânii/ câteva
accidente de circulaţie şi mai multe morţi
bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi
cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii
despre normalitatea lucrurilor, p. 7).
Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc
şi de principiu catalizator, mai ales că
temele obsedante sunt epuizate –
dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii,
relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat
(calchiind tematica Anei Blandiana), însă
analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi
eliminat, pe viitor, cu
bisturiul conciziei.
Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O „sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei
tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, natmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se
erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani
şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vitul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria/
/ de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).
Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate
înainte (între alte minusuri legate de
tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia
Ardeleanu a publicat vreo carte personală
până acum… Tocmai de aceea, Poemelor
din dreptul inimii i se pot trece cu vederea
clişeele, reluările naive ale unor refrene
perimate în dreptul poeziei de curtare.
Perorând asupra relaţiei de tip „lesbi” a
poetei cu Poezia, a dragostei care aduce
fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât
mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici
câte un croşeu de dreapta pentru cei care
bagatelizează miracolul dintre El & Ea:
„ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar
spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat
spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă
se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar
fi de lepădat o mai mare atenţie acordată
reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim
la versurile „timpul geme/ turtit între noi”,
(lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N.
Stănescu fiind incriminatoare: „timpul se
turti-ntre piepturile noastre”, (poemul
Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).
Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită
de factură „talking poetry”: „eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114);
sau: „(…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ – puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ – păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ – mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ – pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115).
Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada
poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, „femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel del’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.
Penultima antologare o cuprinde pe
autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun
epigramist, care încearcă şi lextul liric
cu un Debut inimos, (şi parcimonios,
totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii.
Se spune că din două-trei texte îţi dai
seama dacă un autor are vână… în
dreptul acestor poezii spunem că da,
autorul trece proba citirii, textele au
subiect şi predicat, tropi, o anumită doză
de lirism şi un timbru personalizat. Însă,
la recitire, nu toate poemele au şansa
unui treceri, iar acesta e din nou cazul
autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de
vină, acea ars combinatoria ghiduşie,
temperamentul unui epigramist, care fac
din textul poetic o ghicitoare, alăturare
oximoronică a termenilor: „pierdut/ plăcere
în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar
nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p.
132); dar şi poemul-poantă: „am pierdut/ o
groază de timp/ făcându-mi analize/ abia
după ultima electrocardiogramă/
diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază
de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/
doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai
poetică modalitate/ de a face infarct”,
(EKG, p. 137).
Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele
vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupran oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb
îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).
În concluzie, se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă- moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele
poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.
REVISTA LITERE (NR.4) – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Un comentariu:
mulţumiri, Liviu Ofileanu, pentru prezentare.
felicit colegii-scriitori din antologie
cu sinceritate,
teodor dume,
Trimiteți un comentariu