BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

miercuri, 29 mai 2013

teodordume: lumea din mine o durere fără moarte (autor Teodor Dume)


nu datorez nimănui nimic şi
nici nu ştiu dacă
ziua de la capătul săptămânii
e duminică sau luni şi că
ar fi existat fără Dumnezeu
ştiu însă că-n fiecare zi
prin mine
trec Dumnezeii altor lumi
în care
moartea este doar una şi
se hrăneşte din sfârcuri de curcubeie
şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi

joi, 23 mai 2013

teodor dume, vă recomand: Călătorul, de ioan barb


Călătorul

sunt un călător cu un singur rând de încălţări
şi o singură haină
în fiecare dimineaţă o spăl
învelind acest trup supus dorinţelor
noaptea un înger îmi rostogoleşte piatra
de la gura peşterii pe unde cobor în mine
să mă reculeg când adorm îmi înalţi sufletul
până la al şaptelea cer într-o grădină
ce seamănă cu Ghetsimani şi îl curăţeşti
în lacrimile adunate în zori de îngeri
de pe fruntea Ta
cum aduna Moise mana în pustie
într-un vas al aducerii aminte păstrat în Chivot
şi simt cum sunt săturat şi gata de drum
atunci mă întorc în trupul părăsit
un şarpe îmi atinge de fiecare dată cămaşa
aşa cum se lipeşte viaţa veche de mine
ca o femeie uşoară

Teodor Dume, lui Gheorghe Grigurcu la împlinirea vârstei de 77 de ani

 neliniştea mută, suma tuturor întâmplărilor

(se dedică lui Gheorghe Grigurcu
la împlinirea vârstei de 77 de ani)


dimineaţa la amiază şi seara
cobor în mine să caut lucruri şi
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca şi când
aş cerşi puţin aer
văd un cer acoperit cu linişti
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor...


undeva între mine şi tristeţea lucrurilor există un suflet, autor Teodor Dume,


de la o vreme mă privesc
ca pe un lucru uitat în podul casei
(nici nu ştiam că există 
şi că-l moştenesc de la tata)
ţin ochii larg deschişi cât să
încapă Dumnezeu
discreţia
sentimentele şi iubirea
a tot ce nu am cunoscut îndeajuns

astă seară am impresia 
că cineva se uită la mine
ca la icoana agăţată pe întunericul
de sub grinda unde bunica 
îşi ascundea tristeţile 
implorându-l pe Dumnezeu să o ierte 
de tot ce a făcut şi nu a făcut

miroase a busuioc uscat
e multă linişte în oftatul nopţii
căldura îmi despică amintirile
una câte una
mă privesc apoi
cobor într-un timp fără atingeri
şi îmi place să cred că Dumnezeu
îmi îngăduie lucrul acesta
pentru ca şi mâine să-mi pot aminti
de cei plecaţi...

ştiu că mă vor întreba de ce
nu o fac mai des
cel puţin la capătul săptămânii când
clopotele crapă liniştea din sat


privesc în jos şi nu spun nimic

duminică, 12 mai 2013

teodor dume, vă recomand: fără de noimă, poezie de atila racz


fără de noimă

poemul naște poeme un vârtej venit din suflet călcând moartea
doar anii rămân mereu și mereu în tristețe nici un cuvânt nu ne întinerește mâna ce scrie inima zbătându-se de neputință

ființa de carne mirosul din camera unui bătrân ce încercă să-și pună sub pernă florea de liliac bucurându-te

dar nu aici este poezia nu prin umilință nu prin filosofie nici cu o umbră de femeie nu nici cu mâinile frânte nici când mai curat decât fulgul te așezi în rostire
dacă te areți altfel decât ești nu nu este poezie

respiri între cuvinte încerci să le ucizi să le porți în tine să le simți mirosul să te deșerți cu iubire
dar oricât ai încerca nu poți să-ți uiți tatăl înmiresmat de măslinul crescut sub pernă doar ca să nu simți și să te crezi tânăr doar să nu-i adulmeci plecarea

cauți mereu singur din ce în ce mai singur până când toate iubirile ies din tine și-ți spun că totul se sfârșete

ai mâncat bucata de pâine ce ți-a fost hărăzită te-ai scăldat în noapte trebuie și-ți speli mâinile murdare

dar viața nu poți s-o începi mereu și mereu de la capăt mereu singur

ehei să-i spui tatălui oprește oprește în dumnezeul ei clipa mă lasă măcar o secundă să cred că sunt că exist că pot spune că știu să-mi rostesc amărăciunea și că cineva mă ascultă ca o mamă chiar dacă murim chiar dacă fără de noimă...

vineri, 10 mai 2013

un fel de constantă, poezie de teodor dume


zborurile incită marea
până la extaz
nu se pierde nimic
iluzie s-ar putea spune
însă după înălţare valurile
se rostogolesc în cercuri

şi urmele rămân aceleaşi

luni, 6 mai 2013

teodor dume: IUBIREA,. supremaţia a tot ceea ce sunt


când m-am trezit Dumnezeu
dormea cu mine în pat
pe jumătatea lui
din rădăcini de lumină
creştea ca un Făt Frumos
o dimineaţă ce se hrănea cu
ultimele respiraţii ale nopţii
încercam să evadez din mine şi
 prin fiecare rază să devin fereastra
pentru zborul de mâine
să aud paşi îndreptându-se fără grabă
înspre o altă zi în care oamenii
coboară unul într-altul
dizolvându-se în iubire
deşi nu cred că există iubire fără atingeri
ci doar înţelesuri nerostite
respir din acelaşi interior şi mă gândesc
la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma

nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des

în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt
tăcerea creşte ca un aluat
îmi unesc palmele şi-mi cer iertare
pentru cei care n-au iubit niciodată şi
pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu

aş putea să dispar pur şi simplu
dar las gândurile să pulseze în
lumina interioară a suferinţei 
şi asta pentru că
supremaţia
a tot ceea ce sunt este iubirea




duminică, 5 mai 2013

Teodor Dume în Antologia "A treia carte. Poezii".lira21, selecţie de Cristina Ştefan

"Teodor Dume ilustrat de Ştefan Tistu, un poet foarte interesant, de notorietate, cu un filon autentic şi un aplomb deosebit.
“prevestire lângă fereastra cu jaluzelele lăsate degetele tremurate ale bunicii croşetează linişte dincolo de lampa anesteziată de fum moare un păianjen dinadins o grămăjoară de nori propteşte cerul doar părticica din colţul care bunica apunea că-i al ei... în rest nimic decât locul pe care stăm cu arendă sau orice altă temere... mai mult decât un sens ezoteric nu ştiu nimic despre mine şi asta pentru că tata trăia mai mult singur îşi dilua venele cu vodca primită pe datorie de la cooperativa din sat după ce mă privea de sus până jos se retrăgea în sine uneori îl înjura pe Dumnezeu pentru că mama plecase într-o dimineaţă ploioasă de primăvară / şi nu s-a mai întors... / de atunci Dumnezeu i-a rămas dator / cu o explicaţie / iar eu / sunt mai sărac / decât la naştere / oricum nu ştiu / cât de mult m-a iubit”.
Versurile se învârt în jurul sinelui precum şi a universului familial, cel mai intim şi cel mai apropiat."


Cezara Adamescu



Teodor Dume, vă recomand: Antologia "A treia carte. Poezii", selecţie Cristina Ştefan, editura ArtBook, Bacău,2012

UN FLORILEGIU LIRIC DE EXCEPŢIE:

Antologia: “A treia carte. Poezii”-O selecţie de Cristina Ştefan-, Editura ArtBook, Bacău, 2012


Rezultat al activităţii prodigioase a cenaclului interactiv Lira 21, al cărei promotor şi îndrumător este poeta Cristina Ştefan, antologia de faţă, cea de a treia de acest gen, reflectă fidel, prin instantaneele lirice, starea poeziei într-un cenaclu virtual cu poeţi din întreaga lume, uniţi prin firele freatice ale sensibilităţii pe care le reclamă această stare de graţie care înnavuţeşte spiritual, atât pe componenţii Cenaclului, cât şi pe cititorii care s-au obişnuit să ia temperatura literaturii româneşti, periodic, aşteptând cu nerăbdare o nouă apariţie editorială pe suport de hârtie, împodobită în chip inspirat cu grafica ultramodernă a unui grup de talentaţi şi entuziaşti pictori şi graficieni, care completează în mod fericit textele poetice, într-o simbioză pe care doar inspiraţia divină le poate conferi.
Şi de data aceasta, selecţia şi conceptul îi aparţin Cristinei Ştefan, tehnoredactarea şi coperta sunt asumate de Alexandra Ştefan iar imaginea de pe copertă îi revine lui Dionis Puşcuţă.
Eu aş numi, dacă n-ar fi făcut acest lucru în chip magistral Fănuş Neagu, acest volum – “Cartea cu prieteni”- pentru că, vrând-nevrând, cei care acced la Lira21, devin prieteni. Autorii Lirei nu încearcă doar idei amalgamate, ci descifrează concepte şi îşi precizează poziţia printre alte grupuri poetice. 
Încă din 2009, la naşterea primului cenaclu online interactiv, Lira 21, Cristina Ştefan afirma identitatea şi scopul cenaclulu: “promovarea literaturii de bună calitate a tinerilor”. Ulterior, s-au adăugat şi alte plaje de vârstă, ajungându-se, de la 13 la…80 de ani şi chiar peste.
În câţiva ani, acest cenaclu online şi-a construit deja o istorie, concretizată în câteva cărţi cu autor colectiv, în concursuri şi festivaluri de poezie, în numeroase întâlniri, manifestări, lansări de carte, aniversări, comemorări, debuturi editoriale ş.a. Deja s-a constituit într-o mare familie spirituală având acelaşi scop: cultivarea frumosului prin diferite mijloace de expresie, fie poezie, proză, teatru, eseuri, critică literară, umor, literatură pentru copii, forum de discuţii, evenimente comune. Afinităţile elective care s-au creat, de-a lungul câtorva ani şi a lucrului intens în Atelierul de creaţie, unde mulţi membri ai Lirei îşi exprimă liber părerile despre colegii lor, îi fac pe lirişti să se simtă ca într-o uriaşă familie. De asemenea, manifestările comune, lansările de carte, aniversările şi diferitele evenimente, cum sunt Ziua Mondială a Poeziei, i-au unit şi mai mult pe aceştia. Veniţi din locuri şi medii diferite, fiind de toate condiţiile şi vârstele, cu stiluri şi gusturi felurite, liriştii au dobândit experienţă, după ani de trudă, aşezând fiecare, după voinţă şi putere, numărul lui de cărămizi la edificiul numit Poezie, au văzut, înălţându-se parcă din apă, sub ochii lor uimiţi şi încântaţi, o minunăţie de construcţie care, cu temelia adânc fixată în pământ, tinde să atingă înălţimile, cu supleţea detaliilor şi a stilurilor arhitectonice. Nici unul nu seamănă cu celălalt. Straturi de poezii, straturi de timp în mişcare. Păstrându-şi identitatea de cuget, stilul, diversitatea în unitate, fiecare autor se poate mândri că participă la întregirea şi perfecţiunea Rotundului numit Poezie, construcţie făcută să dăinuiască, precum un arc peste timp, mult după ce creatorii se vor fi retras discret din această lucrare spirituală. Cu toate acestea, poemele acestor autori dobândesc o notă de specificitate, ca un fel de amprentă spirituală. Este meritul Cristinei Ştefan că ştie să-i adune, să-i menţină, să le confere măcar câte un strop din ceea ce cu toţii jinduiesc să aibă: recunoaşterea unanimă a calităţii de poet-ziditor la catedrala Limbii române. 
Cristina Ştefan nu impune paradigme noi, nu impune norme, ci îşi lasă confraţii să plutească liberi în apele proprii. Doar uneori îi aduce acasă, pe tăpşan, ÎNAPOI LA CUVÂNT, amintindu-le de roua cuvântului bun şi reavăn în prag de dimineaţă primăvăratică.
Hotărârile se iau în chip democratic, în comun, prin chat ori prin întrunirea forumului. În 2011, Cristina Ştefan – inima acestui colectiv, afirma:
“Prin voluntariat și efort personal al fiecărui admin, al fiecărui membru, site-ul Lira21 a devenit o școală blândă de poezie, dar analizează și alte genuri literare, proză, satiră, literatură pentru copii, teatru. Echipa a cooptat tineri talentați și membri de onoare din rândul scriitorilor consacrați și împreună, printr-un sistem propriu de analiză și evaluare, am reușit să selectăm poezii pentru a doua antologie a cenaclului”.
Prin osteneală şi bunăvoinţă, s-a ajuns la editarea celei de a doua Antologii, Poetic@, iar anul acesta, ca să nu rămână datori, echipa a proiectat acest volum: „A treia carte. Poezii”, volumul antologic publicat în 2012, la Edituira ArtBook, înlesneşte debutul unor tineri poeţi şi promovează deopotrivă scriitorii consacraţi, de acum, lirişti convinşi de acest proiect. Poezia Lirei 21 nu îmbătrâneşte. Despre această antologie pot spune cu mândrie ca este un album de artă, expunând creaţiile a 55 de poeţi si 20 de pictori români. Vom continua” - spune Cristina Ştefan în scurta prezentare de la începutul Antologiei.
Fără nici un merit din partea mea, ci în ordine alfabetică, deschid Antologia cu un grupaj de versuri reprezentative, inedited, de substanţă spirituală dacă se poate formula aşa, versuri asupra cărora nu voi insista, din motive lesne de înţeles. 
Următoarea poetă este Mihaela Nicoleta Aionesei iar ilustratorul este Ştefan Suditu. Ea defineşte sintetic rostul poetului şi al creaţiei, într-o străfulgerare de inspiraţie copleşitoare şi cu totul inedită: “ea / fântână sângerată în sonate / pe-altarul vieţii scânteind rămasul / el / şoim ce-a despicat în pas de gând ideea / şi în căuşul ochiului a strâns atâtea patimi / trubadur încercând zăpezile să mute / mai spre nord sau alte continente / după cum un greiere îi cânta pe suflet / ei doi / o agonie mai aproape / de extazul împlinirii”(Poetul şi creaţia).
O poezie aproape magică, străbătută de imagini stranii, genuine, copleşitoare. O poezie care induce calmul, liniştea, chiar şi atunci când vorbeşte despre situaţii dramatice: “e linişte. liniştea aceea în care / auzi cum sună paşii / cuvintelor / în urechile celorlaţi” (După amiază de gânduri).
Iată cum descrie starea aceea specială în care Poezia o bântuie: “naufragiul: rostogolită în adâncul nopţii/ aud ecoul cum mă strigă / prin aerul cu aromă de cafea / caut bucuria dincolo de cuvinte / sau chiar în carnea lor trudită / oricât aş încerca a scrie…”(Când speranţa îţi coase destinul).
Florian Antonescu – este un alt antologat al ediţiei de faţă, prezentând un grupaj reprezentativ din poemele sale, ilustrate de Costel Tănăsache.
Poetul îşi încearcă pana în specia, atât de pretenţioasă şi perfectă a sonetului, îmbinând limbajul specific acestuia, cu vorbirea cotidiană. Un amestec de sacru şi profan, dulce şi amar, albul spectral al luminii cu nuanţele de verde şi cenuşiu, ale ţărânei.
“Sonet nocturn” – aduce atmosfera eminesciană din “Sărmanul Dionis”, cu aceleaşi accente de luptă cu efemeritatea clipelor: “S-au terminat țigările pe seară / Nu am nici vin tristețea s-o înece / Pe nesimțite încă o zi trece / Grăbind prin miezul nopții ca prin gară / În cana neagră de cafea amară / Văd ursitoarea, în april pe zece, / Menind grăbită-n dimineața rece / Unui copil, când îi e dat să moară / În savurarea patimilor proaste / Nimic nu-ntrece clipa efemeră / Urmașilor le dăruim, nefaste / Poteci cu spini să-i ducă la himeră / Să le mănânce sufletele caste / Salvat va fi doar cel ce nu mai speră”.
O poezie interesantă, aproape seducătoare, cu imagini proaspete, care-ţi rămân în sufletul minţii.
Ottilia Ardeleanu având o ilustraţie încântătoare de Iulia Filimon aduce o poezie interesantă, bogată în semnificaţii, care merge la esenţe, în formulări post-moderniste, la mare căutare în lirica tinerilor. “De când m-ai răvăşit” – relevă o astfel de atmosferă: “acalmia contururile domoale /coloritul cald /armonia feng shui / timpul turnat în toate formele / garderoba în care probam / iubirea / însemnul contopirii / fotografiile / alb fiindcă străluceam-negru poate pentru că / se apropia / mai mult ca întunericul / colierul de jad inima dintre sânii plini de ei de tine / cele mai metaforice buze imprimate pe cămaşa de in / sfâşiată / pacea / în colţul scrinului /disperat /cioran.” Poeta realizează un admirabil portret al unei ţărănci în poemul intitulat: “tzarank”, în care vede femeia “cu brazde pe trup /e soră cu pământul datinile / şi Dumnezeu / are miros de pâine şi de sare / dimineţile grijulii / nopţi cât fulgerele / oftatul sănătos / pasul iute şi drept / mâna ei toarce descântă / mângâie creşte vindecă / de boală sărăcie şi / iubire din inimă îi zboară / buburuze / în restul vieţii / poartă o basma legată / sub bărbie să-şi curme / lacrimile”.
Universul liric al Ottiliei Ardeleanu este impregnat de spiritualitate, de sensibilitate şi iubire care se reflectă în toate poemele.
Un alt poet probat prin foc în atelierele Cenaclului Lira 21 şi ajuns la deplina maturitate artistică este Cornel Armeanu iar ilustraţia este semnată de Aurel Stanciu. El a încercat să afle, la fel ca mulţi alţii, ce este poezia şi a ajuns la concluzia că este o “mirabilă taină” pe care doreşte s-o descopere în ochii cititorului. O enigmă care se cere cercetată şi descifrată. Cornel Armeanu a inserat în volum şi un grupaj reprezentativ de “Cânticele” nostime, în stil baladier, care aduc aminte de cântecele lăutăreşti de odinioară, sau de cântecele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu. El reînvie astfel, un gen aproape uitat, al cântecelor de pahar şi de inimă albastră.
Ioan Barb ajutat de inspiraţia grafică a lui Costel Tănăsache intră în antologie cu un mănunchi de poeme de sorginte filozofică, cosmogonică, având viziuni biblice reiterate în chip de parabole ale timpului de azi. Este o poezie scrisă în formulă modernă care aduce un aer reavăn palpitând în nările mirositorilor tineri. Neliniştit, poetul se vede călător într-un tren cu răniţi pe care este silit să-l conducă pe câmpul de luptă, ceea ce-i crează o oarecare angoasă:“conduc un tren cu răniţi / de pe câmpul de luptă / aud viaţa încă latră ca o căţea la lună /alungă tinereţea prin smârcuri / câmpul de luptă seamănă cu un oraş / un uriaş răstignit pe pământ / cu paratrăznetele de pe biserici / înfipte în inimă”.
Eugen Barz – cu o grafică a lui Ştefan Suditu – a alcătuit un florilegiu liric care se pliază pe stările sufleteşti cunoscute. El susţine că: “poezia / are forma unui duh / cu suflu neprihănit, / ca al căprioarei / vânată de lacrima lui Nicolae Labiş flămând.´´ Şi tot ea, “Poezia mi-a muşcat / dimineaţa, / m-a îndreptat / spre râul singurătăţii / să-mi spăl sângele, / şi mi-a taiat aripile / pe la încheieturi” (Poezia).
Preocupat să definească Poezia, Eugen Barz susţine că: “Din braţele
tale / poezia vindecă ierni” (În braţele tale). 
Mihaela Băbuşanu Amalanci cântă iubirea într-un grupaj remarcabil. Versurile sunt scurte, majoritatea sub formă de catren, sunt reflexive, melancolice, încărcate de mirajul acestui sentiment inefabil.
Tot Costel Tănăsache a semnat şi grafica la poezia Mirelei Bălan. Autoarea simte “Gustul uşor amărui al scrisului” în care e “asemeni poetului - / lampagiu conştiincios, / aprinde fiecare felinar / din raza trăirilor de peste zi, / mijind în peliculă / pe fruntea-i ascuţită / de lumina înserării”. Mirela Bălan nu se simte împovărată de cuvinte, ci eliberată de ele, ceea ce o face uşoară şi încrezătoare în sine: “Anotimpuri pe cont propriu: Iată-mă fără cuvinte... / M-au părăsit ca într-un film romantic. / Au plecat cu jumătate din sensurile / aparent agonisite împreună. / S-au trezit îndrăgostite / de oameni noi. / Nu mai frumoşi, nu mai talentaţi. / Din pasiunea lor ţâşneşte apa vie / a noului val. / Iar eu învăţ să mă bucur / ca un prunc / smuls pântecului creator. / Păşesc fără să mă ţin de cuvinte...”
Gabriela Beldie în poemele sale, atât de plăcute, exaltă starea de germinaţie poetică precum şi pe aceea de împlinire prin vers: “murmur / şi păşesc pe sârma dintre anotimpuri / am răni în talpă / şi aripi la degete / poate ies din cocon / chiar mâine / visez /voi intra într-unul mai mare / gata să-mi înfulec porţia de libertate / şi nevoia de ziduri” (Cocon). O poezie a priveliştilor înzăpezite, a ninsorilor villoneşti, “de mai an”, cu suavitatea şi nostalgia lor este: “Zima: troika aleargă spre stele / în abur de balalaikă / printre pescăruşi de gheaţă / şi ţurţuri de cer / viitoare livezi / ne viscolesc prin suflet / rotund / în depărtări / lebede fără cântec unduiesc punţi / peste prăpăstii”.
Prin economia mijloacelor de expresie şi prin frumuseţea imaginilor, prin eliminarea încărcăturilor de prisos, poeta ajunge la esenţializare, ceea ce e un lucru remarcabil. Poemele par a fi îndelung şlefuite, devenind nişte mici bijuterii de purtat la reverul din stânga. Poeta pare să aibă predilecţie pentru anotimpul ninsorilor şi pentru îngeri care se regăsesc peste tot în lirica sa.
Ioan Berghian prezintă un grupaj ilustrat grafic de Iulia Filimon cât se poate de sugestiv. Poemele prezintă imagini fără cusur şi sunt, majoritatea, scrise în vers clasic, ceea ce le conferă un plus de muzicalitate şi frumuseţe pură. Iată această poezie: “Gest: C-o ultimă floare, privirea ţi-alint. / Nisipul fierbinte pe trunchi, mă ucide. / Deşertul visează grădini din Corint. / Eu, urma ta, jindui, pe-un drum, ce se-nchide. / Rotind universuri, când flăcări, când zgură, / Clepsidră noi suntem, în jocul celest. / O, Timp fără formă în toate, măsură / Dă paşilor ei, către primul meu gest. / Dar cine? De unde şi cum să mai vină? / Când totul rămâne, departe, în noi, / Deşertul fierbinte, pe-o biată grădină, / Ce creşte o floare şi nu are ploi. / C-o ultimă floare, privirea ţi-alint. / Striveşte-o, de vrei, întorcându-ţi privirea. / Aş vrea, despre zare, acum, să te mint. / În gestul meu pur, îţi păstrez devenirea”.
Silvia Bitere – secondată grafic de Costel Tănăsache aduce cu sine prospeţimea versurilor albe, cu ritmul lor interior, cu idei esenţiale şi metafore tulburătoare. Poemele au o orchestraţie amplă şi se înfăşoară şi desfăşoară de trup precum valurile mării la ora fluxului. Unele au chiar formă epică.
Paul Blaj, poet misterios şi intuitiv, cu ample reprezentări lirice în revistele şi antologiile curente, dar şi cu multe volume proprii, oferă Antologiei de faţă, în stilu-i, deja format de mulţi ani, poeme remarcabile. Tot ce scrie are aura genialităţii, cu toate sclipirile şi umbrele miturilor acesteia.
Adriana Butoi, scrie de asemenea în stil post modernist, un buchet de gânduri-blitz precum nişte raze care izbucnesc din mâinile lui Dumnezeu, ca tot atâtea haruri pentru omenire: „am şi eu o floare: coincidenţa privirilor noastre / preface / sufletul / în pietre albe / şi sălcii / sparg / în ultima clipă / globul de vise / să nu rămână / urma durerii / el vine / cu lumină şi flori / să îţi arate / inima.” 
Scurta respiraţie a versurilor înseamnă esenţă, ca în poezia tradiţională japoneză unde spiritul primează, în pofida regulilor de construcţie. Se poate spune şi despre această poetă că şlefuieşte mici bijuterii, precum filozoful Spinoza, lentilele.
Dan Tudor Calotescu – o altă cunoştinţă, remarcabil poet şi commentator, bun coleg şi prieten al Poeziei, spune cu aplomb în motoul la grupajul de versuri: “eu sunt nemuritor / precum punctul din jurul căruia / se desenează infinitul´´. Foarte original: să fii un punct (se ştie că punctul dispare foarte repede, uneori nici nu-l observi, dar alteori pune sfârşit unei situaţii) – dar în jurul căruia se poate desena infinitul. Fie şi numai aceste versuri reclamă un poet original şi dinamic. Dorinţa de înalt care-l supune, jindul spre perfecţiune, reies din poemul: “Desenez un cerc”: am grijă să fie perfect / apoi delimitez un punct pe circumferinţă / unde ne putem atinge / tangent / sau doua puncte / unde să ne intersectăm / fãră să alegem cine e secanta / în cazul secund / îti daruiesc un segment / sub forma de arc /iar în primul doar o atingere / dacă vrei mai mult / avem doua opţiuni / ori intru în tine / ori te circumscriu / în ambele cazuri / contopirea / înseamnă ocupare”.
Mitul Meşterului Manole este reiterat în poemul “Te zidesc” – subliniind jertfa creatorului care-şi zideşte iubirea-n cuvânt, în chip de rugăciune la templul eului spiritual, alcătuit din lacrimi şi cărămizi.
Se poate spune că Dan Tudor Calotescu, pornind de la un punct, creşte în dimensiuni şi spiritualitate, tinzând să atingă infinitul. De fapt, infinitul nu este un punct nesfârşit?
Janette Carp – este o poetă foarte cunoscută în mediile virtuale şi nu numai. Ea scrie o poezie cu orchestraţie amplă, bogată, generoasă, cu imagini metaforice, dar şi de inspiraţie livrescă, reiterând miturile lui Manole şi al Mioriţei, într-un stil propriu, nu lipsit de farmec. 
Adelina Clondir are un grupaj interesant de poezie ultramodernă, în vers alb, orchestrat într-un stil original, foarte gustat de publicul tânăr. Nu lipsit de sensibilitate, versul ei degajă un aer de tinereţe perpetuă, cu toate prerogativele sale, indiferent de vârsta biologică. De altfel, vârstele spiritului transced vârstele biologice. 
Adrian Creţu, prefaţat de ilustraţia inspirată a lui Costel Tănăsache îşi defineşte “Ars poetica” astfel: “îmi venise o idee genială / pentru un poem - / plin de înţelepciune şi oftică modernă. / m-a mişcat adânc - / însă, până am ajuns la calculator / să-l scriu / m-a părăsit / ascult acum în surdină / greierii de-afară / şi aştept să treacă / noaptea / singurul efort pe care mi-l impun / cu severitate / este / să inspir / să expir / conştiincios / şi să casc / cu regularitate / mai mult de-atât / ar fi inutil acum”. Poemele sale ample sunt uneori fragmente epice în care inaginarul se confundă cu realul”.
Violeta Deminescu – scrie şi ea poeme epice destul de interesante, dar şi poeme-n vers alb. “Poezia este starea mea de floare: poezia / este starea mea de floare / grădina de îngeri / dinspre fiecare / e creşterea / ierbii din tine mereu / e scrisul / în piatră să ia chip de zeu / lumina citită / prin ochiul de zee / şi facerea lumii / prin trup de femeie / poezia este / starea mea de cânt / fărâma de rai / ce naşte-n cuvânt / pictatul / tăcerii din curcubeu / şi statul de vorbă / cu Dumnezeu”.
O altă poetă, Carmen Dima – aşa cum singură mărturiseşte, escaladează cerul în căutarea secundei. Şi asta nu oricum, ci, “pe caii albi / caii roşii / caii albaştri.” Bine cel puţin că nu aleargă după cai verzi!
Unele poeme au ca titlu, cifre. Într-o încercare de autodefinire, poeta spune: “Reîntoarcere: ieri şi azi / două coordonate necunoscute / copilul din mine /rătăcind anxios / să nu-şi piardă locul / viaţa mea / eroare cosmică / regăsita în iubire / eternitatea / pregătită să intre / în timp / în secundă / în clepsidră / înapoi la cuvânt”.
Maria Gabriela Dobrescu – scrie o poezie cât se poate de originală, pe orizontală. Sunt flash-back-uri, gânduri de zi şi de noapte, aşezate cuminţi în şiruri, precum zborul cocorilor, toamna.
Teodor Dume ilustrat de Ştefan Tistu, un poet foarte interesant, de notorietate, cu un filon autentic şi un aplomb deosebit.
“prevestire lângă fereastra cu jaluzelele lăsate degetele tremurate ale bunicii croşetează linişte dincolo de lampa anesteziată de fum moare un păianjen dinadins o grămăjoară de nori propteşte cerul doar părticica din colţul care bunica apunea că-i al ei... în rest nimic decât locul pe care stăm cu arendă sau orice altă temere... mai mult decât un sens ezoteric nu ştiu nimic despre mine şi asta pentru că tata trăia mai mult singur îşi dilua venele cu vodca primită pe datorie de la cooperativa din sat după ce mă privea de sus până jos se retrăgea în sine uneori îl înjura pe Dumnezeu pentru că mama plecase într-o dimineaţă ploioasă de primăvară / şi nu s-a mai întors... / de atunci Dumnezeu i-a rămas dator / cu o explicaţie / iar eu / sunt mai sărac / decât la naştere / oricum nu ştiu / cât de mult m-a iubit”.
Versurile se învârt în jurul sinelui precum şi a universului familial, cel mai intim şi cel mai apropiat.
Un alt poet, Radu Lucas Dupeş – ilustrat în chip inspirat de Raluca Andrei, are o definiţie a poetului:“poetul / prelungire onirică a poeziei / (pasăre phoenix a frumuseţii)” . Unele poeme scrise în stil clasic, sunt deosebit de frumoase, în stil elegiac, bacovian: “Tardiv: Păreri de rău, tardiv, te împresoară, / Nu mai există oameni de cuvânt, / Scâncind, chiar nemurirea stă să moară, / Se-ntinde nedreptatea pe pământ. / Când patima îşi ia, din plin, avânt, / Lumini se sting şi umbre te-nfioară, / Lovit de ploi, de arşiţă, de vânt, / Păreri de rău, tardiv, te împresoară. / De vorbe grele-ajung să nu mai doară, / Pentru-adevăr de ceri consimţământ, / Degeaba-i cerţi: nimic nu îi doboară, / Nu mai există oameni de cuvânt. / Cum aurul, ascuns în zăcământ, / Se lasă, periodic, tras afară, / Dispar iubiri fără discernământ, / Scâncind, chiar nemurirea stă să moară. / Călătorind c-un tren rapid, pe scară, / Te-ndrepţi spre-acelaşi, trist, deznodământ, / Zâmbeşti amar când vezi: ca o escară, / Se-ntinde nedreptatea pe pământ. / Se-ntinde nedreptatea pe pământ, / Scâncind, chiar nemurirea stă să moară, / Nu mai există oameni de cuvânt, / Păreri de rău, tardiv, te împresoară”.
Ioana Mihaela Fraiu – poezie remarcabilă, în stil poet modernist, cu imagini sensibile care gravitează în jurul eului.
Ana Maria Gâbu – copilul predilect al Cenaclului, ne-a obişnuit cu apariţiile ei editoriale, la numai 14 ani, scrie o poezie matură, sensibilă, îndrăzneaţă (cum altfel?) Iată: “m-am născut / din ţăndări de pătrar / aruncate în lut / cu dor” . Ea visează la “un zbor fără prăbuşiri”. Tânăra poetă se întreabă, firesc, “Interviu – ce este iubirea? / întreb / din curiozitate (fiindcă nu m-a atins încă) / ce este iubirea? / şi am primit răspuns… / strop al cerului / cât oceanul / picurat în inimă / foc ascuns / cu flacăra închisă / şi fumul la vedere / boală plăcută / (nimeni nu moare din asta) / tratament – leacuri băbeşti / nu-mă-uita, săgeţica, ochii cavalerului… / otravă bună la gust / se ia de bună voie / câte linguriţe doreşti pe zi / nu are contraindicaţii / dulce amărăciune / zbucium cununat cu bucuria / rană sălbatică / nu vrea nimeni s-o îmblânzească / dereglare de ecosistem / şi dacă / ai fir pentru toate piedicile / torţă pentru toate drumurile / pahar pentru toate fluviile / ai iubire / aştept să mă conving!”
Carmen Tania Grigore – grupajul liric este ilustrat de Andrei Ionuţ Tudor. Poeta şi-a ales universul din viaţa reală, la care adaugă şi filtrează stările proprii, prin metafore şi epitete care-i susţin demersul liric. Ea colindă pe un munte de răbdare, pe plantaţii de cuvinte, “cu ploaia pe umeri”, care o face mai puternică. A pornit “în căutarea seminţelor”, spre “miezul făgăduinţei”(Un sezon cât o viaţă). Tot poeta îi vorbeşte unui manechin dintr-o vitrină, confesându-se: “da / eu sunt cel învins / din mine curge liniștea nopții / și rămân ca o statuie într-un câmp de maci / cu fluturi atrași de conturul buzelor (Poem legat de dragoste). Carmen Tania Grigore nu se sfieşte să mărturisească: “duc dorul unor poteci / spre copilărie / am convingerea că dincolo de vârstă / mă așteaptă un bărbat / acoperit de verdeață / ca un templu ferecat / cu băierile inimii / plin de trubaduri / cavaleri ai nopților albe / întemnițați pe nedrept / nu pot desluși cărui anotimp / îi aparțin / vulturi de ceață /spintecă liniștea / și deodată / se declanșează / înstrăinarea de sine” (înstrăinare şi dor).
O poezie tonică, interesantă, care induce o stare de bine, aşa cum spune poeta: “versuri albe pentru zile negre”.
Poeta care ştie să descifreze “Semnele timpului” - Elisabeta Iosif – aduce Antologiei de faţă un buchet parfumat de poeme ilustrate de Ana Burduja. Ea îşi închipuie o convorbire în spirit cu un interlocutor care nu mai are nevoie de prezentare, în poemul “De vorbă cu Brâncuşi”. Autoarea manifestă o predilecţie pentru mituri şi pentru personajele din mitologie. Privind prin “Oglinda timpului” – poeta străvede “Duhurile cetăţii” – învăluite în “Dorul de Lumină”. Sunt viziuni ale unui Timp oracular în care reînvie toate legendele.
O altă poetă cunoscută, Maria Doina Leonte –este ilustrată de Ştefan Mario Grosu. Arderea de sine răzbate din fiecare poem, ca o flacără olimpică purtată de maratoniştii cuvintelor. Un chip răsfrânt în iubire – “flămândă şi însetată / după colţul de rai”. Poeta scrie ca şi cum ar oficia “într-o liturghie a cuvintelor / cu acelaşi potir / ne-am înfruptat din Cer / o secundă / cât Veşnicia / am zburat / pe aceeaşi aripă / frumuseţe şi durere / tu şi eu / înfrăţiţi / în singura cristelniţă / îmbrăţişaţi de Cuvânt / sub singura cruce / albă / de poeme” (Semenului meu amirosind a Cer).
De fapt, Maria Doina Leonte consideră întreaga planetă drept “Altarul de sub singurul cer” unde “Scriptura tace cu file neîntoarse / Fereastra nu se mai deschide spre fântână / În rama ei tresar / acelaşi cireş / şi o toamnă târzie / Cine îmi va aminti viitorul?”.
Întreg ciclul prezentat este remarcabil şi merită toată atenţia.
Veronica Pavel Lerner cu ilustratorul Mădălin George Cobuz, în tandem, realizează un grupaj interesant, sincretic, împletind imaginea cu versul: “pictează-mi vorbele / în pagini / sculptează-mi visele/ în gânduri”. Poeme blânde, nostalgice, în genul pastelurilor. Un poem remarcabil: “Păsările din Canada”.
Iuliana Linte – s-a oprit asupra străfulgerării de gând nipon, alegând pentru antologie poeme scurte, în spirit de haiku. Foarte penetrante şi plăcute la citit, obligă la meditaţie şi la contemplare asupra vieţii şi naturii.
Mihaela Meravei – secondată grafic de Bianca Budău, a reuşit o performanţă: să descifreze Ars Poetica Lirei: “de țărmurile minții / mi se lovesc lichide cuvintele / idei amalgamate / străbat prin sinapse / creierul încins / prin noaptea de humă / literele oarbe / plimbă visele fără sens / fiorul vorbelor îmi dezmorțește / sufletul / dorul deschide ochii / trezită speranță / a iubirii de artă / învie degetele / când ating lira / cu muzicalitate / se naște un poem”.
Ea îşi defineşte astfel şi lirica sa, plină de muzicalitate şi de sensibilitate.
Andrei Măjeri – pe grafica Andreei Culbece – brodează liric instantanee: “6-4 ca la teatru “Aşezat în faţa vieţii / la cea mai dezacordată harpă / îndrăznesc să risc / se întâmplă uneori să adorm cu capul / pe piepturile spectatorilor / le şterg dunele de lacrimi / cu urechea stângă / cea mai ridicolă din corp / izbesc fruntea de trunchierile firii / când ridic mâna / eu regizorul-bâlbâit “.
Lucian Mihăilescu – un poet interesant, cu un orizont liric destul de larg şi generos. Care picură şi un strop de mister în versurile sale. Ca o ploaie cu pulberi de aur, pe care un magician o face să cadă, din bagheta lui fermecată. Ceea ce-l face pe autor să exclame, la finalul unui poem: 
“Ascultaţi ce melodioase / bătăi de aripi se aud / între umerii delicaţi ai morţii!” Unele poeme sunt despre singurătate, despre aşteptare şi dragoste:
“Ai plecat de pe insulă, / dar eu tot mai descifrez / urmele paşilor tăi / care se pierd în mare... / În timp ce scriu / cu hieroglife, pe nisip, / manuscrisul apocrif al fericirii”.
Sorin Micuţiu pe grafica Luizei Raluca Blaj modelează stări de graţie din cuvinte. Fascinat de natură, poetul contemplă frumuseţile, ascultând liturghia primăverii într-o plăcută reverie: “Ascult liturghia primăverii: înmuguresc tăcut / sub greutatea singurătății / florile de măr / pătrund adânc în suflet / pe covorul ierbii / odihnesc / bătând la porți de cer / un vis ştrengar / caut / într-un mod egoist / nostalgia copilăriei / să-mi gânguresc cuvintele / sub privirile mamei / înnod anii / pun la dospit / amintirile alb-negru / în Duminica Învierii / le voi regăsi / liturghisind / poemul / neterminat aici”. “Credinţa rodeşte primăveri” – scrie altundeva Sorin Micuţiu. Iar altăoară poetul se vede “captiv / năvoadelor de cuvinte” (Follow your heart). Tot ce scrie acest poet este notabil.
Raluca Leontina Neagu – susţinută grafic de Raluca Andrei, scrie o altfel de poezie, foarte interesantă, o poveste cu inserţii în real: “Poveste cu ochelari pe nas: am găsit poezia închisă într-o inimă veche aruncată în ocean ca o comoară / o ştiam pe de rost era parte din mine nici nu a trebuit să-i văd versurile pulsatile / cuvintele erau grămăjoare de nisip îţi puteau intra printre gene şi atât / nu eşti uşor de impresionat valurile sufletului tău nu pot fi conduse / de-asta am fugit la cerul acela de apă şi am căutat liniştea ta în braţele lui. / când am gasit poezia plină de corali şi alge m-am bucurat ca un copil / aveam încă scoici agăţate de păr şi o meduză pe care o subestimasem / îmi pişcase degetul dar nu mai conta puteam strânge luna într-o fotografie / alergam norii şi multe alte năzbâtii din astea pentru că aflasem / iubirea încape într-o poezie şi mai presus de toate fericirea ne transformă-n păsări. / aşa am devenit poetă / dragii bunicii”.
Unele poeme sunt meditative ilustrând realitatea văzută prin ochii autoarei.”au apus copacii: stau strânşi unul în celălalt de parcă ar presimţi o iarnă / de parcă singuratea s-ar hrăni cu rădăcini / multe crengi foarte multe / se apleacă şi-mi mângâie obrajii / liniştea poartă pe umeri tot felul de zvonuri / despre noaptea care a prins luna în colivie / copacii tremură trunchiurile lor mă strivesc uneori ţipă / ca păsările”.
Mirela Orban relatează o “Poveste despre o altfel de primăvară”. Poemele au titluri ample, imagini proaspete şi multă gândire filosofică. Nu lipseşte o oarecare doză de autoironie.
“Punct şi de la capăt! “Cu prezumţia de nevinovăţie / fluturând dezinvoltă la gât / mototolesc ziua / o arunc pe sub mână / direct în recycle bin. / Până mâine seară / când o să driblez iar / cu decorul de kitsch-uri / printre cuvinte învârtite / şi satisfacţii grosolan pastişate / las timpul să mă aibă cum vrea”.
Radu Andrei Popa – poetul care “muşcă dorul / din colţul de mâine” – constată că “Lacrimile miros a singurătate”, că “Străzile sunt gutui necoapte”, un “Peisaj cu moartea pe umeri”, şi multe alte lucruri pe care, doar ochiul atent al poetului – diferit de al nostru – le poate vedea.
Camelia Iuliana Radu – secondată de grafica lui Ioan Burlacu – îşi propune, şi de data aceasta, o incursiune lirică în sine, teritoriu explorat bucătură cu bucătură. “A trebuit sa te beau până la capăt / m-am făcut ţurţure / sunt pură ca lacrima îngerului descris de om / am auzit cum trosneai / cum erai / nimb alb desfăcut / mă strângea lumea ta / mă obliga / deveneam gândul tău / dar nici tu nu ştiai cine poţi fi. / Mă opresc aici”.
Uneori, temătoare că a dezvăluit prea mult din ceea ce era ascuns sub vălurile Mayei, poeta spune: “Mă opresc aici” – lăsându-l pe cititor să-şi închipuie un final, după măsura fiecăruia. Deosebit de interesant tot ceea ce propune în acest ciclu de versuri, ca de altfel, în tot ceea ce scrie.
Ioan Raţiu – pare că se distrează, încropind jocuri de cuvinte, aşa cum în copilărie, inventam cântece pentru ploaie, pentru furtună, pentru vânt, pentru scoică ş.a. Incantaţiile sunt plăcute, în stil vădit popular şi sunt exerciţii de stil şi variaţiuni pe tema ploii, căreia îi dedică chiar şi un Psalm.
Ioana Cătălina Roşculeţ scrie o poezie narativă, alegându-şi acest stil pentru a-şi aşeza mai bine gândurile şi a şi le limpezi. Grafica grupajului este semnată de Raluca Andrei. Ele sunt scurte poveşti, istorisiri, instantanee, văzute cu dioptriile inimii.
Aurel Avram Stănescu – propune un alt fel de mesaj liric, nu lipsit de farmec, în care contrapunctul este femeia, reală sau virtuală, proiecţia unui vis care tinde spre idealitate.
Delia Stăniloiu – ne-a obişnuit cu poeme de marcă şi ne spune pe şleau că urăşte perfecţiunea. Ea se autodefineşte: “Eu sunt: Eu sunt / o stea îndepărtată / din galaxia / de pe Ning / pe care / n-o vezi niciodată / m-aprind / tresar / şi-apoi / mă sting. Delia Stăniloiu străbate lumea la paşi de cuvinte. Uneori este o filă albă, sub paşii de cuvinte ai altuia. Autoarea cultivă poezie cu rimă întâmplătoare, fără reguli stricte de prozodie. Cu toate acestea, reuşeşte să obţină eufonii fără cusur. Ritmul interior al poemelor, bate o dată cu inima poetei. 
Bogdan Stoian – un alt lirist, prin poemele sale aduce linişte şi o stare de bine. Iată un instantaneu: “Nelinişte: Clopotul bate / cu spirale albastre / peste pamântul / rănit de cruci / nuci albi / cu frunze uitate / de toamna grăbită / sprijină norii / păsări necunoscute/ jelesc cuibul / prădat / de un câine orb / rătăcit printre suflete”. Aici sunt câteva respirări lirice în spirit de haiku. Bogdan Stoian îşi încheie grupajul cu trei epigrame.
Cristina Ştefan – această neobosită animatoare, beneficiază de o grafică a lui Dionis Puşcuţă. Versurile ei, atât de bine înrădăcinate în inimile cititorilor sunt edificatoare. Este o poezie de concepţie şi de revelaţie în acelaşi timp. Ea scrie pe umbra ninsorii cu foc de stele. Tulburător lucru! Cuvintele ei “sunt fluturi îndrăzneţi / buni de intrat în ochi şi-n gură”.
Poemele Cristinei Ştefan au un parfum de altădată care îţi readuce-n suflet nostalgia primei iubiri, cea care nicicând nu se uită.
Sebastian Şufariu – prezintă poeme de largă respiraţie care gravitează în jurul sentimentului iubirii ori a ideii de poezie. Nostalgia copilăriei este prezentă în unele texte.
Virgil Titarenco îşi cântă sentimental străinătăţii de sine, de oameni, de lucruri: “stare de emigrant: viața / cea mai cumplită stare de emigrant / mereu străin printre cei care au ajuns acolo / în vîrsta aceea / în felul acela de viață / înaintea ta / ei te privesc așa cum meriți / un intrus un novice / unul cu valiza în mînă / mereu găsești pe cineva / care se va apropia și îți va spune despre cînd era el / sau ea de vîrsta ta / cum erau verile și toamnele cum erau oamenii vinul cărțile / îți va spune cum ar trebui să te simți / cum ar trebui să te adaptezi / să te resemnezi”.
Autorul este conştient că omul trebuie să aibă rădăcinile sale şi fără ele, poate fi smuls la cea dintâi furtună: “copacul dinăuntru: mîinile și picioarele / îmi sînt rădăcini / pentru copacul care creşte / spre înăuntru”. 
Ana Tudoran – scrie despre singurătate, despre iubire, despre anotimpuri care trec, lăsând urme. Personificarea singurătăţii, pe care o invită la un tăcut colocviu, pe un fotoliu confortabil, cu o ceşcuţă de cafea înainte lasă a se înţelege că „simpla ei prezenţă e un dar”. Ana Tudoran ştie să creeze un cadru intim nespus de propice Poeziei. Şi în acest cadru îşi plasează sentimentele. Nu lipseşte şi o oarecare doză de autoironie. Şi punctul de forţă, care se află, de obicei, la final. Adică, exact ingredientele necesare Poeziei.
„vând ieftin fără intermediar: persoană fizică vând vilă / cu vise ridicate de la parter la etaj / terasa are vedere la mare / unde briza îţi mângâie dimineţile / în aburul blând al cafelei / are all inclusive designul ambiental / al unei iubiri abandonate / la mijlocul construcției / se vinde cu sufletul rămas prin moloz”. 
“Din orice lucru se poate face Poezie” – scria Geo Dumitrescu. Şi e adevărat. De asemenea, se poate dedica oricui, viu sau mort, unor clădiri, unor statui şi monumente sau unor manifestări cultural-artistice. Se poate dedica, aşa cum e cazul aici, un poem “Festivalului medieval Sighişoara”. “tobele bat / la poalele oraşului /în ritm de balade medievale / domniţele / trec / cu pasul uşor / pe caldarâmul / fierbinte / e festival / lumea / în straie pestriţe / cântă / cu bătrânul folkist / pletele albe îi flutură-n vânt / chitara mai rupe o coardă / din sufletul celor prezenţi / e noapte / dar ce lumină / revarsă pe străzi / bucuria / începe cu Si / Sighişoara cântă cu noi / și a fost ziua întâia”.
Şi de ce nu? Emoţia trebuie răsplătită cu emoţie. Bucuria, la fel. Aşa se cade. Depinde însă, ce părere va avea Festivalul.
Dincolo de această glumă, Ana Tudoran este o poetă remarcabilă, cu un condei îndelung exersat, cu un stil propriu şi cu o bogăţie de mijloace de expresie pe care le uzitează în chip fericit.
Vlad Tulburea –este “desenat” în chip inspirat de Marius Crăiţă. Cu toate că poemele sale sunt orchestrate în vers lung şi amplu, poemele nu sunt descriptive. Din ele răsar şi răsar imagini proaspete şi reuşeşte o eufonie plăcută urechilor şi minţii ca o incantaţie. Toate acestea date de parfumul vintage şi de atmosfera creată, străpunsă blând de dialoguri insolite, toate metamorfozându-se în poveşti savuroase şi în portretizări admirabile. Poetul crează, parcă din cioburi de vitraliu, o lume reală, cu toate frumuseţile şi imperfecţiunile ei. O lume pe potriva lui. Ori, dintr-o lume reală, crează artă, ceea ce nu e puţin.
Poetul este, aşa cum mărturiseşte: “prea tînăr tovarășe pentru cuvinte /le păstrez încă în cutia cu rugăciuni” (Vintage collection).
Floriana Turculeanu – îşi încearcă pana şi chiar reuşeşte caligrafii nevăzute care aduc un parfum de lumină din zorii care seamănă speranţă: 
“zori de zi: cineva sechestrează întunericul / într-un zâmbet / îi pune pe gheare cătuşe de rouă / astupă gura flamândă cu pletele azurii / pulbere de aur picură / în abisala retină / cu larma trezirii sparge / timpanul diform / orb şi surd / cerberul capitulează”. Floriana Turculeanu găseşte în vers, exact sintagma care dă elementul surpriză şi face din poezie o bijuterie. Toate acestea sintetizate magistral în doar 8-10 versuri, ceea ce e admirabil.
Cristian Ţîrlea – maestru-n metaforă, hiperbolă, personificare şi multe dintre figurile de stil pe care, autorii moderni nu le mai folosesc, din nefericire, rezumându-se doar la limbajul stradal, frust şi uneori licenţios. E bine să uzităm întreaga gamă a figurilor de stil şi să apărăm Poezia pe baricade împotriva trivialităţii.
Acest spaţiu de graţie numit Poezie trebuie să rămână oaza noastră de puritate şi frumuseţe interioară, care să cureţe, să vindece şi să producă plăcere şi bucurie. Iată: “Primenire: S-a dus pudoarea la pârău / goală de prejudecăţi / îşi arăta nurii / o priveam cu nonşalanţă / sau fără / dar de departe / din imaginaţie în realitate / am încrustat în memorie / sfânta deliberare a frumosului / s-a îmbrăcat cu mine / beţi de noi ne-am încălecat pe-o şa / pădurea privea uimită / cu ciupercile ei / ascunse-n frunze tomnatice”.
Ana Urma – poeta miniaturilor nipone – soseşte în Antologie cu sufletul la vedere, şi ne oferă cu dezinvoltură şi generozitate să gustăm fărâme din el ca şi cum ne-am cumineca din pâinea şi vinul mântuirii.
De data aceasta este poeta clavirului, a nostalgiilor autumnale care bucură şi întristează ochiul în aceeaşi măsură, pentru că prevestesc murirea naturii, goliciunea, pustiul, dar şi puritatea omătului imminent care şterge orice imperfecţiune şi orice prihană.
Universul ei este alcătuit din ninsori molcome, “bucurii desluşite pe firul poveştii”, lampagii, o candelă veche, cortegii de frunze, un “curcubeu într-un pumn de copil”, tânguiri de clopot, un înger care apasă pe clapa tăcerii, “gândul într-un pumn de ţărână” dar şi “sămânţă de viaţă” – atât de aşteptată. Apar personaje emblematice: fântânarul, omul cu lira, magul în stele şi lună. Toate acestea, “Dincolo de înţelesuri când Dumnezeu veghează”, pe când poeta spune: “semnez de primire pe vis... un poem”.
Ana Urma ştie că are o misiune sacră pe acest pământ, pe care se străduieşte s-o împlinească: “Adun din cuvânt: Adun din cuvânt divine rubaiate / Si tot câte patru slobode-n ierugă / De cuget, la tâmple de dor înviate, / Lăuntric să mântui colindul în rugă. /Ferestrele toate îmi sunt luminate, / Mai alb ca zăpada isopul din psalmi, / Brodează ecoul tăcerii lui poate / Porfire de rouă, în poduri de palmi. / Miracol, magie şi crez laolaltă / Destramă din ceruri eternul aseamăn, / În ochi pământeşti privirea e daltă, / Sculptând înfrăţirea în fildeşul seamăn, / Un dor de milenii cu miros de pâine, / De vin şi ambrozii în limba iubirii / Se mistuie veşnic de azi înspre mâine / Şi-n slavă colindul, închin nemuririi”. Şi în această situaţie, cine nu şi-ar dori, oricât de greu ar fi – o asemenea misiune?
Tînărul poet Andrei Velea – nu se dezminte nici de această dată. El îşi dovedeşte originalitatea în versuri, cu totul şi cu totul remarcabile. Dincolo de debutul lui strălucit şi de cărţile care au urmat, la fel de notabile, vine mereu cu noutăţi care-l lasă perplex pe cititor. Prin savoare, prin maturitate artistică, în pofida vârstei tinere, printr-un condei sigur pe sine şi foarte original. Ceea ce propune de această dată este un poem amplu care trece peste rigorile prozodiei clasice şi se mişcă liber prin imaginaţia noastră. Poemul este intitulat: “versuri pentru Lolita” ~dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă~” care merită citit şi aprofundat. 
Dragoş Vişan – are un grupaj liric ilustrat de Rodica Vasiliu. Poemele sunt, în cea mai mare parte cu o orchestraţie amplă, dincolo de orice teorie a versificaţiei. Dar reuşesc să comunice stări şi sentimente, ceea ce este fundamental pentru poezie. Unele din poeme sunt cu tentă vădit autobiografică. Cultivând experimentul în poezie, Dragoş Vişan reuşeşte prin aceste mijloace de expresie să fie cât se poate de original.
Luminiţa Zaharia declară fără drept de apel: “Lacrimile şi poezia / Sînt supapa mea salvatoare. / Ştiu, voi fi pedepsită cîndva / de copacii pe care nu i-am iubit, / de păsările prea înalte să le ating, / de oamenii pe care nu i-am strîns în braţe, / de tot ce, fără ştirea mea, a fost viu/ O să fiu pedepsită, ştiu.” Poeta comunică idei şi stări interesante: “poezia ca și antimateria dragii mei / numai după infarct viața își cîștigă / un sens / poezia modernă seamănă cu precipitarea (i)spășită la un psiholog / îndrăgostit și el de psihologia modernă / și care ha îți dă brînci în hipnoză / pe un pat de fachir / să spun: / am făcut un copil / singură / semăna leit cu mine trebuia să-l călesc de mic / l-am dus la patru ani într-un cinematograf de provincie / să vadă alien el mama vreau pipi / și toaleta de cinematograf de provincie prăbușită-n moloz / acum e un mic geniu în informatici japoneză și egiptul antic / (un secret de culise din toată lirica a ales bacovia) / atît de modest sub pelerina transparentă rău de cinism / modern / de cîtă psihologie inversă am aplicat cu atîîîta determinare / pe pielea lui leită mie”.
Mărturisesc că nu aş fi capabilă să scriu asemenea versuri remarcabile, nici dacă mi-aş pune în cap cu tot dinadinsul. De aceea o admir şi o preţuiesc cu toată puterea pe care mi-o dă Poezia.
Mariana Zavati Gardner – o poetă interesantă, cu inflexiuni post moderniste care a descoperit “Oglinda cu Vise” unde îşi poate reflecta făptura, şi toate închipuirile care o însoţesc. Şi unde îşi poate vedea ca prin fum, Peţitorul. Dar mai ales, poate întrezări cum “în absolut, se figura un alt gând / imposibil de definit”.
Cristina Ştefan a reuşit o performanţă notabilă: de a forma într-un Atelier al Iubirii şi Prieteniei, câteva mâini de poeţi şi prozatori de marcă. Ceea ce nu e uşor şi e cât se poate de meritoriu. Dovadă stau aceste trei Antologii de Poezie care, în pofida mulţimii de alte oferte, dau mărturie despre Literatura de azi şi de mâine.
O nouă izbândă. O nouă treaptă spre afirmare pentru cei care nu şi-au aflat încă drumul propriu. Un efort conjugat al celor care au mai multă experienţă şi au devenit consacraţi, alături de cei care sunt pe drumul consacrării. O lucrare-mpreună care îi va uni şi mai mult pe semnatari, într-un rotund care poartă numele Prietenie. Şi de ce nu? Iubire. Ceea ce nu e lucru puţin, dimpotrivă.
Noua lucrare colectivă a Cenaclului Lira21 este, sub toate aspectele, o izbândă a spiritului asupra cotidianului care se prefigurează acerb şi acaparator, înnăbuşind starea de graţie, fără de care, n-am mai avea oxigenul necesar respirării.
Îi felicităm pe iniţiatorii acestui proiect extraordinar şi le dorim, cât mai multe asemenea izbânzi pe tărâmul literaturii, spre edificarea cititorilor şi spre bucuria lăuntrică a noastră, care nu va întârzia să se reverse în Timp şi în Spaţiu.
Ceea ce dorim din toată inima.



CEZARINA ADAMESCU,
10 Mai 2012