BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

joi, 28 februarie 2013

Teodor Dume, poezii:http://teodordume.blogspot.ro/http://agonia.ro/index.php/author/0025562/Teodor_Dume

teodor dume, vă recomand: Orice oricît, de Gheorghe GRIGURCU




                                                   
                                         Orice oricît aş spune asta e Poezia
                                         asta e Poezia urcată-n castan
rotindu-se asemenea coroanei lui
coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui
din care-atîrnă franjuri de vegetaţie
ca dintr-o faţă de masă bătrînească
orice oricît aş spune
asta e Poezia ca o floare de gura leului
căscată la poalele castanului
gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit
în timp ce razele primelor stele se-nfig
cu sîrguinţă-n textura gazonului
cum a unui covor uzat pus la uscat.

teodor dume: oamenii mint în genunchi



încerc să înţeleg de ce 
se pleacă mereu  
în ziua în care Dumnezeu
coboară printre oameni şi plânge
e singura dată când oamenii
se adună în cerc
sub lumina unei lumânări
şi nu spun nimic
cineva le umblă prin suflet
şi-n aceeaşi respiraţie
îngenunchează pe liniştea
ce se deschide ca
un răsărit

durerea se amplifică dar
nu le aparţine

îmi amintesc de mama când
mi-a spus că bunica
se ascunde în cer şi câteodată
ar vrea să se joace cu mine

e singura minciună spusă de mama
un neadevăr pe care îl vom rosti mereu

duminică, 24 februarie 2013

teodor dume: acasă printre iedera urcată peste horn


cerul se topeşte în mine 
ca un fulg
mă descompun în trup de îndrăgostit
liniştea îmbracă imagini
văd casa în care
am copilărit
o mângâi din priviri
şi aştept
mama trebuia să iasă în prag
să mă cheme la masă apoi
să-şi răsfire degetele
prin păru-mi cârlionţat
dar...
tristeţea îmi torturează privirea
mă uit la buruienile ce-au 
invadat pridvorul şi la
ochiul de apă înecat în fântână
lampa s-a înnegrit
sub grindă
un păianjen obosit
îşi devorează prada

nimic nu seamănă cu ce a fost

ca un condamnat îmi descifrez vina
apoi îmi împreunez palmele pentru iertare




FOTO: ZIARE.COM






vineri, 22 februarie 2013

teodordume: situaţie


nu ştiu dacă amprentele
tatălui meu
sunt puncte pe
o linie continuă sau
un timp între mine şi Dumnezeu

în orice situaţie sunt un duplicat
şi mă delimitez de identitatea celuilalt

miercuri, 20 februarie 2013

teodor dume: în genunchi în faţa iubirii


cândva eram foarte fericit
făceam dragoste sub duş
în parcuri şi gări
ţin minte
ultimul vagon în care
omorâsem uitarea
am tăiat-o în felii spunând
te iubesc nu te iubesc te iubesc
nu te iubesc
te iubesc
am închis fereastra
am tras perdeaua şi
mi-am proptit buzele de
pieptul tău dezvelit ca o nucă toamna
coborâsem unul în celălalt
ca doi amanţi
doar gândul
târât peste orgasm
îmi încetinea privirea
nu exista nimic dincolo de noi
ci doar un timp ce
ne asculta povestea
într-un oraş fără bariere

sunt sigur acum că Dumnezeu
a asistat la păcatul săvârşit
ca o împăcare
mă plimb şi las păsările 
să ciugulească din mine până la răni

cu fiecare atingere voi fi
tot mai aproape de tine

duminică, 17 februarie 2013

teodor dume, vă recomand: Trandafiriu pămîntul, de Gheorghe Grigurcu



Trandafiriu pămîntul
cum lenjeria ta intimă
îţi muţi uşor degetele senzuale
de colo-colo
gîndul un ghem de sfoară
ce nu se mai desface
o mică vînătaie se evaporă
cum un ochi de apă stătută
îţi ştergi plămînii de praf
cum o mobilă
cu un smoc de pene
literatura ţi se-agită-n creier
asemenea unui miriapod.

teodor dume, vă recomand: Provincială, de Gheorghe Grigurcu


Nimeni nu se mai naşte
nimeni nu mai moare aici
între blocuri o baltă
cu cocleală de lintiţă
un petec minuscul
din Geneza putredă
un idol cu-o mie de ochi
şi fără nici o ureche
curios ne urmăreşte din satelit
şi se-ntreabă cum ar fi
dacă ne-am mai putea naşte
dacă-am mai putea muri.

vineri, 15 februarie 2013

teodor dume, vă recomand: Iubirea, de Gheorghe Grigurcu



Atît de comodă iubirea întinsă pe şezlong
potopită de Soare cu-n moale nimb
de efemeride în jurul sînilor
carne pe carne cum aurul pe strălucirea sa
dar n-o poţi chema nici ea nu te cheamă
doar ştii că există
că-i palpită inima asemenea ţie
că-i o ţesătură din fire de sînge şi nestemate
străină-n splendida-i lene fierbinte
atît ţi-e dat să ştii că există
în vecii vecilor.
Articulaţia trestiei
Articulaţia trestiei vastă cît o piaţă publică
în gîtlejul păsărilor un sunet de cioburi de faianţă
craniul tău încheiat cu nasturi.

miercuri, 13 februarie 2013

teodor dume: ca un vulcan


zgomotul din lăuntrul meu
vibrează la suprafaţă
ca un vulcan
vine din adânc
tinzând
să-mi acopere fiinţa


şi fiindcă ştiu să iubesc
respir din
frumuseţea celorlalte lucruri


sâmbătă, 9 februarie 2013

teodor dume: inima e un fluviu cu peşte pirania ( sau burlacul de la ap.13)



suferă de o frumuseţe inconştientă
este punctul lui forte alături 
de alte câteva calităţi incontestabile
ochi verzi nas alungit breton şuviţat
în blond şi multe alte picanterii
pe care şi le etalează
o dată pe an
de ziua lui
îşi înlocuieşte orgasmul cu
ideea de păcat
sexul e o noţiune abstractă pentru el
o clepsidră prin care trec anii

arată ca o aşchie
un Isus frustrat
răspunde la salut prin
înclinarea capului
face colecţie de abţibilduri
cu fotbalişti şi le pune în
rama oglinzii din camera mică
alături de fotografia anei
(o fată uscăţivă care s-a dus la cer
înainte de vreme)

inima e un fluviu cu peşte pirania
îmi spune cuceritor

învaţă din tristeţi iubeşte absent 
şterge cu şerveţelul orice urmă de atingere
şi calcă pe durere ca moartea pe lut
uneori îşi îngroapă obrazul între palme
şi prin jumătăţi de cuvinte 
îl cheamă pe Dumnezeu
şi-l roagă să-i arate calea 
spre moarte
vorbeşte tremurat şi 
rupe din tăcere
puţin câte puţin
din când în când
mă întreabă despre ana
şi frumuseţea ei

dar astăzi a plâns

nimeni nu are dreptul 
să întrebe
de ce

miercuri, 6 februarie 2013

teodor dume: fiecare cu povestea lui



nici nu ştiu de câte ori
am adormit în poala bunicii
ultima dată
am avut impresia că
oamenii mari nu mor niciodată
şi că bătrâneţea e doar un loc
din care
dezertează îngerii

repet întruna asta
şi mă gândesc
la cei care au inventat ziua de post

luni, 4 februarie 2013

teodor dume: EL



nu are asemănare şi
nici formă
nu moare 
dar are
trecut prezent şi viitor
înlăuntrul unui punct
desăvârşit
urmează propriile mişcări


nedespărţit de sine
devine artera
prin care
curge viaţa
spre alte simţuri nelocuite...

teodor dume, vă recomand: poem epidural, de Leonard Ancuţa


poem epidural

tu ești parașuta care se deschide cînd mă arunc în gol.
tu ești parașuta care nu mă mai lasă
să ajung pe pămînt.

cînd sunt cu tine minutul are o singură secundă;
celelalte 59 de secunde nu sunt
altceva decît dragostea mea.

și totuși cîte minute de o secundă voi mai avea de trăit
pînă la moarte să știi că moartea nu durează mai mult
de o secundă.

restul e doar o formă prin care să-ți spun cît de mult
îmi lipsești.

dar îmi lipsești?
nu eu n-am fost abuzat cînd eram mic, n-am fost maltratat.
oo, și mie îmi plăcea abuzul, am fost întotdeauna încîntat
de exces, de exces, de exces.

vă mirați cumva de întorsătura pe care-a luat-o poezia mea?
dada, știu că da,
e a mea și fac ce vreau cu ea.

da, pot sări cu parașuta în poezia mea și tot aerul din lume,
tot cerul, toate cerurile de pretutindeni se adună sub parașuta mea
și dragostea ta, și dragostea ta abuzată de dragostea mea
e tot sub parașuta mea și eu nu voi mai atinge pe nimeni niciodată
nu voi mai atinge nimic
voi fi un pește fără curve
fără ape fără maluri și uscat
un pește care va înota în lichidul negru și amniotic al cosmosului
înainte de nașterea oricărei stele
eu voi fi atunci cînd secunda avea doar a miliarda parte dintr-o secundă
restul îl foloseam să abuzez de dragostea ta și de poezia mea
și în poezia mea se poate întîmpla orice dezastru

fie el natural sau doar
un atentat
un extraordinar atentat
la bunul simț la pudoare
și știu că s-a mai spus dar inima dragostea ciocolata și toate visele astea
duc la ejaculare precoce

v-ați întrebat vreodată cît poate un om să trăiască
într-o poezie?
cît poate să simtă, să trăiască și cît de mult
oo, cît de mult și de nesfîrșit poate
să moară?

poeții mor odată cu poezia, dragostea, viața chiar și moartea
toate își găsesc sfîrșitul în poezie.
dar cînd, cînd
cît de departe e sfîrșitul acesta cît de lung poate să fie acest apus
în care soarele nu apune de fapt niciodată?
pentru că tu, iubita mea
ești parașuta care nu mă va lăsa niciodată
la pămînt.

și acum un mic poem pentru ținut minte și recitat
cu diferite ocazii
prietenilor sau iubitelor sau iubiților sau mamelor sau bunicilor
sau celor care vă înving în luptă dreaptă sau vă înfig cuțitul
în spate.

a fost odată o poveste frumoasă
în care povestitorul a murit chiar la început.
restul poveștii nu s-a întîmplat niciodată,
fiindcă nu-i așa
lucrurile frumoase sunt doar în capul nostru
femeile frumoase,
clipele,
muzica, tablourile, arta.

știți, tot ce se întîmplă în capul vostru e poezie
și e suficient cineva care să știe să asculte
ca să-și dea seama de asta.

numai acela care iubește va ști măsura fericirii.
va ști că un minut de dragoste durează o secundă
de fericire și 59 de durere.

duminică, 3 februarie 2013

teodor dume, vă recomand: învaţă-mă să mor, autor Anca Tanase


Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când îmi strecori un vers în cana cu ceai
despre pelerinajul la Compostella,
cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut
niciodată
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
în timp ce îmi spui o poveste
despre Orinocco, uriaşul, purtător
de zei, hoituri şi vapoare,
cel ce-şi are izvorul în inima ploii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
când cade trăznetul în munţi
şi ciobanii, încărunţiţi de drumuri
în căutarea oilor pierdute
se strâng îngânduraţi, sub semnul crucii
Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor
cu surâsul pe buze,
când viscolesc cireşii floare albă,
splendida floare a lipsei de măsură,
a rodului bogat ce va să fie.
Învaţă-mă să mor, când vântul încă
îmi trece, jucăuş, prin păr
să mor, fără să-mi pese
de mâna descărnată
ce-mi smulge măruntaie
Învaţă-mă să mor,
Voi şti
că mă iubeşti!

sâmbătă, 2 februarie 2013

teodor dume; copilăria, craterul din suflet


am o amantă
cândva semănam perfect
Dumnezeu ştie asta
mereu coboram unul în celălalt
şi cu delicateţea unui copil făceam dragoste
sub cămaşa din cânepă ţesută de bunica
îmi ascundeam mâinile
ca un gest
îngenuncheam şi spuneam
Tatăl nostru
cămaşa mi-a rămas mică
şi lumea aceea am pierdut-o
în ziua în care mama a luat
busuiocul din grindă şi
l-a pus în odaia cu miros
de lumânare arsă...

ţin minte
ploua mărunt şi era frig
mirosea a busuioc şi a ceară
vecinii mă priveau bănuitor
şi vorbeau încet

de atunci mor puţin câte puţin
într-un oraş în care nimeni
nu mă mai strigă
pe numele mic

teodor dume, vă recomand: cu trusa de creioane colorate, autor Leonard Ancuţa


am desenat peste ciuperca atomică
i-am dat chipul unui clown vesel
cu zîmbet mare cît toată pălăria
am făcut cîteva floricele la baza ei
păsări în zbor cîțiva pitici de grădină
chiar și un curcubeu pe deasupra
acuma pare mai prietenoasă mai pașnică
o contemplu un timp cu mîinile umede ochii
refuză să înțeleagă așa sunt eu
am o ciupercă atomică în loc de inimă
indiferent cît de mare e durerea
o acopăr cu trusa de creioane colorate