dimineața curge de pe tavan mă îmbracă din margine patului viața se trezește ca o nebună
alerg împregnate pe iarbă urmele trupurilor iubindu-se
un înger plângând ploaia ce-mi muscă din pleoape ori o mierlă cu aripi aprinse adulmec ziua trecută prin carne conturul ei nefiresc de femeie neîncepută
te caut te ating zidesc ziua o închid la dracu în ochi să nu-mi mai alerge pe frunte
plouă
sub “copacii în alb copacii în negru “ așez cartea de plumb între genunchi urlu la luna scuturată de scrum pe dumnezeul meu că-ți seamănă înghițind anotimpuri
exiști da exiști așezată ca o statuie solemnă la marginea răbdării
dar de când tot mă tot rog doar să te ajung doar să-ți simt umbra imitând noaptea ce urcă înspre norul ieșindu-ți din ochi într-o clipă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu