femeia din mine
alunecăm din rouă în brume printre ani
iar timpul răspusurilor ne lasă gustul amar
al neputicioșilor
cu gura flămândă mestecăm
urzicile crescute din înserare
printre melci ne întindem scuipatul
urmărindu-ne urma ce ne ajunge din urmă
o umbră roșie descărnătă de pe ose
dar îmi așez iubito fruntea în palmele
tale
mă strecor hoțeste sub păru-ți ruginind
îți iau chipul mi-l așez pe genunchi
te privesc prin orbite până în iubire
îmi este frică mai adânc
doamne dar să uităm cum poezia
se sfârșeste sub gleznele tale
nu nu mai
scriu decât despre mine
înjurând printre dinți
obrăznicia nopții prelungindu-și burta
pe ferestre în ochii visătorilor
peste femeia ce arde
privind cerul născând nori ceruiți
aprind cuvintele
și le așeza solemn peste goliciunea rostirii
iubito
doar hingherii și măturătorii iubesc străzile
trecerea poetului rănit de propria-i umbră
îmi amintesc chipul tău luminos casa albă
printre ciresii albi și
drumul alb și și
scările albe
fetița ridicându-se în picioare chiar
sub inimă între coaste
o respirare prea blândă
*
astăzi
nu-ți spun
că sunt trist că
aș plânge peste această viață
peste această lume
în care doar visul credinciosului
nu ucide
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu