BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

marți, 24 decembrie 2013

Teodor Dume, dorinţă de Crăciun



aveam încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

toate luminile s-au stins

îmi acopăr liniştea cu noapte
clopotele nu mai bat
mă sting încet ca un asfinţit
şi mă gândesc la tine
mamă

luni, 2 decembrie 2013

Veronica Pavel Lerner: traducerea poeziei " azil într-o cicatrice" de Teodor Dume


 asile dans une blessure


mêmes signaux mêmes distances

entre nos âmes c’est nuit
beaucoup de nuit
quelqu’un gratte une larme
dans le tiroir
des lignes inachevées
et un crayon

j’essaye décoder ma douleur

un souvenir respire entre deux silences
toute histoire commence avec 
il était une fois…

je sais

une araignée
est accroché sur la bordure de la nuit
et bientôt l’horizon rentrera
dans un autre temps



azil într-o cicatrice 


aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp


sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Teodor Dume: azil într-o cicatrice


aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp



luni, 25 noiembrie 2013

Teodor Dume, vă recomand: FEMEIA ÎN GALBEN, de Atila Racz


femeiea în galben 
când ea încetează să viseze
înghit doze mici de otravă

realitatea devine sufocantă camerele prea mici patul prea umed
tavanul prea greu
limba de piatră amară

nu

nu
iubesc obsesiile compulsive reflexele artificiale gesturile
nervoase

îmbătrânesc tăcerea
copilul privind lumea devenind o poveste ireală

strivit de spaimele existenţei ies brusc din mine

noaptea şi eu prăbuşindu-ne pe Dame street

fire de ploaie îmbibate de sare mirosul serafic de alge
oceanulul înghiţind digul

trebuie să visezi

altfel te simt în mine

şovăind

Teodor Dume, vă recomand> POVESTE de noiembrie, de Ioan BARB


poveste de noiembrie sau seiful de argint

făcuserăm focul în soba veche de pământ, să încălzim streaşina casei. venise frigul, încă din ziua aceea, în care am anunţat că ne vom muta în oraş. casa torcea ca o pisică, uneori o auzeam în somn, am înţeles că era declaraţia ei de dragoste, îmbrăţişa coşul prin care ne părăseau, una câte una, amintirile din copilărie, se risipeau odată cu fumul toamnei, în alt timp...

acum casa îşi deschisese, parcă, inima, să privim în interiorul ei ca într-o oglindă care reţinea în seifuri de argint semnul trecerii vremii, o oglindă din care picura în lacrimi mici trecutul şi se pierdea, odată ce îmbătrâneam, în râul de dincolo de memorie.

am fost atât de fericiţi în casa aceasta. mama ne veghea somnul, cântecul ei îngrădea marginile pădurii, noaptea se înfiripau urletele lupilor şi mama ieşea în cămaşă de noapte afară, se revărsa ca un fuior de apă şi se deşira în întuneric. mama zâmbea în timp ce haita se stercura pe sub vraniţa porţii, peste uluci zbura dimineaţa. au fost lupii, mamă? nu, a fost doar îngerul pădurii, s-a odihnit sub stâlpul de la temelia casei. găsise o frântură din umbra tatei pe ochelarii cu lentilele umezite. ni se părea că tata venea în ogradă şi în nopţile cu lună stătea tot mai des de vorbă cu Dumnezeu, aduna nucile de sub nucul vecinului, câteva cădeau în ograda noastră. tata i-a spus, cândva, vecinului ion să nu schilodească coroana nucului, deoarece " cerul deasupra gardului nu ne aparţinea"nu. de atunci vecinul ne-a lăsat să adunăm cele câteva sânuri de nuci ce cădeau toamna lângă gardul nostru.

aseară am aprins pentru prima dată focul în toamna asta. se încălzea copilăria sub streaşină, am auzit toată noaptea vântul plângând ca un copil, se risipea prin zilele noastre vechi şi răscolea frunzele.

mama îl certa căutând în sacul cu pene, umplea pernele vechi. cu fiecare anotimp.

duminică, 17 noiembrie 2013

luni, 11 noiembrie 2013

teodor dume, vă recomand: când eram orb... de ioan barb


când eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă

cînd eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă
bâjbâiam în noapte ca omida în ierburi
înspăimântată de pasărea ce căuta s-o înghită
mă atrăgeai înspre Tine aşa cum absoarbe o inimă tânără
sângele în care strălucesc peştii vieţii
priveau în locul meu degetele mâinilor nu vedeam
dar voi aveaţi în mine un chip pe care nu-l veţi cunoaşte
mă simţeam ca pruncul aşteptând cu ochii închişi
în pântecul mamei o adoră dar nu a văzut-o încă
în mintea lui nu cunoaşte vederea prin ochi
când eram orb auzeam nisipul sub firul de iarbă
cum umezea cu lacrimi rădăcinile în întuneric
îmi arăta că nu poate umbla nu poate vorbi auzi
nu poate face căuş aerului cu palmele sale ca
îmi şoptea că trebuie să fiu fericit să am răbdare
până când vei colora şi în ochii mei toate lucrurile
până atunci privesc în mine şi îngerii
prin fereastra deschisă

vineri, 1 noiembrie 2013

teodor dume, mărturii


între liniştea lucrurilor
şi aburii ploii
stă mărturia a tot ceea
ce nu poţi să atingi

şi totuşi în intimitatea lor
toate lucrurile respiră

luni, 21 octombrie 2013

teodor dume, vă recomand: poemul meu de azi, de Adrian Suciu


Poemul meu de azi.

N-am scris nimic

N-am scris nimic. Am așezat pe hîrtie o mie
de generații de fum de țigară și căruțele copilăriei.
Am mîzgălit oameni îngenuncheați din vreo pricină.
Am lăsat urme adînci pe hîrtie cărînd cadavre
de la un cimitir la altul.

Pîinea mea se teme de mine și fuge.

Înger, îngerașul meu, dă-mi mie cuvîntul care ucide
și învie! Îl voi scrijeli cu unghiile pe ziduri
și nu-l va vedea nimeni. Îl voi așeza în pîntecele
femeilor mele și ele nu vor ști. Îl voi lăsa
în intersecții aglomerate și va zîmbi prafului.

N-am scris nimic. Am fotografiat porți pe care
n-am intrat niciodată și războaie care n-au fost.
Rareori, o scînteie scapără-n beznă,
dar numai ca s-o facă mai neagră.

N-am scris nimic. Numai Dumnezeu știe să scrie
și a scris o singură dată.

miercuri, 25 septembrie 2013

teodor dume> septembrie

am ochii unui condamnat

mă târăsc prin culoare 
şi nu pot 
să respir prea mult
dincolo de liniile trasate
sub lut
se topesc durerile
în alte anotimpuri
nimic nu pare să fie ce a fost
doar un dangăt de clopot
împlineşte ruga

cineva se plimbă prin mine
şi tace


...e doar septembrie

luni, 23 septembrie 2013

Veronica Pavel Lerner: umbre şi lacrimi, de Teodor DUME


Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/lectura-poeziei-umbre-si-lacrimi-de-teodor-dume

UMBRE ŞI LACRIMI, de Teodor Dume



În general, o poezie apare într-un ”moment de graţie” al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a cititorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, “contemplarea” poeziei este un proces de scurtă durată.
În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a privi cuvintele dincolo de muzica sau aparenţa lor, de a descifra semnificaţia trăirii din “momentul de graţie” al poetului.
E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totusi să compar poezia cu pictur pentru că mie lectura poeziilor lui TD mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este faptul că lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de “vibraţie de moment”, contemplarea universului poetic dumian poate fi, ca privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi, aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei “umbre si lacrimi” m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contemplez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea “obiecte” în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele , iar în poezia de faţă ne spune “am trăit şi trăiesc printre lucruri”.
Poezia continuă: “iar lucrurile acestea îşi cară / printre ziduri umbrele / fără de care /
nu ar fi fost privilegiul de a exista”.
Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris si care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt “umbre”, astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceaste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea n-avea timp de mine, dar mă lasa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. Purta, cand o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. Am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui:“dincolo de toate acestea /doar zvonurile trec / peste urmele-adâncite în rană”. Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: “ca şi cum aş fi vinovat / de tot ce s-a pierdut / între lacrimă şi durere”.
Strofa a treia este privirea poetului spre “cerul care apune”. Suntem iarăsi antrenati în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja: ...”jumătatea mea /(aflată în derivă) / încearcă o nouă trecere”. Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţiţă în două: cei care am fost şi cei care –poate- vom mai fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această “dedublare”, cu lupta între a renunţa sau nu.
În final, “infinitul” descris de poet este simbolul timpului limitat, dar si al divintitătii: “şi s-ar mai putea / ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două “jumătăţi”, cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinti şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut si eventualul.
Poezia “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.
Teodor Dume: “umbre şi lacrimi”

am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară 
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut 
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/lectura-poeziei-umbre-si-lacrimi-de-teodor-dume