Cristina Ştefan: Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume Citind volumul în pregătire pentru tipar, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală, polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor, exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată. “în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”,”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enunţat. Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate. (noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine ) “am ochii mari poate sunt sensibil sau poate am devenit prea complex nu ştiu înăuntrul meu e strâmt nimeni nu intră nimeni nu iese e o lume numai a mea cu reguli stricte numai că nu-mi dau seama cine a trecut ultima oară prin mine” Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin. (moartea, un fluture alb) “undeva în copilul din mine zbura un fluture alb lăsând o dâră un fel de drum pe care oamenii plecau...” Cristina Ştefan 29 dec 2012 **** Pe Teodor Dume nu mi-l pot închipui decât pe fundalul oraşului său, care timp de peste trei decenii a fost şi al meu, Oradea.(...) Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. (...) Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari. E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem. Poezia lui Teodor Dume contaminează şi imobilizează suflete. El, Teodor Dume, se produce şi se descompune pe sine. De fapt e un sacrificiu adus poeziei.  Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.(...) Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului şi nu pot fi contrazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii,  precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte , pătrunde în profunzime apoi acaparează. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e totuşi mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat. cu prietenie, dr. Gheorge Grigurcu,                                                                    **** Autor al unor volume precum Adevărul din cuvintre şi Strigăt din copilărie (prefaţate de dr. Gheorghe GRIGURCU), Teodor Dume dialoghează cu vârstele existenţei, el având ca reper major chiar pe tatăl, la care se raportează toate trăirile lui: "mă agăţ de culoarea cerului / aerul s-a rarefiat / timpul sinucigaş de cuvinte / îneacă umbrele / din trupul dezbrăcat / porneşte un nou început / urmele adâncite pe margini / vorbersc de o trecere / tălpile miros a iarbă / între cele două respiraţii / se joacă un copil" (între două respiraţii) conf. univ.dr. ANCA SÎRGHIE *************** A vorbi despre  scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face. Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire  şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...) Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte"  şi   "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri,  în cea a singurătăţii mistuitoare.  Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...) Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean." Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi.  Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...) Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor".  El, scriitorul  Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris. mulţumesc, Teodor Dume, suflet de mare OM, Cu prietenie, Stelian Vasilescu (adică, Stelică) ***** Teodor Dume, (ce nume de rezonanţă poetică! Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi. Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume. Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor. O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii" Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat.  Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul.  Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecărei zile. Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet. Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea                                                                ( Viorel HORJ, scriitor) L-am  “întâlnit”  (între ghilimele, pentru că nu ne-am văzut niciodată) pe poetul Teodor Dume acum câţiva ani pe o reţea literară online din România. Si, de la prima poezie citită,  am fost impresionată de forţa cu care versurile poetului transmit emotiile. Am rămas, de atunci, o fidelă cititoare si admiratoare a poeziilor lui. Lucrăm împreună pe o altă reţea online şi, cand poetul mi-a solicitat ajutorul în selectarea poeziilor pentru acest volum, am primit propunerea cu entuziasm. Selecţia de 90 de poezii din volum este făcută din cele scrise în anii 2009-2012. Am împărţit poeziile selectate în ediţia de faţă în trei secţiuni:  “de la părinţi…”, “prin Dumnezeu…”, “…spre mine”,  poetul plimbându-ne în permanenţă prin universal său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile lui interioare. Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady.  Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă.  Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o  dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouţ/”             Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”. Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii.  Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”.  Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri). Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit.                                                                         Veronica Pavel Lerner         Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale.  Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre  mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă.  Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc nici notele răzvrătirii.      În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului. Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi Dumnezeu...)”. Gheorghe Paşa *** Am citit şi recitit textul "Moartea, un fluture alb",  şi sunt gata să afirm că, în viziunea mea, acesta este un mod de a face poezie credibilă, prin faptul că nu marşează prea mult pe stilul căutat, vag obscur, supra/încărcat de simboluri retorizante, fabricate printr-un fel de metodă de extracţie suprarealistă. Discursul simplu, neînzorzonat, transmiţînd mesajul direct, fără interpunerile unor noi niveluri de criptare care să limiteze complet libertatea naraţiunii. Simplitate care, evident, este cu mult mai greu de obţinut decât facilul joc de-a v-aţi ascunsele, după o perdea de simboluri, adesea digerabile pentru lector. Ici şi colo, distingem mici inserţii din recuzita expresionistă. ex: "ascultă, mi-a zis aşează-ţi capul pe pernă şi priveşte fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă" sau: "abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui..." şi chiar foarte accentuat: "o femeie întindea o cămaşă pe gard ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea" Suficient ca să accentueze decorul contrastant dintre o dimineaţă de primăvară, desigur agitată, vitală vs. clipa morţii tatălui, consumată într-o stare de tensiune sufletească profundă, exprimată, foarte sugestiv, în strofa doi, după ce poema debutează cu două versuri seci şi dure, care anunţă implacabilul: "vine din umbră şi muşcă din marginea urmelor" Undeva, mai jos, iarăşi un contrast strident între atmosfera lugubră a morţii şi acea linişte care nu pare a rezona deloc cu circumstanţele descrierii ei (liniştea ca o cremă... hidratantă!), - de parcă însăşi moartea şi-ar recosmetiza ridurile, odată cu acest nou exerciţiu de competenţă! "acum îmi dau seama cum arăta la ora în care liniştea lui ca o cremă hidratantă se întindea înspre ochi..." Metafora fluturelui alb, pare destul de transparentă, sugerînd o dublă trimitere: a/ tema plecării definitiva pe "o dâră un fel de drum pe care oamenii plecau..." şi b/ cea al amînării ei, prin trezirea dureroasă a copilului în "aerul călduţ" al dimineţii ca într-un giulgiu sufocant, ca într-o plasă de păianjen în care "fluturele alb", rămas, se zbate disperat în încercarea de a marca "drumul" drumul tatălui către "nesfîrşirea morţii", către "marginea umbrelor". De remarcat dimeniunea umană a textului - aspect pe care-l am în vedere la orice scriere. Asemenea, transmiterea directă, nemijlocită a mesajului, prin cuvinte simple şi imagini penetrante, deşi textul pare complet demetaforizat, mizîndu-se doar pe efectul pur retoric al cuvintelor. În fine, partea reflexivă, foarte densă, nu ar fi ultimul lucru posibil a fi scos în evidenţă din acest text bun. Ioan Peia, scriitor