teodor dume: scriitorii, prietenii mei (Marcel Vişa)

scrisoare

am legănat moartea în braţe
până mi-a degerat sufletul
şi acum îmi înţeapă carnea
ca un iceberg

sunt un titanic
fără pasageri la bord
sau mai degrabă o corabie fantomă
pe mări străine

călătoresc
fără busolă, fără hărţi
fără scop

sunt singurul meu pasager
atunci când lovit de gheţuri eşuez
şi nicio barcă de salvare nu se vede la orizont

ca un pisoi nou născut
dau de două ori din mâini
şi mă cufund în oceanul infinit de gânduri
ies uneori la suprafaţă
pe insule din hârtie
să-ţi scriu

îţi amintesc
să nu îmi mori în braţe iubito
am legănat prea mult moartea
şi acum îmi înţeapă carnea
ca un iceberg

****

Sunt oare poet?

În zilele senine
poţi vedea departe
eu mi-am văzut capătul vieţii

era prea senin să-mi pese
oricum îmi măsor timpul în poezii
poeţii nu îmbătrânesc niciodată
(ai văzut vreun poet bătrân?
am spus poet )
spui că sunt tânăr
priveşte cum cresc anii
înlăuntrul meu
doi câte doi câte trei câte patru
mănunchiuri verzi

dar e o zi senină
văd aceleaşi trenuri care pleacă
şi nu se mai întorc
râmân gările astupate în batiste înflorate de lacrimi
şinele scârţâie în vânt

parcă e toamnă în parc
şi visele visează oameni care cad
odată cu frunzele
pe aleea atee
Dumnezeu e-n camera de gânduri
nu mai păşeste demult
prin locul în care
s-au sinucis curcubee

ploile urcă în nori
tiptil

câini descerberizaţi dorm în lanţuri
de purici
se hrănesc cu oasele lui Charon
şi e o zi senină
totuşi nu-mi văd capătul vieţii
sunt oare poet?