Cuvânt înainte
Antologia
de faţă nu aduce nici pe departe cu un desant
de forţă, unul care marchează un teritoriu generaţionist aşa cum sunt reperele
optzeciste, nouăzeciste şi douămiiste. Însă un viitor aer cu diamante devine respirabil în virtutea unei temelii, anume un
pas înainte, şi pentru fiecare autor prezent în acest volum (unii aflându-şi
chiar debutul) acest demers constituie o bornă, piatra preţioasă a
începuturilor. Să nu ne înşelăm – literatura presupune în afară de exploatarea la sânge a talentului o mare şi frumoasă
competiţie cu şanse egale. Cine îşi mai aminteşte de cel care a luat Premiul de
Stat din dreptul lui Tudor Arghezi, Alfred Moşoiu? Abia la a patra încercare a
reuşit autorul Florilor de mucigai să
şi-l adjudece. Critica de atunci îi considera pe picior de egalitate. Dar, cum
posteritatea trage sforile axiologice iar scriitorul adevărat se ridică singur ca
uleiul deasupra apei, tot aşa rândul autorilor de faţă se va subţia. În câţiva
ani, unii vor slăbi ritmul din pricini diverse. Amintesc asta pentru a-i
îndemna pe cei speriaţi de sonoritatea numelor contemporane să nu renunţe la
Literatură, dimpotrivă, să le ia opera ca model, apoi să se despartă de ea fără
a deveni epigoni. Ci ei înşişi.
Dorind,
probabil, să coopteze mai multe genuri din nevoia acută de prestanţă în peisaj,
alcătuitorii acestei antologii o împart în trei zone distincte: poezie, proză
şi eseu. Să le luăm în ordine. Secţiunea poezie
cuprinde treizeci de autori, secţinea de proză
vreo şase nume, eseul este
reprezentat de unul singur. Aşadar, poezia este cap de afiş. O sensibilitate agresată de cotidian afişează Crina
Albu: „auzi lupii cum urlă/ dar nu îi vezi/ cu
urechea lipită de pernă/ zici că e vântul// un pui de şarpe ţi se/ târăşte pe
şira spinării”, (la apă – avertismente). Trecut prin două romane şi un volum
de poeme, fantezismul din postura de voyou
a lui Leonard Ancuţa nu se dezminte: „şi
te mai blestem să strălucești ca fierea/ în soare pînă mi se face milă de tine/
să-ţi retez limba direct din inimă/ şi cu gura plină de sînge/ să spui tatăl nostru pînă te
iert.”, (rugăciuni şi blesteme pentru îndrăgostiţi). De eminescianizare fadă suferă poemele Mioarei
Băluţă: „în închisoarea
ultimei secunde/ şi brazi supuşi flăcărilor/ sunt o mână de grâu
încolţit/ asmuţind corbii/
luceferi/ cu sufletul paj visând
luceferi”, (aproape mişcare). Nici
lirica sentimentală gen C. Conachi nu aduce aer proaspăt, dar o practică Vasile Bledea: „Şi porţile durerii, de mine, au fost închise/ Oamenii, m-au vrut stăpân, peste cuprinsuri/ Şi am fost un rege drept şi bun pentru popoare/ Da’ ce păcat
că timpul m-a şters de printre rânduri”, (Am stăpânit odată cerul cu un
zâmbet). Motivul romantic al artistului
refuzat şi ritualul pregătirii de scris se conjugă vehement în versurile lui
Tudor Gheorghe Calotescu: „tot ce începe
el/ se lasă cu un
sfârşit/ ai văzut tu
poezie nesfârşită?/ dă-l încolo/ să nu mai iubească/ să
înveţe cum se ţine o sabie/ să tragă cu
puşca/ să
vâneze/ să facă din când
în când copii”, (Azi am ucis un poet).
Pentru a surâde un pic vom
lectura cum se topârceanizează prin Arghezi, precum Valeriu Cercel: „Ferice de acel stejar/ Ce
pică mândru pe la noi/ Şi-ajunge-n viaţa
de apoi,/ Ales cu har de Ăl
divin,/ Până în gât sătul
de vin,/ În cercuri, doage
de butoi”, (Clemenţă creştinească). Regimul
sentimental în simbolistica primară e racolat de Cristina Cîrnicianu: „în van căutăm cu
ochii zilei oile albe/ şi oile negre în
camuflajul nopţii/ abia atunci când
măcelarii din margine de lumi/ îşi vor trece
prin cer cuţitele/ va ploua cu
milă”, (Oi negre sub cerul liber). Resursele
poetice îl apropie de suprarealism cu metafore la pândă pe Raul Coldea: „Din absenţele tale s-au construit oraşe. Oamenii
pescuiesc dimineaţa/ stelele rămase în bălţile din faţa blocului./ şi eu nici
măcar nu ţi-am dat un nume.”, (***).
Mai sunt de urmărit arta
contrapunctului pe subiecte fanate (Relu Coţofană), lirismul cochet al expierii
orgolioase (Bianca Dan), gramatica răsucită în textul autoidentificării (Laura
Dănăilă), franciscanism… sirian şi decupaj
livresc (Mahmoud Djamal) metafizicul şi rememorarea autoflagelantă (Teodor
Dume), conjunctivul şi nehotărârile eului (George Ioniţă), preludii pe tema
singurătăţii (Cristina-Monica Moldoveanu), onirism şi geneză a lucrurilor
(Paula Munteanu), poema resurecţiei morale (Liviu Ioan Mureşan), gesticulaţia
inocenţei (Maria Cecilia Nicu), filonul crepuscular (Maria Oprea), romantismul
de bază (Nadia Pădure), obsesia dicţiei
perfecte în retorica solemnităţii (George Paşa), tributul hipnotic al
gratuităţii (Veronica Pavel Lerner), motivul fortuna labilis (Ion Popescu Bradoschi), visări păgâne la sfârşitul pubertăţii (Atila Racz), înfiorări
romantice (Llelu Nicolae Vălăreanu), vârsta primelor întrebări (Stoian Petru Bogdan),
discursul alarmist (Tănase Anca), subiectivitate golaşă (Marcel Ion Vişa),
religiozitate şi imbold pitoresc (Dana Ştefan).
Proza e bunicică –
notaţii jurnaliere, înscenări şi dialogisme, descrieri după natura exterioară-interioară.
Bruioane şi căutări de sine binevenite. Dar, aşa cum am spus, acesta este un
început. Reţinem aici numele celor care s-au exersat: Ottilia Ardeleanu, Adina
Lozinschi, Paula Munteanu, Maria Cecilia Nicu şi Virgil Stan. Cu eseul, lucrurile stau în
matca lor – Ştefan Lucian Mureşanu expune (între altele) un text despre poezia
lui G. Bacovia, pe care o supune unui determinism retroactiv (Sainte-Beuve): „Poezia bacoviană este strâns legată de boala trupului său iar versurile
sale, în marea majoritate exprimate în catrene, smulg albul îndoliindu-l pentru
că sufletul a pătruns cu greu în trupu-i vlăguit şi a gemut neîncetat
până când clipa trecerii în eternitate a sosit.”, ( Actul de depeizare în scânteile galbene bacoviene). Apoi, se pare, interpretul textelor nu spune mai multe
decât Ion Caraion despre Bacovia, motiv pentru care eseul se transformă în
omagiu al fraternităţii, căruia nu i se pot contesta patosul expunerii şi
preţuirea pentru marele dispărut băcăoan.
Am parcurs aceste texte aşteptându-mă la gratuităţi inerente
celor aflaţi la început de drum, cu încrederea că voi depista şi autori
valabili. Mă refer la Leonard Ancuţa, Teodor Dume şi George Paşa, voci lirice
originale între altele care vin din urmă. Faptul că autorii prezenţi aici au
luat decizia de a-şi întruni textele într-un volum tipărit, parcă în răspărul
agresiunii electronicului în societatea postmodernă, denotă că hârtia şi
foşnetul ei, anume cartea pipăită ca un obiect-fiinţă (fetiş al Fiinţei) va
rămâne la modă între amatorii de surfing pe Google. Aproape toţi activează pe site-uri
dedicate literaturii (în special Confluenţe
lirice), unde înscriu diverse texte la vederea tuturor şi acestea pot fi comentate
într-un cenaclu on-line. Le urăm
succes!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu