BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

vineri, 25 ianuarie 2013

teodor dume, vă recomand poezii de Leonard Ancuţa


Primul mit al dragostei noastre


doi sori în fiecare dimineață la răsărit,
doi sori la apus.
două luni deasupra noastră ne acoperă
prin tavanul subțire și
e vară de o sută de ani.
așa ne-am cunoscut: în decembrie, cînd
cireșele dau rod a doua oară.

ea avea părul de culoarea fierului topit
și-n ochii ei mai încăpea un cer.
avea buzele din boabe de rodie și mîini
de caolin. se mișca precum un dansator
pe o sîrmă întinsă deasupra lumii.

m-am îndrăgostit aproape instantaneu.
nici n-ai fi avut cum să n-o placi: umbla vorba despre ea
că înviase un tînăr cu un singur sărut,
cîteva străzi mai încolo.
i-am deschis ușa și am poftit-o să intre.

înainte să-și atingă buzele
de ale mele mi-a spus că mă poate învăța
să văd lucrurile care se ascund în lumină –
așa cum noi, cînd eram copii, ne ascundeam în întuneric.
iar cînd a vorbit, am auzit sunetul mării
în vocea ei: valurile, briza, țipătul albatroșilor,
vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peștilor care sar
din apă în lumina lunii pline.

ce orb am fost, ce orb pînă să văd toate culorile
acelea! oo, da, ochii ei
în care încăpea întreg universul picurau
în ai mei, gura ei se topea în a mea, ne uneam cerurile
cu vîrful limbilor. în mintea mea explodau milioane
de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie
altfel decît zboruri, muzică, plutire, dragoste
liniște și voluptate, dorință și împlinire și
amestecuri infinite între ele.

mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește
în același timp. ca un rîu care se umflă
apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile.
deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile
dispăruseră și, în plus, știam că de-acum
nu-mi mai e teamă de nimic.

următorul lucru pe care l-a făcut:
m-a tras atît de aproape de ea că
îi simțeam zvîcnetul din piept în pieptul meu,
apoi și-a înfipt mîna și mi-a oprit inima.
m-a rugat să-i fac același lucru.
în liniștea de după am auzit timpul
cum înțepenește ca o locomotivă
cu aburi într-o gară de sticlă.

acum trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,

a spus.
apoi cu limba m-a lins pe toată pielea
pînă am devenit lichid
în clocot.

eu am mîngîiat-o și-am lins-o,
de asemenea –
și s-a făcut torță vie.
cînd ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună
într-un abur ivoriu
ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt.
și peste tot au crescut flori din culori
de muzică și zbor, de dor și alinare.

oo, și după ce am făcut dragoste
trupurile noastre au devenit magnetice.
peste tot unde mergeam,
acolo unde era, dragostea se lipea de noi:
cărți, figurine de lemn, haine,
mașini de spălat, cîini pitici
sau imenși, oameni de toate vîrstele.
noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și
ne sărutam locurile fierbinți.
în urma noastră rămînea o lumină
mișcătoare ca aurora boreală.

așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani
care-au trecut ca o vară.
doi sori la răsărit, doi la asfințit
și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.
trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,

zicea, și ne prindeam unul în altul
ca fulgii de păpădie într-un
vîrtej de aer.

cu mîna acopeream soarele celuilalt
și se făcea noapte.
pînă în cele mai îndepărtate galaxii
se auzea sunetul dragostei noastre.
și voi veți auzi:

dacă nu există mituri despre dragoste,
trebuie inventate. și cu răsuflarea tăiată,
așezați în genunchi în fața radiourilor, a televizoarelor,
o să le-ascultați în fiecare seară sau dimineață
și veți învăța
să vă supuneți lor.




Morgenrøde

întunericul opune rezistență.

e soft și compact în același timp te poți afunda
în el ca în lubrifiantul mecanismului de înțelegere
a gîndurilor;

e moale și totuși principiul rămîne ascuns –
asemenea urmelor intuite în nisip cînd pășești
pe sub valuri.

liniștea ne contaminează pas cu pas. ajungem un fel de muzicieni
surzi
care nu-și mai pot asculta compoziția. din cînd în cînd o vibrație
ne mai străbate trupul

să știm că muzica e încă acolo.

nu e nimic de făcut. doar să bem cîteva pahare de vin
și să vorbim încet deși nu e nici o teamă –
așa cum se cuvine
după o înmormîntare.

ce semne putem lăsa în albul vîscos al dimineții
cînd fericirea își arde toate hărțile
ca un explorator ce duce cu el în moarte
secretul?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu