copilaria mea nu se poate întrupa oricât o să cauți n-ai să gășesti bucata de pământ bucata de fereastră prin care mă uitam prin lume nu ai să vezi smârcurile casa din bârne a hingherului mirosul de fum încolțit de sub ceaun ochii mari ai cailor din clocotul apei cum țiganul savura noaptea de sub rochia pirandei sorbind narghileaua zilele prinse-n amurg la fel peștilor din năvoadul de aer mâinile ascultătoare decojind pielea de pe câinii nimănui
părinții cine știe pe unde mâingâie pietrele râul ce se scurge din nori și strigă printre răchiți plângătoare uneori îi văd înviind peretele negru în ochiul meu orb îmbătrânesc prin copilaria ce se ștergea în grădină de mine
întrupare și despletire într-o clipă cum foșnetul cenușii arse în palme
ieșim să ne jucăm cu vântul cu ploi rătăcite pe streșini pe trotuarul din care cu părul șiroind încă alergi
între oameni și îngeri trebuie încercăm schimbarea dar îngerii n-au nici schelet nici carne nici moarte uneori sunt gândul că o să plutim că ne vom întoarce în aripi eu îți voi lua umărul tu-mi vei lua cuvântul eu îți voi lua mijlocul tu cuvântul eu îți voi lua jumătatea în care o să mă îmbrac pentru o vreme tu cuvântul
ce vrei să schimb
oamenii uneori trec prin oameni cum urma prin iubire iubirile caută locul comun nu mai putem decât să așteptăm închipuirile să ne prefacem în doi la fel cum în jurul tău ar crește rochia sângerie a pleoapelor împreunate iar în timp te-ai dezbrăca de genunchi de coapse de sâni devenind iarăși cuvântul pe care doar am crezut că l-am trăit
încă ești lângă mine te simt încă nu mă lăsa singur cuvântului pe care doar am crezut că l-am trăit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu