poemul naște poeme un vârtej venit din suflet călcând moartea doar anii rămân mereu și mereu în tristețe nici un cuvânt nu ne întinerește mâna ce scrie inima zbătându-se de neputință
ființa de carne mirosul din camera unui bătrân ce încercă să-și pună sub pernă florea de liliac bucurându-te
dar nu aici este poezia nu prin umilință nu prin filosofie nici cu o umbră de femeie nu nici cu mâinile frânte nici când mai curat decât fulgul te așezi în rostire dacă te areți altfel decât ești nu nu este poezie
respiri între cuvinte încerci să le ucizi să le porți în tine să le simți mirosul să te deșerți cu iubire dar oricât ai încerca nu poți să-ți uiți tatăl înmiresmat de măslinul crescut sub pernă doar ca să nu simți și să te crezi tânăr doar să nu-i adulmeci plecarea
cauți mereu singur din ce în ce mai singur până când toate iubirile ies din tine și-ți spun că totul se sfârșete
ai mâncat bucata de pâine ce ți-a fost hărăzită te-ai scăldat în noapte trebuie și-ți speli mâinile murdare
dar viața nu poți s-o începi mereu și mereu de la capăt mereu singur
ehei să-i spui tatălui oprește oprește în dumnezeul ei clipa mă lasă măcar o secundă să cred că sunt că exist că pot spune că știu să-mi rostesc amărăciunea și că cineva mă ascultă ca o mamă chiar dacă murim chiar dacă fără de noimă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu