BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

joi, 27 septembrie 2012

teodor dume: Scriitorii, prietenii mei (George Paşa)






 "Libertatea omului este partea divină din el." (Petre Ţuţea)Pasa


Despre înalta surzenie



A fi surd şi a purta o pălărie de paie,
ascuns după cortină,
nu-i totuna cu a friza absurdul,
cu trecerea îmbietoare a verdelui
într-o altă culoare,
mai deschisă,
mai aproape de orizontul
în care se varsă curcubeul.

Trebuie să escaladezi
muntele durerilor,
să treci de cealaltă parte,
unde un fluture abstract
zboară printre idei,
scamă lăsată în trecere
de un zeu impasibil.

Şi-ţi iei pălăria din cui.
Trebuie să pleci,
cât mai e vreme
pentru respiraţii profunde,
pentru ieşirea din ape,
în afara aşteptărilor.


****

Anul poetic 2011 pe poezie.ro. Scurtă navigare prin paginile unor autori preferaţi 



Undeva, în cer, se aruncă la coşul universal. Nu vorbe, ci cuvinte. Tainice sau transparente, moi sau dure, albe sau negre, abrazive sau lunecoase şi, desigur, puteţi continua voi şirul de opoziţii. Creatorii (poeţi, prozatori, dramaturgi, cronicari, eseişti sau simpli spectatori) stau sub coş şi aşteaptă să vadă ce cuvânt cade. Unii chiar au venit cu o plasă pentru fluturi, fiindcă, în ciuda clişeului, a fost mare căutare de fluturi anul acesta. Desigur, şi de păsări, dar pe acelea este mai greu să le prinzi, că îţi zboară din faţă când nici nu te aştepţi.

Aici nu se vrea fi un articol, nici eseu, nici vreo analiză a textelor alese mai mult sau mai puţin aleatoriu din paginile vizitate de mine. Nici măcar o trecere prin toate genurile literare. Spun doar că am avut în vedere vreo câţiva dintre autorii de poezie preferaţi de mine. Apoi, pentru selectarea textelor, am dat cu poezarul. Şi unde cădea poezarul, creştea dintr-odată iarbă şi era nevoie apoi să aleg altă suprafaţă plană, pe măsură ce treceam la o altă pagină. A fost greu, fiindcă multe suprafeţe erau înclinate, fie spre cer, fie spre pământ. Dar am căutat să rămân, pe cât se poate, cu picioarele pe pământ. Rog pe autori să nu se supere dacă asocierile mele de cuvinte au fost uneori jucăuşe. Nu înseamnă că aş reproşa ceva poeziilor respective, dimpotrivă, mi-am permis să le amestec în coş ca să iasă ceva dacă nu frumos, măcar drăgăstos, ori ceva spumos (probabil umor, pentru unii, şampanie, pentru alţii).

Începem cu Adriana Lisandru, care, după un contre-jour spectaculos, ne spune aşa, de la obraz: nu căuta poezie aici. După ce îi recomandasem într-un comentariu la contre-jour să structureze textul într-o adilisandrină, mai ales că ni se propunea un salt în afara luminii, în celaltă poezie numită, eonul liric îi spune persoanei iubite căumărul (său) răspândeşte lumină. Cred şi eu că era posibil, mai ales că nu se putea face un salt în afara luminii, acest lucru fiind echivalent cu moartea spirituală. Dacă ar fi fost înafara luminii, mai mergea, fiindcă nu puteai ieşi dintr-un asemenea loc, fără să rămâi poleit de lumină, în special pe umăr. Mi-a mai plăcut acolo finalul acela culinştea trecând prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. În 2010, Adriana Lisandru publicase al doilea său volum de versuri, în ediţie bilingvă, română-franceză, anume despre ea, niciodată.

Imediat după Anul Nou 2011, Cezara Răducu s-a apucat să restaureze o iarnă. Lucru destul de greu şi primejdios, mai ales că dorea să realizeze acest lucru cu mâinile... pline de maci. Dar totul e posibil în vis, graţie faptului că în oraş se stinsese lumina (probabil vreo pană de curent), dar rămâne e(on)ul poetic să lumineze, fiindcă, în versul al patrulea, poeta ne spune: şi eu răsar din oameni. Când primăvara era în plin (adică aprilie îşi făcea de cap, cu multe minuni la gura târgului în floare), Cezara s-a hotărât să scrie un tratat de descompunere a fericirii. Sigur, femeia căuta pe acolo duminici, dar, în loc de ele, a dat peste un bărbat tăind felii din liniştea unui măr. Spre sfârşit de an, chiar în ziua când alţii tăiau porcii, Cezara vine în poezare cu o întrebare aparent simplă: de ce femeile pozează nud în poziţia pe o parte. Dar deja intrat în poem (sigur, pe vârfuri, să nu deranjezi femeia pozând şi pe pictorul lucrând de zor), dai spre final, de o mărturisire foarte hotărâtă: eu nu plec din poemul acesta.. Nu pleca, dragă Cezara, zic şi eu, hai că rămânem şi noi, poate aflăm răspunsul. În 2011, Cezara Răducu, sub numele de Magda Mirea, a publicat al doilea său volum de versuri, Siaj.

Cristina Sirion ne invită, la început de primăvară, într-o poezie fără drum de întoarcere. Rolul madelaine-ei lui Proust îl au aici amandinele, şi de ce nu ne-am opri şi noi, mai ales dacă ni se dă posibilitatea să intrăm cu totul în ovalul linguriţelor. Şi mai este acolo un lămâi minunat, care ne aminteşte de ţara lămâilor în floare a lui Goethe. Mă mai opresc şi la poezia de dincolo, măcar pentru minunatul vers cândva o să cauţi aceeaşi ieşire şi doar lucrurile astea mărunte vor creşte, sau la poezia crăciun, pentru o ultimă strofă remarcabilă: o marmură pe care se zbat câteva fiinţe prinse cu plasa/ în rest/ toate luminile.

Dorin Cozan se opreşte mai rar cu texte, semn că lumea virtuală de aici îl cam ignoră. Dar, pentru că tot vorbeam la început despre fluturii din agonie, remarc aici un text din ianuarie, înainte, lanul cu fluturi. Ce vă spuneam, dragii mei, aveţi aici de cules! Tonalitatea mistică se topeşte, de multe ori în poezia autorului, într-un ceaun ludic, din care sar pe urmă jocurile şi alte arză-le-ar focurile de minuni. Sau viţăvercea: ludicul, oralitatea şi pietatea sar ca arse din soba lirică. Folcloricul de aici are dimensiune taumaturgică: piară dinainte orice păianjen rău şi urât/ şi orice balaur cu şapte capete!E o poezie de dragoste, dar îndrăgostiţii o termină într-un numărat cu privirea sus înainte. Apoi domnul Cozan ne vorbeşte, în poezia Tu, surâzândă, despre ce este şi ce nu este Marea Artă. După un dialog cu fiinţa iubită, în acelaşi ton mistic, după o succesiune de interdicţii impuse femeii, poetul îi dă voie acesteia să surâdă, cu toată pielea şi oasele, apoi îi spune şi rezultatul: Tu, surâzândă,/ vei muri sufocată de fericire. În 2010, Dorin Cozan publicase primul său volum de poezie, baletistul, după ce debutase cu proză, Apocalipsa după Vaslui.

Ela Victoria Luca a fost şi ea mai discretă în acest an, postând mai puţine texte. Poezarul cade lareplici înainte şi după beckett. Îmi zic să mă opresc şi acum, mai ales că atunci, din eroare, Ela invocase spiritul meu, scriind în loc de numele lui Vasile Mihalache pe cel al meu. Şi aici găsesc motive de îngrijorare. Aflăm despre un agresor din umbră al gingaşei fiinţe poetice, agresor carezâmbeşte sardonic, o captează în pânza lui. Hopa! – îmi zic – ăsta e sigur omul-păianjen când o luase razna şi devenise violent. Şi-apoi, mai sunt şi curioşii ăia care se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte. Sar mai multe rânduri şi ajung la ultima poezie, unde mă încântă ideea unei seri cu rodii coapte, dar nu şi sâmburii de vid. Apoi mi-am zis că în ei, poate, subzistă frumuseţea de mâine. Aş fi vrut să mai rămân, dar erau toate scaunele ocupate. Cred că aici se continuau replicile de după beckett.

Florin Caragiu a scris destul şi anul acesta, chiar dacă a dat impresia că se concentrează pe articole. În miez de iunie, el scrie altfel, o poezie cu nuanţe mistice, deşi se pleacă de la o realitate, cel puţin una sufletească. Şi la el este un referent de natură proustiană, anume cireşele mici ca o lună a sângelui. Şi dacă vrem să descifrăm mai uşor tainele versurilor, îndemnaţi cumva de poet, să spargem cifrul unui seif de apă. Vom avea astfel o revelaţie, asemenea celei avute de poet în octombrie, mai ales când se iveşte câte o zi, în care ai de făcut zece lucruri/ şi nu ai forţa să te ridici/ pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine/ te împinge la marginea lumii/ şi Dumnezeu ţi se arată nu în furtună/ nu în vifor ci într-o adiere subţire.

Anul 2011 a fost bun şi pentru Ioan-Mircea Popovici. După ce la începutul anului se apucase de format nişte cete studenţeşti, cu scopul de cercetare, prima fiind ceata lui eliade, poetul îşi continuă activitatea şi pe tărâm poetic, unde a implicat şi cetele respective. Bunăoară, a făcut o fereastră şi a văzut urmele ponnei peste tot. Apoi ne-a declarat solemn: o tăcere se ia după mine. Nu sunt prea curios din fire, dar am intrat, ca de obicei, să văd şi eu toate acele urme, după ce un laitmotiv traversează, de vreo trei ani şi mai bine, tărâmul său poetic. Este vorba despre urme(le) roşii pe albul zăpezii. Cred că nu întâmplător le foloseşte poetul, fiindcă unii nu le-au văzut nici acum. De aceea, şi pe 29 decembrie, reapar urmele. M-am oprit, a nu ştiu câta oară, la târziul aşteptat de preatârziu (de unde altundeva decât din grădina inorogului alb). M-am aşezat pe butuc şi am aşteptat să apară. Cine? Cine altcineva? În 2011, Ioan-Mircea Popovici a publicat două volume de versuri: fata mării şitoamna, ca şi ploile, vine de la histria (în ediţie bilingvă, română-franceză).

Liviu-Ioan Mureşan e cunoscut că postează multe texte. Este o arhivă uriaşă a sa pe Agonia, el nerenunţând la aproape nimic, nici la ciornele poetice. Poate că este bine, poate că este rău, să respectăm alegerea sa. M-am oprit întâi la o poezie din iulie, trotuarul meu, care face parte dintr-un ciclul de poezii cu acelaşi nume. La început, poetul ne declară că se fereşte de colţuri şi de umezeală, probabil de când un bebe a vomat în bucătărie. Nu aflăm de ce îi este frică de colţuri, dar în mod sigur că, atunci când a vomat pe scară, din cauza semintelor scuipate de alţii, i s-a făcut şi rău, existând pericolul să se lovească de vreun colţ al zidului. Sunăm la 112 (o altă poezie năstruşnică), este luat şi întrebat de ce suferă. Poetul le zice: pe omoplaţi mi-au crescut ochi/ unul rîde celălalt plînge/ o să îi scot! Însă din finalul poeziei aflăm că totul e de la vomă. Ceva mai inspirată s-a dovedit Muza lui Narcis, care n-a stat mult pe gânduri şi a muşcat din el ca dintr-un măr copt. Culmea, poetul a căpătatpofta de a fi muşcat şi de atunci tot muşcă din sine, nu se mai satură de sine. Aici parcă e un amestec între mitul lui Narcis şi Isarlâkul barbian. Oricum, pe acolo s-a oprit dom' Firică fără frică, însoţit de o stea cu zurgălăi. Hăi-hăi! Mânaţi măi! Liviu-Ioan Mureşan publicase în 2010 al doilea său volum de versuri, Poeme de nişă, iar în 2011, a apărut cu poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.

Despre hunedoreanul Liviu Ofileanu se pot spune multe, chiar dacă el a publicat anul acesta numai şapte poezii pe site-ul Agonia. În lipsa poeziei sale pe aici (dar nu numai din acest motiv), i-am citit cele două volume apărute anul acesta. Mai întâi, mi-am scăldat ochii în Atlanticul său, că până voi ajunge să îl văd pe cel real va mai curge multă apă pe Leaot (nu prea multă, fiindcă e aproape secat). Dar mă împac uneori cu gândul că nici el nu l-a văzut, doar cu ochii minţii. Adică totul ţine de o geografie interioară şi de voluptatea imaginaţiei unui om al cărţii. Când am ajuns la cinderella & alte marşuri funebre, mi-a fost puţin ciudă că nu am găsit eu, mai înainte, pantoful Cenuşăresei. De aici, de pe site, m-am oprit acum la Traumdeutung, unde am fost puţin îngrijorat de ce spune poetul, chiar din primul vers: ştiu de câţiva ani că sunt urmărit. Citind până la capăt, mi-am zis că nu e niciun motiv de teamă. Păi cum, Liviule, de bulankamoni şi pitici umflaţi cu viagra îţi este ţie teamă?! Am trecut apoi prin allegria, mai ales că era dedicată prietenilor săi, dintre care, se pare, fac şi eu parte. Nu mai spun că aveam ceva mustrări de cuget, fiindcă, mai deunăzi, l-am apostrofat pe săracul băiat pentru versul de început. Şi avea dreptate, dar eu nu şi nu, să aibă grijă la sensul propriu al cuvintelor. Acum, chiar dacă voi spune o altă enormitate, măcar e scuzabil, fiindcă textul acesta, cum ziceam la început, şi-a propus să trateze mai lejer conţinutul. Acum chiar îmi place cum l-a reprezentat pe Dumnezeu. Doar şi eu am spus ceva asemănător, când am vorbit despre nişte îngeri din ciocolată fină.

Liviu Nanu a scris şi el mai puţin în acest an, dar multe poeme ale sale au intrat în volumul utopia, despre care am scris cu altă ocazie. Chiar dacă şi cele câteva poezii de anul acesta au fost rumegate îndelung, ia să le luăm puţin la scărmănat. Mă opresc întâi la paradoxalul text am vrut să scriu o poezie. Dacă la început ni se spune că nu a ieşit nimic, îmi zic să văd şi eu cum arată acest nimic. Ei, prea de tot, trebuie un pahar de coniac. Nu am vrut să îl imit şi am mers mai departe. Ce văd: versul şi coniacul, versul şi coniacul. Da' ce, maestre, mata eşti Galgatua sau Gâlgâltua? Uf, parcă m-am îmbătat şi eu de la versurile astea! Gargantua, parcă. Dar de matrioşcă sau de ciobanul deştept nu mă iau. Ei sigur ştiau cum e iadul. Am vrut apoi să văd filmul serii. Hopa! Nici aici nu scăpăm de băutură. Liviu a trecut acum pe vin, mai ales când pe ecran rulează fazele fierbinţi. Şi câte şi mai câte nu încep să iasă din ecranul acela al vieţii, trecute de jumătate (şi sticla la fel!).

Teodor Dume e un poet sobru, aşa că îmi este niţeluş greu să mă leg de versurile sale. Dau întâi de oîngrijorare. Încă de la început ni se spune: observ că mi se usucă pielea. Rulez mai departe, aş vrea să dau un sfat, dar îmi dau seama că despre tema centrală a poeziilor sale, moartea, nu se poate glumi. Doar dacă eşti povestitorul lui Ivan Turbincă. Mai trec la alte şi alte poezii. Nţ, nu merge, tot despre moarte. Ajung la micropoemul un alt fel de singurătateLimba de clopot mă trimite tot la moarte. Sau la clopotul ce bate ca o inimă, din Gorunul lui Blaga. Dar poate, ca la Pillat, bate de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat. Teodor Dume a publicat, în acest an, poezii în volumul colectivTratamente pentru inimă.

P.s. Urez, în final, tuturor agoniştilor mult succes în anul care va veni, cu scuzele de rigoare că nu a fost posibil să iau pe mai mulţi în sania aceasta. Desigur, toate cele bune cititorilor noştri care nu sunt membri ai site-ului. La mulţi ani!


teodor dume, vă recomand: Despre înalta surzenie (George Paşa)



-

A fi surd şi a purta o pălărie de paie,
ascuns după cortină,
nu-i totuna cu a friza absurdul,
cu trecerea îmbietoare a verdelui
într-o altă culoare,
mai deschisă,
mai aproape de orizontul
în care se varsă curcubeul.

Trebuie să escaladezi
muntele durerilor,
să treci de cealaltă parte,
unde un fluture abstract
zboară printre idei,
scamă lăsată în trecere
de un zeu impasibil.

Şi-ţi iei pălăria din cui.
Trebuie să pleci,
cât mai e vreme
pentru respiraţii profunde,
pentru ieşirea din ape,
în afara aşteptărilor.

teodor dume, vă recomand: Profetul popular (Adrian Suciu)


Profetul popular

La bodega Maestrul poziţiilor de rugăciune,
într-o seară cînd era seară de rugăciune
cu rugăciune în grup, s-a ridicat de la masă Profetul popular.

El îşi purta pretutindenea mormîntul, ca pe o piele
încinsă peste cealaltă piele şi îl spoia în alb de sărbători.

A spus cum îl cheamă, ceva cu litera G, dar nu a ţinut
nimeni minte. „Fiecare om are o vacă!
De-aceea zic: să scrie fiecare pe pielea vacii lui!”, a tunat
şi două morminte s-au izbit cap în cap şi vodca unui comesean
cu faţă de stea de mare s-a tulburat.
„Cei slabi şi neîncheiaţi apucă pe calea erudiţiei”, a mai spus
Profetul popular şi s-a notat şi asta pe nota de plată.

Lumea şi-l mai aminteşte cum predica adevărul
unei doamne înlăcrimate căreia i se furase portofelul.
„La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi nu
va fi nimeni acolo să-i pese, stimată doamnă!”

La urmă de tot, asta fiind acum,
din Profetul popular n-a mai rămas decît
o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ,
pentru că o pisează şi-o presară pe bătături şi e bună.
This entry was posted in Poezie. Bookmark the permalink.

teodor dume, vă recomand: Poezia e atunci când (Adrian Suciu)


Poezia e atunci cînd e

Poezia e atunci cînd desenezi o pisică pe pieptul gol al femeii.
Poezia e ca şi cînd te-ai duce la un botez
ca să te îmbeţi de sufletul mortului. Tăcerea domneşte asupra
stîlpilor lumii: atunci e poezia. N-avem amintiri mai vechi
decît ea şi ne purtăm singuri de grijă!

Poezia e atunci cînd oamenii se despart
după ce-au mers împreună o vreme şi îşi spun:
Hai, pa! Poezia e ca şi cînd ai juca pituluş de unul singur
şi nu te-ai găsi niciodată.

Poezia e atunci cînd sapi singur albia unui rîu şi apele răbdătoare,
în spatele tău, te roagă cu lacrimi în ochi: Nu te opri! Din urmă,
ploaia macină, macină!

E atunci cînd afli că toţi oamenii ar trebui să moară dezbrăcaţi.
E atunci cînd eşti fericit ca un surdo-mut care vorbeşte
prin semne cu Dumnezeu şi îl întreabă dacă are
fantezii neîmplinite.

Poezia e atunci cînd e.

teodor dume, vă recomand: poemul de mâine (atila racz)


poemul de mâine

mâine vei găsi poemul pe masă
trebuie doar să te așezi ghemuit ca durerea
să-l privești să nu-l atingi decât cu privirea

nu
nu mi s-a uscat trupul încă
iar rostirea
nu nu are propriul trup
un cuvânt degetele
un cuvânt mâna
un cuvânt umărul
până unde mă vei atinge în întregime

de aici din pragul ochilor oceanul
ca un pântec de virgină
plaja cuprisă de alge

da

pielea salamndrelor acoperă cerul
spărtura din zidul prin care privești
o altă închipuire alți îngeri alți poeți
înecați de cuvinte

astăzi
este timpul în care îmi spăl mâinile
pereții podelele fața ce-mi seamănă

între cuvinte aprind candele
printre candele femei în femei copii

în haine de îngeri

marți, 25 septembrie 2012

teodor dume: ultima dorinţă a bunicului

ultima dorinţă a bunicului



după ce şi-a reamintit
că mai are de citit un psalm
şi-a răsucit capul prins între palme
m-a privit
întrebător
i-a zâmbit cerului

apoi printre buzele
zgâriate de timp
a şoptit...

doamne,
eu
sunt cel din
lăuntrul sufletului
dă-mi atâta putere
cât să-ţi împlinesc cuvântul
ca să pot veni la tine

mirosul mâinilor
nu atinge sângele

lângă mine stă viaţa
şi totuşi aş vrea să mai rămân
puţin înlăuntrul meu

măcar atât cât să pot aprinde o lumină

teodor dume: mixaj între orizonturi

în mijlocul cercului
se zăreşte
începutul sfârşitului
cu aceleaşi semne
încolţeşte iarba
sub tăceri
nici un alt semn
doar vârtejul îşi
caută locul

sub reminiscenţa privirii
nişte paşi împrospătează urma

îndepărtându-se...

teodor dume, vă recomand: răsăritul unei păsări (ioan barb)


răsăritul unei păsări
*poem*

moartea este doar un ogor
din când în când semănăm câte-un trup
pentru lumea de dincolo unde viaţa va încolţi

îl îngropam pe tata
groparul făcea ultimele retuşuri
cu lopata în pământul cald
mormântul seamănă cu o pasăre neagră
lutul dimprejur avea forma
aripilor pregătite de zbor
îmi spuneam îi vor îmbrăca trupul
în întunericul din care a fost luat cândva
dar sufletul îi va răsări într-o altă lume
un cer nou pe care Dumnezeu a marcat
locul de unde izvorăşte fiecare pasăre

furtuna flutura deja steagul în vârful copacilor
viaţa ni se ascundea încă în plămâni
trăiam

cineva a spus să plecăm
în curând vom fi şi noi bătrâni
ne vor spăla numele într-o umbră

luni, 24 septembrie 2012

teodor dume, vă recomand:ochiul unui orb (atila racz)


ochiul unui orb


seara
lângă oceanul cântând
o melodie bizară și tristă
imitând dunele de nisip risipirea
prefacerea fiecărei clipe
în cutele de pe față

îmi ascund sufletul el întinerește
chiar dacă sub limbă port
amărăciunea neîmplinirilor

așez hainele albe peste cele negre
amintirea tatălui și rugăciunea
născătoarei
cu un poem uitat șterg geamul
îmi clătesc mâinile
cu imaginea unei fecioare îmi
îmblânzesc neastâmpărul
pictez umbra mea alunecâd printre
ziduri
tu mă vezi nu-i așa tu mă vezi și-mi
urmărești căderea
cum din copilărie ne iertăm părinții
că îmbătrânesc printre lucruri simple
și încep să nu te mai priceapă

da și eu acum îmi iubesc masa neagră
scaunul așezat în marginea ei călimara
pana ascuțită
nefericirea în care mă îngrop câte puțin

să nu-mi spună lumea că mă sinucid
doar că nu mai am răbdare
doar că nu mai pot să-mi așez cuvintele
pe un petic de hârtie prea albă
ca ochiul unui orb în care spirala s-a închis
mă iartă
încerc cuvintele și ele devin
ca piatra amară

ascult oceanul marginea pe care calcă
între chinul de a se destrăma
și a se naște mereu altfel
ca un copil privind prin fereastră
lumea devorând oameni

duminică, 23 septembrie 2012

teodor dume, vă recomand: : concurs NELINIŞTEA MĂRII, Constanţa 2012


“Neliniștea Mării”, Constanța 2012 
comunităţi [ poezie.ro ]
Rezultate 


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Norică ]
2012-09-21  |     | 



Joi 20 septembrie, ora 17, a avut loc la Cercul Militar din Constanța festivitatea de premiere a concursului “Neliniștea Mării”, organizat de Cenaclul Literar ”Mihail Sadoveanu” al Cercului Militar Constanţa. Festivitatea a fost moderată de d-l Aurel Lăzăroiu, președintele Cenaclul Literar ”Mihail Sadoveanu”, sufletul concursului.
Întrucât am făcut parte din juriu la secțiunile Epigramă, Fabulă, Poezie umoristică, Proză umoristică, pot să vă povestesc nu numai despre desfășurarea festivității, ci și câteva lucruri aflate din culise:
- Bani n-au fost, dar premii s-au dat – reviste, cărți, statuete, tablouri și diverse alte obiecte decorative.
- Deși nu au fost asigurate transportul, masa și cazarea, totuși au fost prezente câteva persoane venite de la distanță. Dintre cei cunoscuți pe agonia – Laurențiu Orășanu.
- Inițial, fiecare gen a constituit o secțiune separată. Dar cum la câteva secțiuni au fost doar câte două- trei participări, s-a luat hotărârea să fie cumulate fabula cu poezia umoristică, proza scurtă cu proza umoristică, grafica cu caricatura.
- După ce a constatat că au existat participanți la mai multe secțiuni și că doi din ei au ajuns pe podium la trei sau chiar patru secțiuni, d-l Lăzăroiu a hotărât să instituie Trofeul concursului, un fel de Mare premiu al festivalului. Cei doi candidați au fost Vasile Larco și Petru-Ioan Gârda, un punctaj ceva mai mare având ultimul.
- Conform regulamentului, niciun participant nu a avut două premii la două secțiuni diferite. Citez “Pentru concurenţii care participă la două sau mai multe secţiuni din concurs şi ale căror creaţii sunt evaluate cu note care îi plasează pe podium, se va acorda un singur premiu, cel mai mare, evident, pentru cea mai bună creaţie.”
- Au fost în total peste optzeci de participanți, dintre care cei mai mulți (treizeci și ceva) la poezie. Cei mai tineri, cele două domnișoare cu mențiuni pentru prima participare - 12 ani. Cel mai în vârstă, o altă doamnă - 82 ani.
- Pentru jurizare, am primit textele numerotate, nenominalizate. La epigramă au fost 14 participanți. Am ținut cont nu numai de valoarea epigramelor, ci și de originalitate. Clasamentul final nu exprimă chiar opțiunile mele, dar ieri am aflat cine se ascundea în spatele numerelor și m-am bucurat să constat că cele mai bune note le-am dat celor doi premianți, Ioan Toderașcu și Nelu Gârda.
- Citind clasamentele, m-am bucurat să aflu printre premianți mai mulți agoniști. Vă las pe voi să-i descoperiți. Felicitări!
- Clubul Umoriștilor Constănțeni și-a adus aportul la desfășurarea festivității prin cei doi umoriști de clasă - Ananie Gagniuc și Petru Brumă, care au încântat din nou publicul cu propriile creații.


CLASAMENT FINAL

Trofeul concursului - Petru-Ioan Gârda, Cătina, Cluj;

Premii speciale:
- pentru expresivitate stilistică – Mihai Sălcuţan,Buzău;
- pentru contribuţie la dezvoltarea spiritualităţii Pontului Euxin - Alexandra Botoşanu, Constanţa;

Menţiuni speciale pentru prima participare:
– Victoria Elena Botezatu, Cernavodă;
- Alexandra Dumitra, Craiova.

Menţiune specială pentru originalitate în abordarea temei:
– Mircea Miculi,Tg.Mureş;

Fabulă-poezie umorística:
1. Petronela-Vali Slavu, Aninoasa, Hunedoara;
2. Laurenţiu Orăşanu, Bucureşti;
3. Grigore Chitul, Bistriţa;

Epigramă:
1. Ioan Toderaşcu, Costeşti, Vaslui;
2. Janet Nică, Gighera, Dolj;
3. George Petrone, Iaşi.

Poezie:
1. Dan-Petruţ Camui, Bucureşti;
2. Mihaela Aionesei, Tg. Secuiesc, Covasna;
3. Mirela Ioana Aldea, Dumbrăveni, Sibiu;

Proză scurtă – proză umorística:
1. Mihaela Angela Melinte, Bucureşti;
Vasile Larco, Iaşi;
2. Otilia Ardeleanu, Năvodari, Constanţa;
3. Radu-Ion Dragomir, Galaţi.

Caricatură-grafică:
1. Vlad Grigore, Tulcea;
Dumitru Ştefănescu-Ştef, Brăila;
2. Costel Lupu, Alexandria, Teleorman;
3. Niculina Vizireanu, Constanţa.

Pictură:
1. Iuliana Rusu, Constanţa;
2. Monica Maria Goşoiu, Constanţa;
3. Silvia Timofte, Constanţa.

Fotografie:
1. Delia Cristina Stamate, Constanţa;
2. Roland Florin Voinescu, Constanţa;
3. Curlişcă Angelica, Constanţa.

Hai-ku:
1 Tincuţa Bernevic, Bacău;
2. Anamaria Mateiciuc, Bucureşti;
3. Nicoleta Milea, Alexandria, Teleorman;
Genovel-Florentin Frăţilă, Rm. Sărat, Buzău.


teodor dume: am citit, smerirea cuvintelor (ioan barb)


Când vor bate tobele din nou
vor scutura teama înfăşurată în scutece din ochii nopţii
dar toate acestea se vor înfiripa în spatele cortinei
prevestind al treilea cântat al cocoşilor
mă voi trezi sărutând obrazul oraşului ca pe un trădător
şi voi asculta răspunsul cuvintelor
niciodată nu l-am văzut pe acesta
ce-şi încălzea sufletul la un foc străin
când se vor uita din nou în ochii mei
se va fi topit întunericul
nu este nimeni aici voi striga dar nu-mi vor răspunde
ecoul va fi doar o umbră ce-şi vrea îmbrăţişarea înapoi
cu braţe vlăguite ce nu pot întoarce timpul din drum
trădările vor rînji fluturând mânjite de sânge
un steag pe turnul din rănile tale
şi te vor îndemna să-ţi scuipi iubirile pătate de insomnii
ca un bolnav de oftică
în care remuşcarea a început să-şi sape
mormântul

teodor dume>SCRIITORII, PRIETENII MEI> IOAN BARB


rănile încetinirii

Mai era puţin calm
îţi ascundea privirile în cuiburile de sub tâmple
în acel loc pe înălţimi
mă copleşeşte necunoscutul
uneori poartă însemnele unei cetăţi
şi nenumărate chipuri de zei
încă strâng în pumni liniştea până când vântul
înflorit în coloanele templului
seamănă cu fulgerul ce mă desparte
de îmbrăţişarea femeii mele

este tot mai aproape
anotimpul încetinirii tuturor lucrurilor
o să îmbrac hainele cele vii
în care sufletul aşteaptă înmugurit
vremea când va trece pe deasupra umbra Sa
şi se va desprinde din aşteptare




răsăritul unei păsări
*poem*

moartea este doar un ogor
din când în când semănăm câte-un trup
pentru lumea de dincolo unde viaţa va încolţi

îl îngropam pe tata
groparul făcea ultimele retuşuri
cu lopata în pământul cald
mormântul seamănă cu o pasăre neagră
lutul dimprejur avea forma
aripilor pregătite de zbor
îmi spuneam îi vor îmbrăca trupul
în întunericul din care a fost luat cândva
dar sufletul îi va răsări într-o altă lume
un cer nou pe care Dumnezeu a marcat
locul de unde izvorăşte fiecare pasăre

furtuna flutura deja steagul în vârful copacilor
viaţa ni se ascundea încă în plămâni
trăiam

cineva a spus să plecăm
în curând vom fi şi noi bătrâni
ne vor spăla numele într-o umbră

***



 La Salonul editurilor hunedorene /Deva, 2012 A AVUT LOC LANSAREA VOLUMULUI "Ostatec în cer", Ed. Tipo-Moldova - Iaşi, 2012, autor IOAN BARB

teodor dume şi administraţia Confluenţe lirice felicită autorul


teodor dume> Puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo


Puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo 
poezie [ ]
Colecţia: Poezii de dragoste 


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Dumov ]
2010-09-11  |     | 



deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana

.  | 


nesfârșita iubire

cel mai greu îmi este să nu te mângâi
să tac și să tac să te privesc numai

a trecut iarna a trecut toamna
și vara prin umărul tău dezbrăcat

uneori
se întâmpla ca privirea să lase urme
vânătăi ca hulubii crescuți primăvara
sub umbra frunzei de pruni

mă adunam în ochiul copilului jucând
rișcă pe trotuar
fiecare bănuț scăpat pe asfalt
însemna un destin
aveai buzunarele pline și inima largă
nu-ți păsa dacă ai fi pierdut

petrecerea ta prin viață n-a avut
un cântec și
tocmai acum nu am cuvintele
care să-ți amintească naivitatea

iubirea mea ca a unui copil

înjuram înălțarea turnului Babel
despicarea limbilor noastre sera
sub umbrarul de vișini
între iubire și ură sufletul ca un nor

îmi amintesc în spatele nostru grădina
cu meri
eu Adam iar tu dintr-o jumătate a inimii
înălțându-te

sâmbătă, 22 septembrie 2012

teodor dume: voi fi bătrân

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas

nicio tresărire

înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită


trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi adunase sentimentele

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept