BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

duminică, 25 septembrie 2011


TEODOR DUME
- pastişă -

Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)

în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine

pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o

cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic

în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului

Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei

- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea

sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!

nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet

privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)

Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul

în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind


PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."

Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...

****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>

ultima clipă lângă tata, de teodor dume (pastişă de maria (na) doina leonte


<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<b>TEODOR DUME
- pastişă -


Moartea dansează printre frunze
(ultima clipă lângă tata)


în odaia copilăriei mele e tăcere
mult mai multă decât poate să respire tata
aud clopotul şi tremur
în fiecare dimineaţă
şi preotul nu mai vine


pe patul celălalt e mama
obosită de aşteptare
împătureşte ştergare vechi
nu vreau să deranjez
îmi întorc privirea spre el
apoi spre bucăţica de cer gri
îmi amintesc de păpuşa îngropată
pe care nu am mai găsit-o


cu o ultimă sforţare
tata înghite pâinea şi vinul
preotul face un semn din cap
şi nimeni nu spune nimic


în ochii verzi a venit toamna
musca se aşază pe fruntea miruită
o alung de parcă ar fi moartea
şi ating uşor fruntea sub care
locuia visul cu mine
devenit lacrimă
O şterg în grabă şi tresar
la fierbinţeala obrazului


Mă strigă mama să albesc perdelele
Apa e mai rece ca oricând
O frunză de nuc cade pe pragul casei


- Bunicul nu mai respiră! o aud pe fiica mea


sângele se albeşte şi el
pare să curgă în sens invers
îl iau de umeri îl scutur şi strig:
- Tată, respiră, mai respiră o dată!


nimeni nu zice nimic
mama face o scamă de lumină
şi coboară în mine încet


privesc dincolo fereastra închisă
o altă frunză de nuc pluteşte
peste bradul din grădină
( îl plantasem cu tata, demult
şi era aşa de luminat la sărbători…)


Dumnezeu îmi face cu mâna şi zâmbeşte
mă ghemuiesc în umbra
unui trecut static şi-mi număr anii
Nu-l înteb de ce
mă uit la linia vieţii din palmă
şi-mi îngheţ plânsul


în văzduh un înger cu tata de mână
lângă cadavru doar eu
şi ea rânjind




PS: Într-un coment la poemul lui Teodor Dume ,,Moartea valsează printre ziduri" scriam:
,,Nu pot să nu îmi amintesc de ultimele clipe lângă tata...De aş fi ştiut că-s ultimile i-aş fi sărutat lacrima scursă din ochii pierduţi la atingerea mâinii mele...
E mult fior în poem...o teamă pe care o înţelege doar Dumnezeu şi cel ce trece pe acolo..."


Am încercar o pastişă a acelui poem, retrâind ultimele momente lângă tata...Poemul lui Teodor m-a răscolit profund fiind postat când se împlneau 11 ani de la plecarea tatălui meu...


****
Maria(na) Doina Leonte
Fondator admin Postat la: 2011-09-25 09:09:48
<i></i></b></div>

joi, 8 septembrie 2011

printre lumânări stinse

tot ce ţine de moarte există în mine şi în lucruri doar numele poate face diferenţa întâmplările sunt aproape aceleaşi şi nimic nu mă leagă de ziua care sfârşeşte în mine e o zi ca oricare alta în care nu se mai întâmplă nimic... stau în mijlocul camerei şi sufăr mă gândesc la toţi oamenii care mor am prea multe morţi în mine azi a murit mătuşa din partea lui tata de la o vreme vorbea în somn ultima dată am văzut-o în curtea spitalului municipal nu m-a recunoscut era atentă la fluturii albi care zburau înspre cer... din când în când râdea ironic şi îmi spunea să plec aşa s-a întâmplat şi cu bunicul l-am visat într-o noapte era îmbrăcat în halatul alb de casă şi vorbea stâlcit nu îmi fac griji îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

sâmbătă, 3 septembrie 2011

teodor dume: preinfarct

jocul cu moartea


şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

liviu ofileanu: "a fi sau a nu fi antologat", - tratamente pentru inimă (antologie; teodor dume şi alţi cinci autori))


Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii (Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011), doldora de texte poetice cât vezi cu ochii.

O poezie directă ne propune Liviu-Ioan Mureşan în grupajul intitulat Să fim rezonabili, unde miza cade pe economia de tropi (manieră douămiistă), livrându-se totuşi în texte faceţioase, presărate ici-colo cu vreun simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei prozaice dintre autor şi textul său. Iată un exemplu: “(…) ne înţelegem prin semne majoritatea speciilor nu au coarde vocale/ de băut beau cu toţii să-şi mai înmoaie simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci comune tuturor/ unele specii au dezvoltat un al şaselea/ altele au suplimentar simţul măsurii/ cu aceştia e distractivă conversaţia/ te măsoară din cap până în picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului (…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care i se potrivesc sunt cele în care tautologia, excesul de naivitate jucată şi diafan sunt înlăturate în favoarea unei curgeri naturale a fluidului liric: “în oraşul acesta nimic special/ două trei crime duminica şi câte o sinucidere în cursul săptămânii/ câteva accidente de circulaţie şi mai multe morţi bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii despre normalitatea lucrurilor, p. 7). Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc şi de principiu catalizator, mai ales că temele obsedante sunt epuizate – dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii, relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat (calchiind tematica Anei Blandiana), însă analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi eliminat, pe viitor, cu bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O “sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, atmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vi-tul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria// de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate înainte (între alte minusuri legate de tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia Ardeleanu a publicat vreo carte personală până acum… Tocmai de aceea, Poemelor din dreptul inimii i se pot trece cu vederea clişeele, reluările naive ale unor refrene perimate în dreptul poeziei de curtare. Perorând asupra relaţiei de tip “lesbi” a poetei cu Poezia, a dragostei care aduce fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici câte un croşeu de dreapta pentru cei care bagatelizează miracolul dintre El & Ea: “ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar fi de lepădat o mai mare atenţie acordată reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim la versurile “timpul geme/ turtit între noi”, (lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N. Stănescu fiind incriminatoare: “timpul se turti-ntre piepturile noastre”, (poemul Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită de factură ”talking poetry”: “eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114); sau: “ (…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ - puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ - păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ - mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ - pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115). Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, “femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel de l’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun epigramist, care încearcă şi lextul liric cu un Debut inimos, (şi parcimonios, totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii. Se spune că din două-trei texte îţi dai seama dacă un autor are vână… în dreptul acestor poezii spunem că da, autorul trece proba citirii, textele au subiect şi predicat, tropi, o anumită doză de lirism şi un timbru personalizat. Însă, la recitire, nu toate poemele au şansa unui treceri, iar acesta e din nou cazul autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de vină, acea ars combinatoria ghiduşie, temperamentul unui epigramist, care fac din textul poetic o ghicitoare, alăturare oximoronică a termenilor: “pierdut/ plăcere în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p. 132); dar şi poemul-poantă: “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct”, (EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupra oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

Concluzii de final – se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă-moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.


(Litere, Anul XII, aprilie 2011

am citit> ana sofiana> lăcaş

Lăcaş


Dacă ţi-aş fi-ncăput în tot sufletul,
m-ai fi primit de multă vreme
în sunet de clopot
(bisericile se-nchină spre înserat)
şi-n rafală de vânt
(tocmai ce s-a oprit viscolul din mine).

Ai preferat să mângâi răsărituri
în mări învolburate,
să stingi amurguri pe crupe de munţi
şi să-mi colinzi văile
îmbrăcate în ploaie rareori...
alunecai
şi-n târziul aşteptărilor mele
te-ai temut c-ai să rămâi,
că n-ai să mai poţi pleca niciodată.

Se-nnoadă în mine atâtea sensuri
şi doar o lamă de cuţit
le va tăia fărădelegile urzite
mereu,
adânc, tot mai adânc.

Dacă ţi-aş fi încăput în tot sufletul,
m-ai fi oprit amăruie,
purtând povara norilor mei cenuşii,
imperfectă
şi mai frumoasă ca niciodată...

teodor dume: preinfarct

(jocul cu moartea) 

 

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

terodor dume: efectul culorii

am crezut că dincolo de toate lucrurile de care depind uneori e locul în care se adună oamenii ţinând între degete culoarea fără de care n-ar exista celelalte şi am nevoie de această culoare fie doar şi pentru o singură noapte pentru că ştiu în mijlocul acesteia există adevărul despre mine...