BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

vineri, 25 ianuarie 2013

teodor dume, vă recomand poezii de Leonard Ancuţa


Primul mit al dragostei noastre


doi sori în fiecare dimineață la răsărit,
doi sori la apus.
două luni deasupra noastră ne acoperă
prin tavanul subțire și
e vară de o sută de ani.
așa ne-am cunoscut: în decembrie, cînd
cireșele dau rod a doua oară.

ea avea părul de culoarea fierului topit
și-n ochii ei mai încăpea un cer.
avea buzele din boabe de rodie și mîini
de caolin. se mișca precum un dansator
pe o sîrmă întinsă deasupra lumii.

m-am îndrăgostit aproape instantaneu.
nici n-ai fi avut cum să n-o placi: umbla vorba despre ea
că înviase un tînăr cu un singur sărut,
cîteva străzi mai încolo.
i-am deschis ușa și am poftit-o să intre.

înainte să-și atingă buzele
de ale mele mi-a spus că mă poate învăța
să văd lucrurile care se ascund în lumină –
așa cum noi, cînd eram copii, ne ascundeam în întuneric.
iar cînd a vorbit, am auzit sunetul mării
în vocea ei: valurile, briza, țipătul albatroșilor,
vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peștilor care sar
din apă în lumina lunii pline.

ce orb am fost, ce orb pînă să văd toate culorile
acelea! oo, da, ochii ei
în care încăpea întreg universul picurau
în ai mei, gura ei se topea în a mea, ne uneam cerurile
cu vîrful limbilor. în mintea mea explodau milioane
de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie
altfel decît zboruri, muzică, plutire, dragoste
liniște și voluptate, dorință și împlinire și
amestecuri infinite între ele.

mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește
în același timp. ca un rîu care se umflă
apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile.
deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile
dispăruseră și, în plus, știam că de-acum
nu-mi mai e teamă de nimic.

următorul lucru pe care l-a făcut:
m-a tras atît de aproape de ea că
îi simțeam zvîcnetul din piept în pieptul meu,
apoi și-a înfipt mîna și mi-a oprit inima.
m-a rugat să-i fac același lucru.
în liniștea de după am auzit timpul
cum înțepenește ca o locomotivă
cu aburi într-o gară de sticlă.

acum trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,

a spus.
apoi cu limba m-a lins pe toată pielea
pînă am devenit lichid
în clocot.

eu am mîngîiat-o și-am lins-o,
de asemenea –
și s-a făcut torță vie.
cînd ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună
într-un abur ivoriu
ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt.
și peste tot au crescut flori din culori
de muzică și zbor, de dor și alinare.

oo, și după ce am făcut dragoste
trupurile noastre au devenit magnetice.
peste tot unde mergeam,
acolo unde era, dragostea se lipea de noi:
cărți, figurine de lemn, haine,
mașini de spălat, cîini pitici
sau imenși, oameni de toate vîrstele.
noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și
ne sărutam locurile fierbinți.
în urma noastră rămînea o lumină
mișcătoare ca aurora boreală.

așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani
care-au trecut ca o vară.
doi sori la răsărit, doi la asfințit
și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.
trebuie doar să ne iubim
ca să rămînem în viață,

zicea, și ne prindeam unul în altul
ca fulgii de păpădie într-un
vîrtej de aer.

cu mîna acopeream soarele celuilalt
și se făcea noapte.
pînă în cele mai îndepărtate galaxii
se auzea sunetul dragostei noastre.
și voi veți auzi:

dacă nu există mituri despre dragoste,
trebuie inventate. și cu răsuflarea tăiată,
așezați în genunchi în fața radiourilor, a televizoarelor,
o să le-ascultați în fiecare seară sau dimineață
și veți învăța
să vă supuneți lor.




Morgenrøde

întunericul opune rezistență.

e soft și compact în același timp te poți afunda
în el ca în lubrifiantul mecanismului de înțelegere
a gîndurilor;

e moale și totuși principiul rămîne ascuns –
asemenea urmelor intuite în nisip cînd pășești
pe sub valuri.

liniștea ne contaminează pas cu pas. ajungem un fel de muzicieni
surzi
care nu-și mai pot asculta compoziția. din cînd în cînd o vibrație
ne mai străbate trupul

să știm că muzica e încă acolo.

nu e nimic de făcut. doar să bem cîteva pahare de vin
și să vorbim încet deși nu e nici o teamă –
așa cum se cuvine
după o înmormîntare.

ce semne putem lăsa în albul vîscos al dimineții
cînd fericirea își arde toate hărțile
ca un explorator ce duce cu el în moarte
secretul?

luni, 21 ianuarie 2013

Mioara Băluţă. referinţe la volumul Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume,


Moartea, un future alb sau cum să privești cu detașare întunericul...



Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.
Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirile ei.
Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:


“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...”


Cu prietenie,                                               
Mioara BĂLUȚĂ                                       

duminică, 20 ianuarie 2013

teodor dume, vă recomand: ceva nu e, autor cezara răducu

apoi 
se întîmplă două anotimpuri 
într-o zi

un copil își desenează aerul
pe un zmeu

apoi
vine așa o apă
și adună toate numele vechi

vine așa o dragoste 
și noi nu știm ce este

teodor dume, vă recomand: reîntoarcerea-n cântec, autor George Paşa


Aveai o pălărie dată naibii,
cu boruri largi, cât să încapă-n ele
două suflete gemene;
o roteai prin aer, aerul devenea tot mai uşor,
ca o boare fină ţi se lipea de piept,
şi inima nu mai bătea în ritmuri de clopote.

Ceasul tăcea (în ace îi intrase un alt anotimp),
ezita să schimbe ritmul din mers;
două securi ţi se împlântaseră-n coaste.

Deodată, şi numele tău a căpătat alte rezonanţe,
pe umeri ţi se lipiseră două păsări gălăgioase.
Una-ţi striga: „Ţinteşte-mă,
prea mult arcul tău a stat încordat!”
Cealaltă: „Eu îţi prind săgeata din zbor
şi-o trimit spre abisul meu negru,
spre abisul meu împovărat de negre păcate.”

Sper că le-a fost de ajuns,
tu nu ai nume să-l tăvăleşti prin smoală,
nici pradă nu eşti pentru vreo iluzie
geamănă cu tristeţea.
Când un gest nesportiv este iertat
din prea multă-nţelegere,
de cupa fericirii se-alege praful,
şi cine să mai soarbă din ea vinul victoriei?

Roteşti prin aer pălăria,
spre cer o arunci, de bucurie,
să iasă din găoacea visului
alte păsări, iubitoare de muzici divine,
de pieptul tău să se lipească
şi de umărul stâng.

teodor dume, vă recomand: George PAŞA despre Anul poetic 2011 pe poezie.ro. Scurtă navigare prin paginile unor autori preferaţi


Anul poetic 2011 pe poezie.ro. Scurtă navigare prin paginile unor autori preferaţi
personale [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Pasa ]
2011-12-29  |     | 


Undeva, în cer, se aruncă la coşul universal. Nu vorbe, ci cuvinte. Tainice sau transparente, moi sau dure, albe sau negre, abrazive sau lunecoase şi, desigur, puteţi continua voi şirul de opoziţii. Creatorii (poeţi, prozatori, dramaturgi, cronicari, eseişti sau simpli spectatori) stau sub coş şi aşteaptă să vadă ce cuvânt cade. Unii chiar au venit cu o plasă pentru fluturi, fiindcă, în ciuda clişeului, a fost mare căutare de fluturi anul acesta. Desigur, şi de păsări, dar pe acelea este mai greu să le prinzi, că îţi zboară din faţă când nici nu te aştepţi.

Aici nu se vrea fi un articol, nici eseu, nici vreo analiză a textelor alese mai mult sau mai puţin aleatoriu din paginile vizitate de mine. Nici măcar o trecere prin toate genurile literare. Spun doar că am avut în vedere vreo câţiva dintre autorii de poezie preferaţi de mine. Apoi, pentru selectarea textelor, am dat cu poezarul. Şi unde cădea poezarul, creştea dintr-odată iarbă şi era nevoie apoi să aleg altă suprafaţă plană, pe măsură ce treceam la o altă pagină. A fost greu, fiindcă multe suprafeţe erau înclinate, fie spre cer, fie spre pământ. Dar am căutat să rămân, pe cât se poate, cu picioarele pe pământ. Rog pe autori să nu se supere dacă asocierile mele de cuvinte au fost uneori jucăuşe. Nu înseamnă că aş reproşa ceva poeziilor respective, dimpotrivă, mi-am permis să le amestec în coş ca să iasă ceva dacă nu frumos, măcar drăgăstos, ori ceva spumos (probabil umor, pentru unii, şampanie, pentru alţii).

Începem cu Adriana Lisandru, care, după un contre-jour spectaculos, ne spune aşa, de la obraz: nu căuta poezie aici. După ce îi recomandasem într-un comentariu la contre-jour să structureze textul într-o adilisandrină, mai ales că ni se propunea un salt în afara luminii, în celaltă poezie numită, eonul liric îi spune persoanei iubite că umărul (său) răspândeşte lumină. Cred şi eu că era posibil, mai ales că nu se putea face un salt în afara luminii, acest lucru fiind echivalent cu moartea spirituală. Dacă ar fi fost înafara luminii, mai mergea, fiindcă nu puteai ieşi dintr-un asemenea loc, fără să rămâi poleit de lumină, în special pe umăr. Mi-a mai plăcut acolo finalul acela cu linştea trecând prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. În 2010, Adriana Lisandru publicase al doilea său volum de versuri, în ediţie bilingvă, română-franceză, anume despre ea, niciodată.

Imediat după Anul Nou 2011, Cezara Răducu s-a apucat să restaureze o iarnă. Lucru destul de greu şi primejdios, mai ales că dorea să realizeze acest lucru cu mâinile... pline de maci. Dar totul e posibil în vis, graţie faptului că în oraş se stinsese lumina (probabil vreo pană de curent), dar rămâne e(on)ul poetic să lumineze, fiindcă, în versul al patrulea, poeta ne spune: şi eu răsar din oameni. Când primăvara era în plin (adică aprilie îşi făcea de cap, cu multe minuni la gura târgului în floare), Cezara s-a hotărât să scrie un tratat de descompunere a fericirii. Sigur, femeia căuta pe acolo duminici, dar, în loc de ele, a dat peste un bărbat tăind felii din liniştea unui măr. Spre sfârşit de an, chiar în ziua când alţii tăiau porcii, Cezara vine în poezare cu o întrebare aparent simplă: de ce femeile pozează nud în poziţia pe o parte. Dar deja intrat în poem (sigur, pe vârfuri, să nu deranjezi femeia pozând şi pe pictorul lucrând de zor), dai spre final, de o mărturisire foarte hotărâtă: eu nu plec din poemul acesta.. Nu pleca, dragă Cezara, zic şi eu, hai că rămânem şi noi, poate aflăm răspunsul. În 2011, Cezara Răducu, sub numele de Magda Mirea, a publicat al doilea său volum de versuri, Siaj.

Cristina Sirion ne invită, la început de primăvară, într-o poezie fără drum de întoarcere. Rolul madelaine-ei lui Proust îl au aici amandinele, şi de ce nu ne-am opri şi noi, mai ales dacă ni se dă posibilitatea să intrăm cu totul în ovalul linguriţelor. Şi mai este acolo un lămâi minunat, care ne aminteşte de ţara lămâilor în floare a lui Goethe. Mă mai opresc şi la poezia de dincolo, măcar pentru minunatul vers cândva o să cauţi aceeaşi ieşire şi doar lucrurile astea mărunte vor creşte, sau la poezia crăciun, pentru o ultimă strofă remarcabilă: o marmură pe care se zbat câteva fiinţe prinse cu plasa/ în rest/ toate luminile.

Dorin Cozan se opreşte mai rar cu texte, semn că lumea virtuală de aici îl cam ignoră. Dar, pentru că tot vorbeam la început despre fluturii din agonie, remarc aici un text din ianuarie, înainte, lanul cu fluturi. Ce vă spuneam, dragii mei, aveţi aici de cules! Tonalitatea mistică se topeşte, de multe ori în poezia autorului, într-un ceaun ludic, din care sar pe urmă jocurile şi alte arză-le-ar focurile de minuni. Sau viţăvercea: ludicul, oralitatea şi pietatea sar ca arse din soba lirică. Folcloricul de aici are dimensiune taumaturgică: piară dinainte orice păianjen rău şi urât/ şi orice balaur cu şapte capete! E o poezie de dragoste, dar îndrăgostiţii o termină într-un numărat cuprivirea sus înainte. Apoi domnul Cozan ne vorbeşte, în poezia Tu, surâzândă, despre ce este şi ce nu este Marea Artă. După un dialog cu fiinţa iubită, în acelaşi ton mistic, după o succesiune de interdicţii impuse femeii, poetul îi dă voie acesteia să surâdă, cu toată pielea şi oasele, apoi îi spune şi rezultatul: Tu, surâzândă,/ vei muri sufocată de fericire. În 2010, Dorin Cozan publicase primul său volum de poezie, baletistul, după ce debutase cu proză, Apocalipsa după Vaslui.

Ela Victoria Luca a fost şi ea mai discretă în acest an, postând mai puţine texte. Poezarul cade la replici înainte şi după beckett. Îmi zic să mă opresc şi acum, mai ales că atunci, din eroare, Ela invocase spiritul meu, scriind în loc de numele lui Vasile Mihalache pe cel al meu. Şi aici găsesc motive de îngrijorare. Aflăm despre un agresor din umbră al gingaşei fiinţe poetice, agresor care zâmbeşte sardonic, o captează în pânza lui. Hopa! – îmi zic – ăsta e sigur omul-păianjen când o luase razna şi devenise violent. Şi-apoi, mai sunt şi curioşiiăia care se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte. Sar mai multe rânduri şi ajung la ultima poezie, unde mă încântă ideea uneiseri cu rodii coapte, dar nu şi sâmburii de vid. Apoi mi-am zis că în ei, poate, subzistă frumuseţea de mâine. Aş fi vrut să mai rămân, dar erau toate scaunele ocupate. Cred că aici se continuau replicile de după beckett.

Florin Caragiu a scris destul şi anul acesta, chiar dacă a dat impresia că se concentrează pe articole. În miez de iunie, el scrie altfel, o poezie cu nuanţe mistice, deşi se pleacă de la o realitate, cel puţin una sufletească. Şi la el este un referent de natură proustiană, anumecireşele mici ca o lună a sângelui. Şi dacă vrem să descifrăm mai uşor tainele versurilor, îndemnaţi cumva de poet, să spargem cifrul unui seif de apă. Vom avea astfel o revelaţie, asemenea celei avute de poet în octombrie, mai ales când se iveşte câte o zi, în care ai de făcut zece lucruri/ şi nu ai forţa să te ridici/ pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine/ te împinge la marginea lumii/ şi Dumnezeu ţi se arată nu în furtună/ nu în vifor ci într-o adiere subţire.

Anul 2011 a fost bun şi pentru Ioan-Mircea Popovici. După ce la începutul anului se apucase de format nişte cete studenţeşti, cu scopul de cercetare, prima fiind ceata lui eliade, poetul îşi continuă activitatea şi pe tărâm poetic, unde a implicat şi cetele respective. Bunăoară, a făcut o fereastră şi a văzut urmele ponnei peste tot. Apoi ne-a declarat solemn: o tăcere se ia după mine. Nu sunt prea curios din fire, dar am intrat, ca de obicei, să văd şi eu toate acele urme, după ce un laitmotiv traversează, de vreo trei ani şi mai bine, tărâmul său poetic. Este vorba despre urme(le) roşii pe albul zăpezii. Cred că nu întâmplător le foloseşte poetul, fiindcă unii nu le-au văzut nici acum. De aceea, şi pe 29 decembrie, reapar urmele. M-am oprit, a nu ştiu câta oară, la târziul aşteptat de preatârziu (de unde altundeva decât din grădina inorogului alb). M-am aşezat pe butuc şi am aşteptat să apară. Cine? Cine altcineva? În 2011, Ioan-Mircea Popovici a publicat două volume de versuri: fata mării şi toamna, ca şi ploile, vine de la histria (în ediţie bilingvă, română-franceză).

Liviu-Ioan Mureşan e cunoscut că postează multe texte. Este o arhivă uriaşă a sa pe Agonia, el nerenunţând la aproape nimic, nici la ciornele poetice. Poate că este bine, poate că este rău, să respectăm alegerea sa. M-am oprit întâi la o poezie din iulie, trotuarul meu, care face parte dintr-un ciclul de poezii cu acelaşi nume. La început, poetul ne declară că se fereşte de colţuri şi de umezeală, probabil de când un bebe a vomat în bucătărie. Nu aflăm de ce îi este frică de colţuri, dar în mod sigur că, atunci când a vomat pe scară, din cauza semintelor scuipate de alţii, i s-a făcut şi rău, existând pericolul să se lovească de vreun colţ al zidului. Sunăm la 112 (o altă poezie năstruşnică), este luat şi întrebat de ce suferă. Poetul le zice: pe omoplaţi mi-au crescut ochi/ unul rîde celălalt plînge/ o să îi scot!Însă din finalul poeziei aflăm că totul e de la vomă. Ceva mai inspirată s-a dovedit Muza lui Narcis, care n-a stat mult pe gânduri şi a muşcat din el ca dintr-un măr copt. Culmea, poetul a căpătat pofta de a fi muşcat şi de atunci tot muşcă din sine, nu se mai satură de sine. Aici parcă e un amestec între mitul lui Narcis şi Isarlâkul barbian. Oricum, pe acolo s-a oprit dom' Firică fără frică, însoţit de o stea cu zurgălăi. Hăi-hăi! Mânaţi măi! Liviu-Ioan Mureşan publicase în 2010 al doilea său volum de versuri, Poeme de nişă, iar în 2011, a apărut cu poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.

Despre hunedoreanul Liviu Ofileanu se pot spune multe, chiar dacă el a publicat anul acesta numai şapte poezii pe site-ul Agonia. În lipsa poeziei sale pe aici (dar nu numai din acest motiv), i-am citit cele două volume apărute anul acesta. Mai întâi, mi-am scăldat ochii înAtlanticul său, că până voi ajunge să îl văd pe cel real va mai curge multă apă pe Leaot (nu prea multă, fiindcă e aproape secat). Dar mă împac uneori cu gândul că nici el nu l-a văzut, doar cu ochii minţii. Adică totul ţine de o geografie interioară şi de voluptatea imaginaţiei unui om al cărţii. Când am ajuns la cinderella & alte marşuri funebre, mi-a fost puţin ciudă că nu am găsit eu, mai înainte, pantoful Cenuşăresei. De aici, de pe site, m-am oprit acum la Traumdeutung, unde am fost puţin îngrijorat de ce spune poetul, chiar din primul vers: ştiu de câţiva ani că sunt urmărit. Citind până la capăt, mi-am zis că nu e niciun motiv de teamă. Păi cum, Liviule, debulankamoni şi pitici umflaţi cu viagra îţi este ţie teamă?! Am trecut apoi prin allegria, mai ales că era dedicată prietenilor săi, dintre care, se pare, fac şi eu parte. Nu mai spun că aveam ceva mustrări de cuget, fiindcă, mai deunăzi, l-am apostrofat pe săracul băiat pentru versul de început. Şi avea dreptate, dar eu nu şi nu, să aibă grijă la sensul propriu al cuvintelor. Acum, chiar dacă voi spune o altă enormitate, măcar e scuzabil, fiindcă textul acesta, cum ziceam la început, şi-a propus să trateze mai lejer conţinutul. Acum chiar îmi place cum l-a reprezentat pe Dumnezeu. Doar şi eu am spus ceva asemănător, când am vorbit despre nişte îngeri din ciocolată fină.

Liviu Nanu a scris şi el mai puţin în acest an, dar multe poeme ale sale au intrat în volumul utopia, despre care am scris cu altă ocazie. Chiar dacă şi cele câteva poezii de anul acesta au fost rumegate îndelung, ia să le luăm puţin la scărmănat. Mă opresc întâi la paradoxalul text am vrut să scriu o poezie. Dacă la început ni se spune că nu a ieşit nimic, îmi zic să văd şi eu cum arată acest nimic. Ei, prea de tot, trebuie un pahar de coniac. Nu am vrut să îl imit şi am mers mai departe. Ce văd: versul şi coniacul, versul şi coniacul. Da' ce, maestre, mata eşti Galgatua sau Gâlgâltua? Uf, parcă m-am îmbătat şi eu de la versurile astea! Gargantua, parcă. Dar de matrioşcă sau de ciobanul deştept nu mă iau. Ei sigur ştiau cum e iadul. Am vrut apoi să văd filmul serii. Hopa! Nici aici nu scăpăm de băutură. Liviu a trecut acum pe vin, mai ales când pe ecran rulează fazele fierbinţi. Şi câte şi mai câte nu încep să iasă din ecranul acela al vieţii, trecute de jumătate (şi sticla la fel!).

Teodor Dume e un poet sobru, aşa că îmi este niţeluş greu să mă leg de versurile sale. Dau întâi de o îngrijorare. Încă de la început ni se spune: observ că mi se usucă pielea. Rulez mai departe, aş vrea să dau un sfat, dar îmi dau seama că despre tema centrală a poeziilor sale, moartea, nu se poate glumi. Doar dacă eşti povestitorul lui Ivan Turbincă. Mai trec la alte şi alte poezii. Nţ, nu merge, tot despre moarte. Ajung la micropoemul un alt fel de singurătateLimba de clopot mă trimite tot la moarte. Sau la clopotul ce bate ca o inimă, din Gorunul lui Blaga. Dar poate, ca la Pillat, bate de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat. Teodor Dume a publicat, în acest an, poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.

P.s. Urez, în final, tuturor agoniştilor mult succes în anul care va veni, cu scuzele de rigoare că nu a fost posibil să iau pe mai mulţi în sania aceasta. Desigur, toate cele bune cititorilor noştri care nu sunt membri ai site-ului. La mulţi ani!

teodor dume, ionuţ caragea şi internetul (opinii)



Daca s-ar desfiinta Internetul, blogurile si toate prostiile astea de situri de socializare, atunci oamenii ar merge mai mult in librarii si biblioteci. Ar merge mai mult in parcuri, la teatru, la spectacole, la activitati benefice sanatatii lor fizice, psihice, spirituale. Oamenii au devenit atat de puturosi si se complac atat de mult in aceasta LENE VIRTUALA, incat au uitat cu desavarsire ceea c...e le lipseste si ceea ce ii face cu adevarat sa fie Oameni. Se vor plange ca nu au timp, ca nu au bani. Vor gasi mereu motive pentru care sunt nefericiti. Isi vor justifica mereu LENEA si NEPASAREA, doar asa de ochii lumii, dar LENEA si NEPASAREA lor sunt cele mai rele dintre boli. Sunt cancerul lor si cancerul pe care il provoaca societatii prin atitudinea lor. Oamenii sunt atat de lenesi si indiferenti, incat cred ca este un efort sa apesi chiar si pe Click. Oamenii in LENEA lor canceroasa cred ca li se cuvine tot fara sa faca nimic, doar pentru ca sunt speciali, niste Putori speciale care isi pun pozele pe Net pentru a atrage alte Putori in calduri. Se vinde peste tot, pe Net, la TV, in presa, se vinde CARNE pentru putori in calduri, CARNE si doar atat. Carnea si mirosul descompunerii ei sunt singurele lucruri care mai impresioneaza aceasta lume decadenta in care traim.

timpul, zidul dintre generaţii, autor Teodor Dume,














cerul a îngenuncheat în fântâna
de la casa bunicilor
liniştea se încolăceşte peste
chipul uitat sub icoană
îmi pipăi obrajii
de jur împrejur
nicio dorinţă
doar iedera 
urcată
peste streşini
sărută cerul

confuz îmi privesc bătrâneţea
ca pe o amintire
şi plâng...

teodor dume, vă recomand: În inima mea sunt zidiţi doi tâlhari, autor Ioan Barb


În inima mea sunt zidiţi doi tâlhari

Doamne
poate sunt eu cel ce voi trăda
gândurile îmi ciugulesc lacome
din hrana dată morţilor
mi-e inima întristată
precum a lui Acan
dar mintea mea înghite
lucrurile date spre nimicire

nu se mai satură
inima mea cea bătută în cuie
între două cruci

jumătate plânge
ca tâlharul din dreapta
cealaltă jumătate râde
ca tâlharul din stânga

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

teodor dume: vă recomand o nouă carte, O ALTĂ IUBIRE, autor Nadia Pădure


Îmi împărtășesc bucuria apariției primului meu volum de versuri. Poate e prea târziu venit sau poate e prea devreme. 
Sunt câteva persoane cărora vreau să le aduc mulțumiri din inimă pentru că m-au sprijinit și au făcut, într-un fel, posibilă apariția acestei cărți: dl Relu Coțofană, dl Teodor Dume, dna Veronica Pavel Lerner și dl Ion Popescu Bradoschi.
Cu aceeași recunoștință și prețuire, îi mulțumesc din suflet dlui Alexe Rău, doctor în filosofie, director al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, pentru prefața scrisă pe care vreau să v-o prezint în continuare. (Nadia Pădure)
                        Poezia ca Element al Creaţiei şi al Naturii

Nadia Pădure, autoarea acestui volum de versuri, care m-a surprins şi m-a bucurat în egală măsură, este în viaţa reală Nadejda Pădure, bibliotecară, colegă de ghildă a mea, director al Bibliotecii Publice Raionale „Mihail Sadoveanu” din Străşeni, ilustrând prin prestanţa sa în această postură vechiul dicton românesc „Omul sfinţeşte locul”. În ultimul  deceniu al relaţiilor noastre colegiale am tot descoperit în Nadejda, pas cu pas, o fiinţă nouă, învăluită de lumini interioare şi de suferinţe, de bucurii intelectuale şi de dramatism existenţial. Turnura aceasta, momentul acesta de revelaţie cred că pot fi subsumate conceptului filosofic de mirare. Noua şi treptata deschidere a ei dinspre un interior deopotrivă de bogat şi de zbuciumat a condus la ivirea acelui moment privilegiat în care am văzut-o într-o lumină nouă, esenţializatoare. Treptele cele mai eficiente, în sensul aristotelian al acestui termin, pe care a urcat perceptia şi comprehensiunea mea vis-a-vis de Nadejda au fost producerea ei în rol de profesor universitar având drept obiect de predare Teoria lecturii, materie în care s-a scăldat, înnobilându-se şi revărsând această lumină sacră şi peste studenţii care o ascultau; apoi manifestarea ei în calitate de artist-fotograf, producând şi lansând întru delectarea noastră, în special în mediul virtual, pe Facebook, a unor bijuterii fotografice şi, în final, erupţia poetică a ei, apărând cu poeme pline de prospeţime şi de elevată simţire în periodice şi antologii de peste Prut, iar acum stând să-şi facă marele său debut editorial acasă.
Definiţia metaforică pe care au dat-o grecii antici bibliotecii este aceasta: ”Farmacie pentru suflet”. Predicabilii care fură puşi în exerciţiu spre a explicita denotaţiile şi conotaţiile acestei denumiri sunt, de fapt, şi semnificanţii unor factori de impact fiinţial asupra omului şi în special asupra bibliotecarului, a cărui viaţă este ambientată de aceşti factori. Om fi purtând noi, bibliotecarii, amprentele, stigmatele generate de esenţa, de duhul acestei „farmacii pentru siflet”. Nadia Pădure le poartă ca pe nişte alunele spirituale identificatoare.
Ce fel de fiinţă este această poetă, altfel spus, ce fel de cauză eficientă conduce la naşterea poemelor sale? După ce i-am citit poemele  mi-am întărit convingerea, care începuse să prindă contur încă la prima şi la a doua treaptă a  redescoperirii ei, ca şi în cadrul comunicării dintre noi, că sufletul ei are afinităţi cu acela al Marianei Alcoforado. Pentru a certifica această premoniţie, am recitit celebrele Scrisori portugheze ale acelei zbuciumate fiinţe, călugăriţă din secolul al XVII-lea, şi pot afirma acum cu toată încrederea că această similaritate sufletească există cu adevărat. Prima asemănare dintre ele constă în faptul că atât scrisorile Marianei, cât şi poemele Nadei au caracterul unor lucruri trăite şi nu imaginate. Vine apoi motivul analog al suferinţei lor: dragostea fără răspuns, singurătatea. Am sesizat în toţi anii aceştea cum lucrează ca un motor acest motiv în sufletul Nadei, dar nicicând nu mi-am putut permite să acced în acest spaţiu dureros pentru a intra în detalii. Chiar şi în acest moment, intenţionând să încerc o descriere a stării de suflet a autoarei poemelor, invoc un fragment din scrisoarea întâia a Marianei, or, ceea ce spune ea despre sine se referă în mare parte şi la Nadea: ”Vezi, dragostea mea, ce peste măsură de neprevăzătoare erai! O patimă de la care aşteptai atâta fericire nu-ţi poate astăzi dărui decât o ucigătoare lipsă de speranţă, ce-şi are egalul doar în absenţa cumplită ce a pricinuit-o. Această plecare căreia durerea – oricât şi-ar tortura fantezia – nu i-ar găsi un nume în stare să dea glas deznădejdii, părăsirea aceasta mă va opri pe vecie să văd ochii ce mă întâmpinau cu atâta iubire şi cărora le datorez atâtea emoţii, atâtea pricini de bucurie – ochii aceea care îmi înlocuiau toate câte-s pe lume şi care însemnau pentru mine mulţumirea fără hotare. Ah, ochii mei au pierdut unica lumină ce le dădea strălucire şi rămân doar cu lacrimile, iar eu nu i-am mai folosit la nimic altceva decât la plâns – un plâns neîntrerupt, de când mi-a fost dat să aflu că te-ai hotărât să pleci; ceea ce nu voi putea să îndur...”.A treia similitudine fiinţială a acestor autoare este faptul că amândouă se salvează prin scrisul în care li se converteşte durerea.
Efectele calamităţii fiinţiale suportată de poetă sunt apocaliptice, viziunile ei fiind de o forţă de sugestie şi picturală cutremurătoare. O toamnă bolnavă pune stăpânire pe  întreg domeniul sufletului şi pe lumea ambientală. Din cer coboară ultima pasăre sălbatică, cu aripa frântă ce „atinge urmele durerii”. Corbii zboară deasupra „stârvurilor de fericire” şi până la urmă smulg inima eroinei lirice. Pe ogoare saline putrezesc sentimentele. Sufletele devenite pietre sunt pline de deşertăciune şi deznădejde, fiind bântuite de stafii: ”Încrederea într-o atingere e împroşcată cu sânge bolnav”. Soarele este aruncat într-un abis şi totul este învăluit de întuneric. Anomalicul şi absurdul strâng în cleşte gândirea şi limbajul. Fiinţa personajului liric e în stare de război de apărare în raport cu lumea și cu societatea inamică.
Pentru a se salvgarda, eroina lirică face recurs la o strategie în doi paşi: resemnarea, contopirea cu natura şi crearea unei lumi alternative.
În faza contopirii cu natura se întrezăresc, parcă, ecouri daoiste, în special reverberaţii venite dinspre ideea relativă la calea vidului. De altfel, Nadia va practica, în faza a doua a renaşterii sale, forme şi motive poetice orientale. Reprezentativă pentru etapa contopirii cu natura, cu dao, este manifestarea în poemele ei a animismului. Păşind pe căile lui, autoarea ajunge la vechimea vechimilor, în copilăria lumii. Se pare că există temei pentru a invoca aici ideea desfăşurării necesare (din punct de vedere filosofic) a evenimentelor în timp, a inexorabilităţii lor. Constantin Mălinaş, regretatul  mare bibliolog român modern, a analizat prin prisma animismului volumul meu de poeme „Absenţa e mai mare ca prezenţa”, scris imediat după moartea mamei şi a scos în evidenţă o prezenţă multiaspectuală a lui. Am recurs la el în mod inconştient, fapt care face loc prezumţiei că în momentele existenţiale tragice, fractale animismul este un agent fiinţial imunitar. Subliniind că poezia animistă este cea mai veche atitudine de cunoaştere şi recunoaştere a omului în faţă cu realitatea, de care omul primitiv se temea şi pe care căuta să o înţeleagă, mijlocit prin neştiinţa din sine, închipuind viaţă şi dând viaţă regnului mineral, suflet regnului vegetal, sau personificând fiarele din regnul animal. „Poezia animistă, scrie Mălinaş,  a fost cea dintâi cale, prin care omul de atunci, la fel de inteligent ca şi noi, doar mai puţin experimentat, a vrut să comunice, a vrut să se împace cu duşmăniile multe din pământ şi din cer, a vrut să se facă prieten cu pietrele, trunchiurile de copaci, cu coarnele şi dinţii animalelor de pradă, cu tunetele şi trăsnetele, care-l copleşeau din bolta plină de sprâncenele norilor încruntaţi, a vrut să se apere de plantele otrăvitoare, să-şi apropie plantele bune, fructele şi spicele, vorbind cu ele, formând cu ele primul mediu cognitiv din jurul său, mobilat cu intuiţii şi imagini pilduitoare. Poezia animistă este infinită şi veşnică, a format şi formează un cordon ombilical cu rol de viaticum, un coridor nesfârşit în poezia lumii vechi şi moderne, ea este peste tot în mintea şi scrisul omului de rând, care se stâmpără şi se ajută cu ea în căile cunoaşterii”.
Estetica poeziei animiste este intrinsecă, este organică şi naturală în datul omului, este moştenire similară informaţiei genetice, omul se naşte cu ea, graţie ei are înclinaţia de a învia şi însufleţi tot ce este inert, de a înzestra pietrele, să zicem de pildă, cu semnificaţii morale şi filosofice, văzând metaforic  în golul lor mineral un ochi şi o cămară plină de promisiuni. La Nadia Pădure, el este şi o formă de nemulţumire şi evaziune faţă de societate, dovada făcând-o, înaintea poemelor, creaţiile fotogtafice ale ei, imagini armonioase din natură fără prezenţă umană. Totuşi, în poemele animiste ale ei se produce o umanizare treptată, întâiul semnal fiind  abordarea vidului, golului lăsat în sufletul eroinei lirice de  lipsa iubitului ca pe o substanţă, ca pe un plin: ”Precum nisipurile mişcătoare ale pustiului m-a acoperit lipsa ta” („Vid”). Motivul celor două frunze-nsingurate face şi el loc prezenţei umane sugerate şi chiar unor pretexte (raţiuni) de solidaritate. Tabloul incluziunii în natură ca remediu contra durerii denotă însă evoluţii sufleteşti dramatice şi contradictorii. Eroina se autopercepe ca fiind situată la răscrucea tristeţilor, iar speranţa o „minte de o viaţă”. Sufletul ei este „desenat cu creionul nopţii”. Alegând calea uitării, ea abandonează, într-un câmp de maci, caii sălbatici din sine (caii constituind obiectul veneraţiei sublime a Nadei). Se iscă un sentiment de jenă pentru „traiectoria unui zbor absurd de femeie”. Motivul unei gări ce trebuie abandonată iese în relief ca un adagio. Din când în când ea evadează „pe o insulă plină de culori” şi, chiar dacă  mai „adună tăceri în sertare”, simte tentaţia, imboldul jocului. Acesta din urmă este semnificantul apropierii de frontiera dincolo de care va putea începe o nouă viaţă.
În „ţinutul” războiului sufletesc situat dincoace de frontieră, limbajul pare a se supune unei gramatici de comunicare neobişnuite. Contopirea eroinei cu natura este însoţită de un fel de difuziune a semnelor în care asocierea acestora se produce adeseori în mod ciudat. Sensurile și determinările vechi sunt deturnate sau trec în opusul lor, predicabilii îşi trădează subiecţii, simţurile îşi schimbă organele ce le produc. Eroina se dezbracă de cărări, treptele devin picături, piatra şlefuieşte izvorul, tălpile caută rugăciunea; şoaptele frunzelor ard tălpile, este căutat un umăr pentru lacrimă, umbra zgârie mersul timpului, toamnele se preling în brazda inimii, eroina citeşte „poveşti aruncate în gura sobei”, dragostea foşneşte printre file, lacrimile „fac săpături arheologice în cenuşa din suflet”, cioburile de cer spintecă orele, se aude „plânsul tălpilor”, apar „stufării de contexte”, copilul Iisus urmează să se întoarcă din exil, fetiţa „colindă crucile din inimă”, moartea are ochi albaştri şi o priveşte cu drag, lacrima este rănită de viscol, dimineaţa are strunele frânte, pomul ninge nemilos cu zdrenţe de vise... Cum încearcă să se adune sufletul risipit, dezintegrat, tot astfel este dezintegrat şi limbajul, cuvintele se caută unul pe altul, tatonându-se, iar din asocierile lor browniene se nasc sensuri bizare. Sau poate sensuri noi? Sufletul şi cuvintele sunt în căutarea echilibrului şi a locului lor. Renunţarea la semnele de punctuaţie amplifică acest efect.
Dar poezia? Apropiindu-se de frontieră, eroina începe să audă foşnetul cuvintelor. Apoi vede un poem risipit „printre pietrele încărunţite”. Scrie un poem pe cer. Găseşte un „poem care are nevoie de dragoste”. În cele din urmă, poezia se arată a fi ca o fiinţă prezentă în toate şi peste tot, ca un Element al Creaţiei şi al Naturii.
Prozodia utilizată de Nadia este una pe potrivă, este una deictică, dacă se poate spune astfel. Metafora, metonimia şi alte figuri de stil constituie în ansamblul lor o sinergetică menită să potenţeze eficienţa impactului estetic şi emoţional. Însă nu trebuie uitat faptul că la această etapă a discursului soteriologic al său poeta, aidoma Marianei Alcoforado, îşi alimentează poemele din trăiri şi mai puţin din imaginaţie. În consecinţă, scriitura ei nu este concepută intelectual, ci vine din subconştient, din adâncurile fiinţei împreună cu expresia scriptică a trăirilor şi retrăirilor sale spre a le asigura acestora un suport comunicativ eficient. Versul alb la care recurge autoarea mi se părea la început că are un ritm respiratoriu. La o a doua lectură, însă, am început să desluşesc natura pulsatorie a versurilor, aceasta semnificând manifestarea invizibilă a necesităţii, a unei desfăşurări prestabilite. Şi când utilizez acest termen, îmi amintesc de un extraordinar eseu al lui Andrei Pogorilovschi, publicat in revista ARC în 1994, în care se afirmă că exprimarea inconştientă primordială îşi avea sursa în impulsurile divine. „Acestea din urmă, scrie el, sunt abordate şi ele ca un fel de scriere, una interioară, invizibilă. Acest sistem, care ţine de timp, de pulsaţiile pe care le plămădim sau le percepem în interior în perioada dintre percepţie şi act, a fost denumit zeuxilogie, un sistem care descrie fidel care sunt performanţele noastre ca fiinţe abilitate să creeze, să acţioneze, prin nemijlocită intenţionare a pulsaţiilor, forme de timp. E o descoperire care are, zice autorul ei, datele unei îmtâlniri cu un limbaj necunoscut, făcut pe potriva oamenilor, pe care Dumnezeu l-a ţinut în latenţă, ori fusese ştiut, iar mai apoi risipit prin dispariţia vreunei tradiţii esoterice. Ori, gramatica funcţionarismului pulsatoric (zeuxilogia) va fi fost cunoscută şi mai înainte, perpetuată prin iniţiere şi nu în literă scrisă, ceea ce a făcut cu putinţă dispariţia sa. În noul sistem pulsaţiile sunt semnifcate de zeuxeme (element grafic al sistemului de scriere al zeuxilogiei). Prin zeuxeme pure se caută contextul exprimării de sine şi se efectuează tezaurizarea acestei expresii. Se constituie aşadar un fel de hermeneutică a expresiei sinelui, dar şi a structurii etnice din care faci parte ca element.  Alăturarea zeuxemelor ajunge să creeze sintaxe pulsatorice depăşind organismul fenomenal cunoscut”. Aşa sau altfel, Nadia Pădure, atunci când este vizitată şi inspirată de mobiluri animiste, se adânceşte până în zona copilăriei lumii, care este şi un spaţiu al genezei impulsurilor primordiale.
Odată cu intrarea eroinei lirice în starea de trecere a frontierei ontologice dintre spaţiul de fuziune cu natura şi acela al re-naşteri prin creaţie, încep să fie tot mai pronunţate deosebirile dintre ea şi Mariana. Nadia merge mai departe, ea începe să-şi reedifice fiinţa şi fiinţarea. De fapt ar fi mai potrivit să utilizăm în acest context sintagma „zonă transfrontalieră”. Or, însemnele acestei schimbări se fac văzute  dincoace de linia convenţională de demarcaţie, iar efectele reminiscente ale stării fracturale continuă să alicească, într-un mod sau altul, şi după trecerea prin vamă. Alături de sonurile îndurerate care mai atestă o „străină lume în care deşertăciunea cântă” şi o marginalizare fiinţială („la o margine de cuvânt stătea inima”), când eroina, deşi îşi mai manifestă „dorul de lună” îmbrăţişându-se cu noaptea, simte că a ajuns „la hotarul dintre două vieţi” şi că „sârma ghimpată din jurul inimii” a ruginit („A treisprezecea singurătate”). Lecţiile de singurătate cedează locul lecţiilor de zbor, pentru ca într-un moment de graţie să dea de ştire că „Din alb îmi iau zborul”. Facerea, crearea unei lumi alternative presupune existenţa imanentă a articulării, astfel că semnle, cuvintele încep să se potrivească în locuri potrivite, asocierile neobişnuite care se mai produc pretându-se unei comprehensiuni rostuite (ca de exemplu asociaţia de cuvinte „se sapă în lumină cu palmele obosite de prea multă toamnă”). Solitudinea şi solilocul fac loc manifestărilor conjugate, de cuplu („Aripă eu aripă tu”).
Apar în lumină elementele de construcţie a edificiul lumii alternative ca ambient ontologic al renaşterii fiinţiale: altă carte, altă inimă, altă durere, altă iubire, altă lumină, altă stare, alte lecţii, alte zile, alte lacrimi, altă iarbă, alte râuri, alt zbor, alte vremuri, alte cuvinte... Articularea structurală a lor, însufleţirea unui nou întreg, a unui nou unu, comportă un vector fiinţial cu mare putere regenerativă, de absorbţie şi de emergenţă. Uneori, precauţia şi prudenţa fac de gardă, iar inima eroinei e una de lupoaică. Amintirea durerii şi a suferinţei iese mereu la suprafaţă. Vin însă, în contrabalanţă, sentimentele materne, limba maternă, limba română pe care o iubea înainte de a o cunoaşte, martiriul tinerilor din 7 aprilie („urme de sânge pe asfaltul/care niciodată nu va fi mai curat”).
Se face mai mult loc pentru lucrarea imaginaţiei. Un fel de aer proaspăt şi de lumină nouă pătrund în şi printre rândurile unor poeme din jumătatea a doua a cărţi. Are loc conştientizarea treptată a instrumentelor. Încep să se exteriorizeze ecouri ale lecturior din creaţia poeţilor clasici şi contemporani. Notaţia şi sugestia iau locul „stufăriilor de contexte” (de la Nadia citire).
În sfârşit, ca o încununare a paşilor strategici făcuţi de poetă, ca un testimoniu al renaşterii fiinţiale este intrarea în scenă a înţelepciunii. O înţelepciune crescută din suferinţă. Motivele, formele şi tehnicile poeziei orientale manifestate în unele poeme de la sfarşitul cărţii fac dovada acestui eveniment. Iar poemul „Exerciţii de supravieţuire” este ca o un fel de glosă în formă liberă, în care Nadia scrutează calea de pasăre phoenix  a sa, pe care o intitulează „o călătorie în jurul sufletului”,  încercând astfel să se distanţeze de suferinţele prin care a trecut. Versurile ce fac parte din compoziţia acestui poem sunt nişte sentinţe, nişte aforisme existenţiale:
„Căutând iubirea m-am găsit pe mine”,

„Săpăturile în inimi
sunt o muncă neagră de miner”,


„La spectacolul singurătăţii
e loc pentru un singur spectator”,

„iluziile nu au culoare”,

„durerea fizică se roagă de izbăvire
durerea sufletească se roagă
să-i fie lăsată
doar durerea fizică”.

Traducerile inserate la sfârsitul volumului vin să completeze lucrarea salvatoare a scrierii de sine denotând calitatea excerciţiilor literare ale Nadei.
Cartea de versuri „Altă iubire” este produsul unei experienţe fiinţiale şi de cunoaştere poetică inetite.
Salut răsăritul poetei Nadia Pădure şi aştept următoarele cărţi ale ei, care, sunt sigur, vor fi expresia vieţii ei celei noi şi a bucuriei creaţiei salvatoare.

                                                                         Alexe  Rău, poet, doctor în filosofie

joi, 17 ianuarie 2013

teodor dume: Ca o candelă



CA O CANDELĂ

uneori mă aprind şi ard
ca o candelă
luminez fiecare colţ
fără teamă
intru peste tot
o parte din mine
se caţără pe ziduri
până dincolo de orizonturi
cealaltă parte
e o clepsidră prin care
mă scurg în culori
pentru toate anotimpurile
care încep din mine

marți, 15 ianuarie 2013

Călin Sămărghiţan: referinţe la volumul MOARTEA, UN FLUTURE ALB, autor Teodor Dume


Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.
Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit
dincolo de ani până când
fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.
Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.

Călin Sămărghiţan

luni, 14 ianuarie 2013

teodor dume: ştiu, mă vei ucide în ziua în care vei reinventa plânsul


mai rece decât iarna privirea ta
mă înghesuie între corzi
la nevoie ştiu că mă vei ucide
şi vei reinventa plânsul

crede-mă
în tot nesomnul acesta
îmi îmbrăţişez trupul şi număr plecările
în care am murit puţin câte puţin
zi de zi
trec peste iluzii
desenez pe coapsa ta
linii şi puncte
ca un pictor fără mâini
inventez imagini...


ştiu că nu îţi pasă
privirile lipite de geam
acoperă drumul cu ploi şi
devorează fiecare urmă
doar un strigăt de pasăre
îmi poartă durerea şi
fiecare atingere devine ecou...

apoi tăcere
tăcere şi
multă ploaie...


sâmbătă, 12 ianuarie 2013

teodor dume, cuvânt la volumul Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!

Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine  din trăirile de o clipă în  trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur  veţi fi.
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă  la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Mulţumesc lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi,  cărţile: Adevărul din cuvinte şi Strigăt din copilărie. Mulţumesc prietenului nostru comun Al. Silaghi, epigramist, fost redactor şef la revista Familia şi la ziarul Crişana, care m-a "lipit" sufleteşte de marele Grigurcu devenindu-mi părinte de suflet. Retrăiesc şi acum momentul în care i-am dăruit lui Gheorghe Grigurcu, la cererea insistentă a domniei sale în Astoria din Oradea, primul meu autograf pe revista "Ţara visurilor noastre" în care aveam rezervate trei pagini de revistă pentru primele mele scrieri confirmate de către   prof. Anastasie Ţîrulescu, redactorul şef. 
Mulţumesc şi acelora care mereu au stat alături de mine; Stelian Vasilescu, Viorel Horj, Alexandru Andriţoiu,  Teodor Crişan, Florica Albu Berinde, Crăciun Parasca, Mioara Băluţă, Andrada Matei, Cristina Ştefan, Dana Ştefan, (Germania), Călin Sămărghitan, Ioan Barb, Liviu Ofileanu, Atila Racz (Dublin), Veronica Pavel Lerner (Canada), prof. George Paşa, Ionuţ Caragea, Relu Coţofana, Liviu Ioan Mureşan, Ottilia Ardeleanu, Nicolae Popa (R. Moldova), Nadia Padure (R. Moldova), Eugenia Reitter, soţiei mele Fabiola, fetiţei mele Teodora şi tuturor prietenilor mei, mulţi la număr, pe care îi rog să mă ierte pentru că nu le-am rostit numele, dar îi asigur că-i păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar.

mulţumesc, dragi prieteni!
mereu al vostr,
teodor dume,


miercuri, 9 ianuarie 2013

teodor dume, TEXTELE ANULUI 2012, CONFLUENŢE LIRICE


Textele anului 2012:

Teodor Dume / la capăt de drum o promisiune

Leonard Ancuța/ Poem pentru ea

Ioan Barb/ simfonia malign

Mioara Băluță/viciu de fabricație

Crina Albu/perspectivă (duel)

Melania Briciu/ Patologii insuportabile

Dan Petruț Camui/lumina lunii

Relu Coțofană/ Vieți paralele

Ion Popescu Bradoschi/ Mi se spune că sunt poet

Ottilia Ardeleanu/ se vedea hăul din înaltul sufletului

Alex Gheție/mărturii din livada cu meri

Violeta Deminescu/confesiune cu intermediar future

Costin Tănăsescu/ Singurătatea ca-n basme
Nadia Pădure/Alte râuri

Boris Mehr/Finis

Tudor Gheorghe Calotescu/între poarta sărutului și masa tăcerii

Anne Marie Bejliu/ Mâini de bătrân
Veronica Pavel Lerner/ des vagues en pierre-valuri de piatră

Maricica Frumosu/Îmbătrânesc pe malul unui poem

Ileana Popescu Bâldea/locuiesc în mine cu o sută de poeți

Adrian Munteanu/eu fluture alunec
Ioan Grigoraș/Îți scriu din viitor

Paul Rotaru/Răcnet

Violetta Petre/Sinaspe întrerupte

Maria Cecilia Nicu/ Poet

Bianca Dan/Vintage glory
Iuri Iulian Lorincz/ Piatra

Cristina Monica Moldoveanu/Amnezie în wiriless
Llelu Nicolae Sârbu/Mirare

Djamal Mahmoud/ păstorul de stânci

Ana Sofian/ O pasăre și-un cântec...

Ana Ardeleanu/nodul vârstelor

Adrian Grauenfels/ Canon de stânga

Romita Malina Constantin/Comparații

Nuța Istrate Gangan/Scrisoare
Adrian Paparuz/epi....taf
Aura Istrate/Vremea lupilor
Corina Papouis/ Și iată cum
Florentina Cristina Stănciulescu/Cu ultima toamnă
Loredana A.Știrbu/O lume de cristal
Mika/Chip ascuns
George Ioniță/ să te uiți...
Mihaela Georgia Ancuța/Repaos de anotimp
Dana Ștefan/Semnul de lemn
Pavel Sava/Vara
Alina Florica Stasiuc/ghetuțe de lac
Iolanda Finchelstein/mi-e lene
L.I.Muresan/La moartea lui Doinaș