Lăcaş
Dacă ţi-aş fi-ncăput în tot sufletul,
m-ai fi primit de multă vreme
în sunet de clopot
(bisericile se-nchină spre înserat)
şi-n rafală de vânt
(tocmai ce s-a oprit viscolul din mine).
Ai preferat să mângâi răsărituri
în mări învolburate,
să stingi amurguri pe crupe de munţi
şi să-mi colinzi văile
îmbrăcate în ploaie rareori...
alunecai
şi-n târziul aşteptărilor mele
te-ai temut c-ai să rămâi,
că n-ai să mai poţi pleca niciodată.
Se-nnoadă în mine atâtea sensuri
şi doar o lamă de cuţit
le va tăia fărădelegile urzite
mereu,
adânc, tot mai adânc.
Dacă ţi-aş fi încăput în tot sufletul,
m-ai fi oprit amăruie,
purtând povara norilor mei cenuşii,
imperfectă
şi mai frumoasă ca niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu