BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

30/11/2013

Teodor Dume: azil într-o cicatrice


aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp



25/11/2013

Teodor Dume, vă recomand: FEMEIA ÎN GALBEN, de Atila Racz


femeiea în galben 
când ea încetează să viseze
înghit doze mici de otravă

realitatea devine sufocantă camerele prea mici patul prea umed
tavanul prea greu
limba de piatră amară

nu

nu
iubesc obsesiile compulsive reflexele artificiale gesturile
nervoase

îmbătrânesc tăcerea
copilul privind lumea devenind o poveste ireală

strivit de spaimele existenţei ies brusc din mine

noaptea şi eu prăbuşindu-ne pe Dame street

fire de ploaie îmbibate de sare mirosul serafic de alge
oceanulul înghiţind digul

trebuie să visezi

altfel te simt în mine

şovăind

Teodor Dume, vă recomand> POVESTE de noiembrie, de Ioan BARB


poveste de noiembrie sau seiful de argint

făcuserăm focul în soba veche de pământ, să încălzim streaşina casei. venise frigul, încă din ziua aceea, în care am anunţat că ne vom muta în oraş. casa torcea ca o pisică, uneori o auzeam în somn, am înţeles că era declaraţia ei de dragoste, îmbrăţişa coşul prin care ne părăseau, una câte una, amintirile din copilărie, se risipeau odată cu fumul toamnei, în alt timp...

acum casa îşi deschisese, parcă, inima, să privim în interiorul ei ca într-o oglindă care reţinea în seifuri de argint semnul trecerii vremii, o oglindă din care picura în lacrimi mici trecutul şi se pierdea, odată ce îmbătrâneam, în râul de dincolo de memorie.

am fost atât de fericiţi în casa aceasta. mama ne veghea somnul, cântecul ei îngrădea marginile pădurii, noaptea se înfiripau urletele lupilor şi mama ieşea în cămaşă de noapte afară, se revărsa ca un fuior de apă şi se deşira în întuneric. mama zâmbea în timp ce haita se stercura pe sub vraniţa porţii, peste uluci zbura dimineaţa. au fost lupii, mamă? nu, a fost doar îngerul pădurii, s-a odihnit sub stâlpul de la temelia casei. găsise o frântură din umbra tatei pe ochelarii cu lentilele umezite. ni se părea că tata venea în ogradă şi în nopţile cu lună stătea tot mai des de vorbă cu Dumnezeu, aduna nucile de sub nucul vecinului, câteva cădeau în ograda noastră. tata i-a spus, cândva, vecinului ion să nu schilodească coroana nucului, deoarece " cerul deasupra gardului nu ne aparţinea"nu. de atunci vecinul ne-a lăsat să adunăm cele câteva sânuri de nuci ce cădeau toamna lângă gardul nostru.

aseară am aprins pentru prima dată focul în toamna asta. se încălzea copilăria sub streaşină, am auzit toată noaptea vântul plângând ca un copil, se risipea prin zilele noastre vechi şi răscolea frunzele.

mama îl certa căutând în sacul cu pene, umplea pernele vechi. cu fiecare anotimp.

11/11/2013

teodor dume, vă recomand: când eram orb... de ioan barb


când eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă

cînd eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă
bâjbâiam în noapte ca omida în ierburi
înspăimântată de pasărea ce căuta s-o înghită
mă atrăgeai înspre Tine aşa cum absoarbe o inimă tânără
sângele în care strălucesc peştii vieţii
priveau în locul meu degetele mâinilor nu vedeam
dar voi aveaţi în mine un chip pe care nu-l veţi cunoaşte
mă simţeam ca pruncul aşteptând cu ochii închişi
în pântecul mamei o adoră dar nu a văzut-o încă
în mintea lui nu cunoaşte vederea prin ochi
când eram orb auzeam nisipul sub firul de iarbă
cum umezea cu lacrimi rădăcinile în întuneric
îmi arăta că nu poate umbla nu poate vorbi auzi
nu poate face căuş aerului cu palmele sale ca
îmi şoptea că trebuie să fiu fericit să am răbdare
până când vei colora şi în ochii mei toate lucrurile
până atunci privesc în mine şi îngerii
prin fereastra deschisă

01/11/2013

teodor dume, mărturii


între liniştea lucrurilor
şi aburii ploii
stă mărturia a tot ceea
ce nu poţi să atingi

şi totuşi în intimitatea lor
toate lucrurile respiră