casa părintească pleacă la azil (din volumul PICĂTURA DE INFINIT, Sibiu, 2010)
casa părintească seamănă cu o femeie ce s-a îmbrăcat de timpuriu în haine cernite stăpânii s-au mutat pe rând într-o toamnă la capătul aleii la numărul 35 bis o singură cameră fără ferestre
au împrumutat numele de familie şi chipurile pentru o vreme copiilor nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi şi deşteptarea în ziua de apoi
casa părintească încă mai aşteaptă un semn din partea celor absenţi copiii se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor depun un buchet de flori la capătul aleii trec prin casă fără să vadă să audă cum i se macină pereţii cum sapă moliile tunele în lemn ca remuşcările într-o inimă
ar putea foarte bine ca ei să treacă prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit când au fost de-o şchioapă de-ar trece tot n-ar auzi cum trec de fiecare dată iau câte un suvenir în anul trecut au luat icoanele şi maşina de cusut credeau că-i un singer le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate
când pleacă afişază întotdeauna un aer trist mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi precum cerul de toamnă trag portiera maşinii şi lasă încet ambreiajul rămâne o dâră de fum
casa părintească priveşte prin ferestrele deschise printre cei doi castani bătrâni în urma lor ca o măicuţă pregătită de vecernie
n-are cui să-şi plângă tristeţile aşteaptă cuminte visând că va construi cineva în lumea aceasta un azil pentru casele părinţilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu