BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

vineri, 26 octombrie 2012

teodor dume: îngerul clandestin



(gânduri înspre un copil trist şi bolnav)

crezând că soarele ascuns
dincolo buza dealului
se va juca cu mine
astăzi
am alergat înspre deal
aş fi vrut să mă înveţe
un joc nou dar 
în timp ce urcam
am văzut un înger
alunecând din cer
era alb şi trist 
părea că e tare bolnav
şi nu avea aripi aşa cum 
îmi spunea mama seara 
înainte de culcare...

de drag îl port cu mine
şi-i vorbesc deşi între
identitatea lui şi a mea
e mult spaţiu
aş fi vrut să-l îngrijesc
până să-i văd aripile
crescute din umăr

deşi părea interesat şi
fericit la culme de parcă
ne-am fi cunoscut şi ne-am fi
jucat de-o viaţă printre lucruri uitate
mă privea întrebător

trecea prin mine hipnotic...

în tentativa de a merge împreună
a intervenit mama cu
un sărut cald

mă bucur că era doar un vis...

mi s-a umplut gura 
de cuvinte şi lacrimi
dar am tăcut...

aş fi vrut să o întreb pe mama
dacă în mine s-au întâmplat 
toate acestea şi dacă
îngerul acela va muri...

marți, 23 octombrie 2012

teodor dume, oradea în imagini


Copyright: Paul Kavinski
Autor: Paul Kavinski (Tradus de Bing)

teodor dume: Moartea un fluture alb (în curs de apariţie)

- ediţie în limba română îngrijită de Veronica pavel Lerner (Canada)
- tehnoredactarea, Mioara Băluţă

le mulţumesc din suflet,
respect şi multă consideraţie (teodor dume)



iată folderele şi textele desfăşurate.


moartea, un fluture alb- volum1.docmoartea, un fluture alb- volum1.doc
212K   Vizualizaţi   Descărcaţi  
Cuprins3.docCuprins3.doc
40K   Vizualizaţi   Descăr



MOARTEA,UN FLUTURE ALB

Poezii de Teodor Dume



I
dinspre părinţi...

moartea, un fluture alb "moartea este tot ceea ce nu suntem noi", (Sorin Cerin)  


vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?

şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există" ( Sorin Cerin)


decembrie se repetă doamne, cum să explic ceva ce rămâne fără sens... 


tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata

şi e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

şi oricum anotimpurile se repetă


ultima dorinţă a bunicului
ultimul psalm 




după ce şi-a reamintit
că mai are de citit un psalm
şi-a răsucit capul prins între palme
m-a privit
întrebător
i-a zâmbit cerului
apoi printre buzele
zgâriate de timp
a şoptit...
doamne,
eu
sunt cel din
lăuntrul sufletului
dă-mi atâta putere
cât să-ţi împlinesc cuvântul
ca să pot veni la tine

mirosul mâinilor
nu atinge sângele

lângă mine stă viaţa
şi totuşi aş vrea să mai rămân
puţin înlăuntrul meu

măcar atât cât să pot aprinde o lumină


printre lumânări stinse


tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine

e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...

stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor

am prea multe morţi în mine

azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec

aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit

nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept


gesturi. doar atât cât durează un vis


aş vrea să schimb ceva în mine
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat

unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi

Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...

şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu

îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana

mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor


de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace

degeaba

am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare

nu cunosc semnificaţia gestului
se pleacă pur şi simplu...


la capăt de drum o promisiune


cândva o să văruiesc gardurile
şi cireşul din faţa casei
sub care tata
îşi ascundea tristeţile
apoi o să trag perdelele
cu mâinile împreunate
o să-l rog pe Dumnezeu
să coboare pentru o clipă
să stăm la taclale despre una alta.

închid ochii
şi-mi las gândurile să hoinărească
printre singurătăţi
o pasăre se loveşte de geam
se face linişte
în cameră e cald
respir haotic
lângă veioza de pe noptiera din colţ
sprijinite de ochelarii lui tata
câteva amintiri
două fotografii şi multă singurătate

tăcerea creşte ca un aluat

mă aşez în fotoliu
şi dizolv fiecare imagine

aud paşi...

mă încăpăţinez să cred că
cineva se apropie de uşă

e bine
Dumnezeu îmi deschide uşa

după o zi rece şi neagră
fiul meu va întoarce oglinda
va da pâine săracilor
 şi va privi
la omul de dincolo...

ca o promisiune



eu voi pleca la tata

astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata


voi fi bătrân

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas

nicio tresărire

înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită


trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi adunase sentimentele

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept

în locul în care bunica mea creştea linişti

e pustiu nu mai locuieşte nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni...

de la o vreme încoace
sunt neliniştit şi tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
deşi le simt forma şi locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creştea linişti
în spatele farfuriilor prinse
deasupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construieşte câte ceva

e multă linişte acolo
o linişte absolut necesară

şi Dumnezeu e trist

poate că nu ar fi trebuit
să oprească ceasul

ca dovadă le aud respiraţia trecând
prin peretele celuilalt capăt...

în felul acesta îmi vizitez părinţii
şi atunci liniştea umblă prin mine
şi-mi descompune uitarea


locul din care nu fug niciodată, copilăria
în amintirea părinţilor mei ioan şi ana 

m-am născut în ziua în care
albul din cireşi plesnea de culoare

mama se pregătea să învelească sarmale
în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)

câteva gânduri mocneau printre cuvinte

calul vecinului era dus la plug
înspre hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix
dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată
ca o pâine scoasă din cuptorul
de după casă făcut de străbunicul
înainte de război

aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica
şi m-am simţit bine până
am rămas singur
mama s-a dus
să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
cu puţin întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea
spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni
din răsăritul târziu
separându-i trupul
de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie
învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors

o fi vrând
să se întâlnească cu mama

aş fi vrut să-i spun că am mai crescut
şi că-i seamăn mult că o duc bine şi că
o aştept seara la capătul uliţei
şi privesc spre sat până când
văd cerul aplecându-se
să sărute pământul
de noapte bună...

sunt singur

ştergarul alb
în care mi-am uitat copilăria
(singurul suvenir de la mama)
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi

cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...

undeva cât mai aproape


mi-am aşezat gândurile în cutiuţa
cu amintiri a bunicului plecat
în noaptea în care Dumnezeu
a uitat să aprindă lampa
şi-a adormit atât de tare
încât nu m-a auzit

imaginea revine încet şi începe
să mi se lipească pe retină

(ca şi cum aş sfida orice atingere
încerc să înţeleg chiar şi depărtarea)

mă proptesc în faţa oglinzii
şi mă privesc cum mi se usucă pielea

mi-e teamă că aş putea rămâne
o bucată de hârtie scăpată pe jos
sau poate o cărare pe care
nimeni nu pleacă decât
o singură dată

cu ninsorile



nu l-am văzut niciodată pe tata iubind

în seara aceea s-a mutat mult
mai aproape de geam şi m-a strigat
să-i aduc ustensilele de ras
din când în când privea
spre balconul vecinei de la trei
o femeie cu zâmbetul sarcastic
adesea incisiv

în seara asta o să aprindă lumina
şi o să se învârtă în cerc
prin faţa oglinzii dar tu
nu cred că înţelegi mi-a zis
alunecând parcă într-un of resemnat
apoi mi-a prins şoldurile între mâini
şi m-a tras înspre el

înăuntru lui se derula un film

era prima dată când rupea din
dragostea lui şi o împărţea cu mine

dimineaţa l-am găsit îmbrăcat
în cămaşa lui albă pe care o purta
duminica la biserică în cele
câteva ore de slujbă

dincolo de clipa asta
am rămas doar eu
muşc din cuvinte şi aştept...

lumânări stinse 


tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine

oamenii au uitat să mai salute
ba chiar şi mersul pe jos
copiii habar nu au să joace şotron
în locul cheii de la gât atârnă oboseala

e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...

azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec
atunci îmi era teamă simţeam
în ceafă un fel de fierbinţeală
îmi distribuiam privirea în stânga şi
în dreapta şi mă gândeam cum să ajung acasă

stau cu tata în mijlocul camerei şi
mă gândesc la toţi oamenii care mor
sufăr
am prea multe morţi în mine

şi totuşi

mătuşa nu a mai venit acasă
nu îmi fac griji
dincolo e mult mai bine
aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit
jucam un joc pe care îl ştiam doar noi
simţeam nevoia să mă bucur să strig...

nu nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept
aluviuni s-a întâmplat la margine de copilărie 



aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...

de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală

trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme

aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm

aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsaseră o umbră
şi mulţi aburi...

singurătatea pietrelor 


în locul în care am copilărit
nu mai locuieşte nimeni
mama s-a dus într-o dimineaţă la biserică
şi nu s-a mai întors
iar tata
nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu
şi întâmplător sau nu
s-a dus să o caute
şi uite aşa am plecat
din copilul care eram şi
am lăsat o amintire
deschisă
ca o rană se întinde pe dinăuntru

uneori ne mai intersectăm
la marginea privirii
şi am impresia că-mi duc viaţa
în acelaşi loc unde uitările
cresc printre pietre...

singurătatea devoră fiecare clipă
şi parcă se amplifică
în mine
simt o furnicătură un fel de amorţeală
închid ochii şi mă privesc pe dinăuntru

văd apusul un apus roşiatic
deşi pare neatins
respiră din mine

afară încă mai plouă
plouă mărunt şi e din ce în ce mai frig...



un fel de imitaţie

am trecut pe marginea drumului
de fiecare dată altfel
îmi priveam neputinţa
ca pe orice obiect pierdut
ori azvîrlit fără trebuinţă
m-am întors îndărăt
pe acelaşi drum
precum
păsările vara dar
n-am înţeles niciodată
de ce...

fiecare clipă se aduna în mine
ca o iluzie

când eram mic îmi plăcea
să mă cred mare şi
frumuseţea creştea
odată cu mine
îl copiam pe tata şi
alergam prin el
de la un capăt la altul
până o dată când
am crescut cu adevărat
şi de atunci mi-au rămas
gândurile şi toate lucrurile
neterminate de el

şi poate prea puţin din mine

în fiecare zi aceleaşi lucruri
aceleaşi dimineţi acelaşi miros de piele
şi aceleaşi dorinţi...

şi totuşi sunt fericit

mâine îmi voi imagina un alt drum
şi voi porni în acelaşi sens
în care s-a dus şi tata...

diferenţe

nu ştiu dacă mai sunt acelaşi
cu Omul de ieri
nici părinţii mei nu mai
sunt aceiaşi alături de care
am locuit atâta vreme
împreună
ne-am certat şi-am plâns
ne-am culcat şi ne-am trezit
împreună
am realizat că unul fără altul
nici noaptea nu mai e aceeaşi

nimic

ieri am iubit mai mult decât azi
depărtarea îmi părea o imitaţie ieftină
a turnului Eiffel construit cu
sacrificiul unei singure vieţi

şi totuşi

astăzi e ultima durere din pricina căreia
sufăr împăcat ca atunci când
mi-am închis ochii şi
cineva a muşcat din mine
ca dintr-un măr copt
mi-a băut tot sângele apoi
m-a lăsat rănit şi înfometat

în tot acest timp cineva
îmi seca respiraţia

şi asta doar pentru ca tu să exişti

în rest aceleaşi lucruri mărunte
şi un du-te - vino ca
o scară rulantă

botez 


pentru o singură noapte
m-am aciuat sub pielea unui orb
vrând să aflu
cât valorează singurul lucru
pe care mi l-a dat mama
după ce Dumnezeu
i-a şoptit:
femeie, în pântecul tău mi-am
ascuns chipul şi te condamn
să-l porţi
până când cineva
mă va striga
pe nume...

şi-n strigătul acela creştea
o durere


nod dublu

legătura cu mama o am de când
tata i-a cusut cicatricea
cu nepăsare şi atunci
am înţeles că trebuie
să mă deplasez
în direcţia în care
teama se îndepărtează
în fiecare zi cu o lacrimă

despre asta nu o să vorbesc
decât în spatele luminii
ce arde o singură dată

către dimineaţă...

suficient cât îmi trebuie
să întorc oglinda şi să mă
privesc pe toate părţile


cireşii albi
contraste 

mi-e greu foarte greu
să înţeleg de ce bunica mea
îşi cârpea spăcelu sâmbăta
cu acul de opinci şi acela
împrumutat de la vecina
de peste drum când
în şifonierul din camera mare
atârna încă unul nou-nouţ

îmi amintesc doar că
o singură dată am văzut-o
îmbrăcată în culoarea pământului
în sâmbăta Floriilor când şi-a rujat zâmbetul
cu un cărbune ce mirosea a cireş
păşea apăsat pe durere în urma carului
cu patru boi care-l ducea pe bunicu

aş fi vrut ca lumea să zâmbească sau
să se prefacă măcar
ca în amiezile de duminica din faţa bisericii
când se îmbrăţişa şi-i săruta mâna părintelui
dar n-a fost să fie aşa...

ploua ploua cu bulbuci

o linişte nisipoasă se aşeza între noi
în definitiv pentru mine nu însemna nimic
mi-am răsturnat privirea pe o parte
şi-am înhămat un zâmbet deghizat în durere
am alergat printre cireşii albi
răspândiţi până dincolo de marginea satului
de o parte şi alta a drumului ticsit cu umbrele negre
dar bunica nu avea încredere în umbrele
cu toate că era frig şi ploua
aş mai fi stat printre cireşii albi
dar liniştea roasă de un lătrat zburătorit
mai păstra mirosul din urma mortului

bunica tăcea şi mă privea insistent dintre gânduri
şi-şi pipăia spăcelu ud, -
singurele ei lucruri rămase din toată fiinţa...

şi totuşi mi-e greu foarte greu să înţeleg de ce...


între două lumi
un fel de rutină... 

trecerile mele de dimineaţă
sunt în spatele gării
un loc plin cu detalii
în care-mi las amintirile
buimac
privesc ultimul vagon
cum taie depărtarea
pe care nu o înţeleg...

din toate astea
rămâne doar o privire
singura dintr-un punct
în care mă retrag
ca într-un depou de suflete
şi aş repeta faza
până când l-aş vedea
pe tata
coborând din tren cu o
sacoşă mare cu multe bunătăţi

sau poate
învins de aşteptare
m-aş întoarce acasă
printre linii
ca printre două lumi
una a faptelor deschisă în mine
şi cealaltă închisă într-un cadran
fără pendul în care
locuieşte tata


prevestire

lângă fereastra
cu jaluzelele lăsate
degetele tremurate ale bunicii
croşetează

linişte

dincolo de lampa
anesteziată de fum
un păianjen moare

dinadins

o grămăjoară de nori propteşte cerul
doar părticica aceea care
spunea bunica că-i a ei...

în rest nimic
decât locul pe care
stăm cu arendă

sau orice altă temere...




II
...prin Dumnezeu


între mine şi cer e o umbră


nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp


golul dintre respiraţii
 
în crescătoria mea de singurătăţi
am descoperit un intrus
uneori îmi ciuguleşte din palmă
apoi mă priveşte tăcut
ritualul acesta se repetă
dimineaţa
la amiază şi seara
am o poftă nebună să urlu
dar nu pot
liniştea sângerează prin mine
durerea îmi colorează pielea
în oglinda în care mă privesc
văd doar umbre

se zvoneşte că moartea a trecut malul
de partea cealaltă
Dumnezeu îmi face cu mâna


mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte
miroase a rânced
în împrejur
tăcerea se răzvrăteşte
nici fluturii nu mai zboară
în acest decor de întuneric
îmi joc ultima reprezentaţie
cineva îmi şopteşte că-s
prea bătrân să mai învăţ
repertoriul

încerc să-mi închipui plecarea
ca pe o toamnă văduvită de păsări
şi un cer sub care groparii
au marcat o bucăţică de pământ
pe întunericul din care a plecat şi tata

adevărul e că mi-e frică

dorm cu lumina aprinsă şi
mă hrănesc din singurătăţi
ce-nmuguresc în mine
toamna
din când în când
decupez o gaură în cer şi
mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte
până când prin inima mea
vor mai trece odată toate anotimpurile


roşu sau negru



umbra se aşază peste mine
nu-i mică şi nici mare
mi se potriveşte ca o mănuşă

(oricum lângă mine
nu mai încape nicio viaţă
fiecare creşte în jurul alteia)

şi pentru că nu mai pot
privi îndărăt
o să aştept
înăuntru
e cald atât de cald încât
îmi ies aburi prin pori
din spatele umbrei vine un zgomot
închid ochii şi aştept
văd multe imagini şi pe Dumnezeu
păşind printre lucrurile mele

pare îngândurat

amorţeala îmi intră în degete
inima bate orizontal
nu e frică
ci mai degrabă un gest
care se fixează în mine

nu doare deloc

tot ce vreau acum e
să ies din noapte şi să-mi
împreunez mâinile



dacă aş fi ştiut

dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni

fără nicio îndoială
aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi

dar ştiu

aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă

***


Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul
noaptea
miroase a lemn putrezit...
dar pleoapele tale
acoperă totul

singurătăţile atârnă ca un păianjen


stau lângă fereastra deschisă şi
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia

suferinţa atârnă în mine ca un tablou

mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu

deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica

în mine se derulează un film

ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă

încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea

încă plouă...


în cea mai lungă zi

iarba uscată miroase
a rădăcini ucise
de lut
lângă crucea arsă
de tămâie
fără vină
doar visul
ca o durere proaspătă
îngăduie plânsul

zboruri fără aripi
înalţă lacrimi spre cer

gândul lăuntric plin
de cuvinte şi umbre
pulsează
în cea mai lungă zi
durerea se-nfăşoară
pe trup

şi totuşi nu sunt singur

doamne!


unii spun că nu exişti
decât în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel

stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vreau să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de nelinişte mă sufocă


poem cu gust de lemn putrezit


dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine şi
aş fi aşteptat pe laviţă afară
în faţa fântânii aş fi dat
bineţe la toţi trecătorii

doar în ziua asta

şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni

fără nicio îndoială
dacă aş putea
mi-aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi

dar ştiu

aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă

***

Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul noaptea
miroase a lemn putrezit...

dar pleoapele tale
acoperă totul


poarta spre cer 
în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix

Dumnezeu mereu pare grăbit

îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec

între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi

deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns

dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?

o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului

poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...


între două respiraţii


pe aici n-a mai trecut nimeni

sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea

nu mai e nimeni

mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început

urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere

tălpile miros a iarbă

între cele două respiraţii
se joacă un copil


între amnezie şi rătăcire


am o durere sub piele
o zbatere mută
ca o nevoie
propteşte carnea

nu mă încumet să aprind becul
şi nici să fac risipă de vedere
poate cineva dincolo geamul
mă priveşte

întunericul e din ce în ce mai greu

în mine începe să crească o frică
nu mă sperie dar încep să cred
că după fiecare prăbuşire
oamenii nu-şi mai amintesc
drumul de întoarcere

tresar apoi se uită la Dumnezeu

prin fisura cerului

o urmă...


o altă posibilitate


în dimineaţa asta aş vrea
ca soarele să treacă prin mine
şi-n vârful degetelor
ca o linişte
să privească oamenii cum
ies din case îmaginându-şi
o zi în care
clopotele bat doar duminica
şi iubirile nu mai sunt
pretexte pentru cei vii

nu nu încerc să ies din tipare
şi nici să denaturez ordinea
impusă de Dumnezeu
deşi dacă stau să mă gândesc
o strălucire dinlăuntru ar
alunga noaptea şi ar ţine moartea
ceva mai încolo de mine

privind...



drumul pe care se pleacă nu doar duminica...


...se întinde într-un singur sens
înfiorând privirile atinse
de schijele umbrei

înăuntru câteva vârtejuri
cresc continuu

doar frigul oprit între margini
respiră scurt

e o vreme plicticoasă
umezeala de afară se întinde
peste umbre ca iedera
fără întoarcere...

din acelaşi motiv

drumul pe care se pleacă
nu doar duminica e acoperit
cu o linişte subţire
şi există riscul să îngenunchezi
şi să repeţi rugăciunea ca şi
prima dată în faţa unui altar...

în locul acesta cu urme
intrate în sînge respiraţiile tac

şi ziua se scurge spre adânc

moartea valsează între ziduri
furie, frică sau neputinţă...  


în camera de spital e mult alb
mult mai mult decât poate să respire DD
se loveşte de El şi tremură
în fiecare dimineaţă
şi doctorul îi albeşte tăcerea
fără explicaţii
colegul din patul celălalt
mă salută
nu nu vreau să deranjez
răscolitor îmi întorc privirea
şi mă aşez pe latura patului
de lângă geam
încerc să-l mişc
sângele şi-a încetinit mersul
pare să curgă în sens invers
îl iau în braţe şi-l strig
DD sunt eu...

nimeni nu zice nimic
infirmiera îmi citeşte gândurile
şi coboară în mine încet

privesc dincolo fereastra deschisă
o boare pluteşte
peste bradul din curte
plouă mărunt...

Dumnezeu îmi face cu mâna şi râde

dezorientat mă ghemuiesc în umbra
corpului static
şi aştept

teama mă înfăşoară în fiori
mi-e frig şi tremur
nu ştiu cât va dura frigul
ploaia interminabilă loveşte
avid
durerea se caţără de urmele
ce-au mai rămas
aici jos
o linişte sfârtecă cerul
şi mi-e teamă că aburul
respiraţiei mele va mirosi
a cadavre de păsări
acoperind totul

înăuntrul meu se sparge tăcerea
şi e tot mai greu de pătruns
clipesc confuz

îmi împreunez palmele
spre cer
şi întreb

...unde eşti, Doamne?!

singurătatea are ochi de caracatiţă

sfredeleşte lacom se aşază confortabil
apoi eliberează aerul rânced...

de aceea câteodată mi-e frig şi sunt trist
şi atât de singur încât mă aud
când îl strig pe Dumnezeu
întind mâna să nu cad în gol
şi atunci mă simt important

în sufletul meu

despletită singurătatea
are ochi de caracatiţă
mă priveşte de sus
ca pe un rest...

şi poate are dreptate

anii mei s-au sufocat
în pântecele gol
de fapt au mai rămas câteva gesturi
care reconstituie umbra
coborâtă dimineaţa
lângă trup

ca o diferenţă de timp între
mine şi celelalte lucruri...

perspectiva poetului...

într-o linişte sfidătoare
hăituite şi dezgolite
până la durere
cuvintele
s-au aşezat rând
şi tac
unul câte unul
se sfârşesc
şi gândurile
nu se bifurcă
se opresc într-un zid
noaptea
în care nimeni nu moare
doar ceaţa acoperă fiecare clipă
se strâng amintiri
carnea îşi trădează umbra
lucrurile se scufundă încet
un semn fărâmiţează
orice gest
o rugăciune
trimisă prin sms
se zbate între imagini
şi totuşi între genele
care determină sentimentul
rămâne un strigăt
ultimul
de prea slabă consistenţă
se dizolvă sub limbă
aroma se mai păstrează
o vreme în nume
singurul mijloc de măsurare
a frigului din oameni, -
ultima perspectivă


un fel de regresiune de la exterior spre interior şi invers... 



există o lume în care până mai ieri credeam
destinele se împleteau ca nişte frânghii
fixate de marginea necunoscutului
pentru o trecere sau orice altceva
care ocoleşte răul
însă
zidul extenuat acoperit cu pietre
dă să cadă
cineva asistă familiar ca şi cum
şi-ar fi dorit să-i sară în ajutor...

în tentativa sa parcă
îşi căuta identitatea

nicio perspectivă totul se diluează...

am senzaţia că vreau să ating
îmi unesc palmele în semn ce obligă
sub versantul drept al inimii mele
se întâmplă ceva nedefinit
număr clipele
gura mi se umple de cuvinte
dar cum nu ştiu în ce limbă să strig
mă aşez în golul acela fără lumină
şi zic
Doamne
grăbeşte-te
timpul se blochează în mine

peste tot în jur miroase a fum...


un mic detaliu, 4 aprilie, ziua în care am învăţat să mint
(omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte, Emil Cioran) 


sunt prea fericit când mă gândesc
că Dumnezeu a moşit în prima zi
a vieţii mele
cu alte cuvinte a decis
să rânduiască lucrurile
înainte ca eu să deschid
cufăru lui tata
umplut cu amintiri şi
cu alte lucruri la care
te uiţi o singură dată

eram sigur că cineva
trebuia să-mi dea un nume
o proprietate până când în mine
se va aşeza un Om ca o blândeţe
ascunsă sub cearcănele mamei

deşi cheia se răsuceşte încet spre stânga
încet spre dreapta
locul din mijloc rămâne gol
şi nu am de ales
cu cât încerc mai mult cu atât
mă simt mai străin şi responsabil
de întreaga diversiune a vieţii...

ce e drept niciodată nu voi înţelege de ce
dar ştiu de la mama că în corpul prins
între cele două rătăciri mereu
priveşte Dumnezeu şi fiecare lucru
primeşte un nume o biografie şi un destin



moartea nu vine niciodată cu liftul

dacă vrei să nu te mai
priveşti pe dinăuntru
ca pe o victimă
tatuată pe retină
urmăreşte-o
prin toate visele
de preferat pe urmele vechi
înainte să adoarmă
ea muşcă încet
ultima clipă
atinge privirea
imaginile dispar
încet încet
aerul dens dezbracă umbra

o accepţi pentru că
este veşnică...

ea nu vine ea este
întotdeauna acasă
şi nu eşti singurul
în care locuieşte

ca o himeră

a existenţei

***

(este esenţa neagră a divinităţii)



III
...spre mine





doar astăzi



frigul trece prin pori şi sângerează puternic
am îmbătrânit altă soluţie nu există

poate e timpul să ademenesc moartea
şi să o împiedic să mai treacă
printre oameni

aş face orice dar nu mai am timp

e inutil să mai vorbesc despre asta

liniştea creşte ca un muşuroi
şi în ochiul stâng am o zbatere
de ceva vreme
simt o senzaţie ciudată
în dimineaţa asta o să las lumea
să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri
să coboare în adânc
să picteze scene cu sfinţi
sau ceva obscen

nu-mi pasă



şi totuşi există motive  


aşteptarea îmi fisurează carnea
gândul ca un chin ţopăie
dintr-o privire în alta
ştiu că o să-mi spună te iubesc

o rămăşiţă din gând
îmi dă târcoale
şi ploaia
ca o compensaţie
îmi răcoreşte obrajii

o iubesc mult ştiu că o iubesc
chipul ei mă leagă de viaţă
şi-mi ţine singurătatea deoparte


tremur şi buzele arcuite
peste tropul de ploaie
emit sunete neînţelese
tramvaiul opreşte în staţie

Ana... nu mai vine,Ana!

încăpăţânarea mă împiedică să plec
poate aşa voi şti că există iubire





ultimul diagnostic: suspect de moarte



nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...

am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiului meu

între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă




aşteptarea, o execuţie lentă
mă bântuie o linişte grea un gol
îmi delimitează privirea
nu pot să dorm
de câteva nopţi
mă gândesc la ziua
în care voi ieşi
din mine
ca apa
din albie
mă voi revărsa peste
crăpăturile uscate
ale pământului

totul pare să fie pregătit

nu protestez încă
trăiesc printre oameni
locaţia îmi prieşte
femeile îmi fac cu mâna
din când în când
joc şah
negrul câştigă mereu

e o chestie de timp

(moartea -
singura monedă de schimb
între mine şi Dumnezeu...)


peronul de pe partea stângă


de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat şi ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo de geam
cade o stea
gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
şi aştept

în fiecare zi aştept şi îmi spun
că trebuie să plec şi că
în mine
n-a mai rămas nimic
chiar nimic
nici măcar o tristeţe

nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca o bucată de lut
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup îmi ţine umbra

în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără
în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn

totul pare să fie perfect

cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez
şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri
globul cu iluzii şi câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire

nici nu ştiu dacă am luat totul...
...

[Mesaj fragmentat]  Vizualizaţi întregul mesa

vineri, 19 octombrie 2012

teodor dume: un fel de singurătate

limba de clopot
sprijinită-n păianjen -
case-n ruină

teodor dume: iubirea ca jertfă

nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit

dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă 
pentru oameni

teodor dume: curiozităţi... (foto: viorel boldiş)


‎:)))
Îmi place ·  ·  · marţi la 02:59 ·