BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 25 iunie 2011

teodor dume: aluviuni (la margine de copilărie)

aveam cred vreo şapte-opt ani
era primăvară sau toamnă târzie
ploua mărunt era frig şi
multă ceaţă
nu-mi aduc bine aminte
tata mă ţinea strâns de mână
şi lăcrima
din când în când
mă privea pieziş
purta o cămaşa albă
cu mâneci lungi
înăuntru era mult întuneric doar
sub lumânarea aprinsă ca într-un luminiş
se zărea o carte mare şi fotografia mamei
în care părea că aşteaptă pe cineva drag...

de undeva din fundul grădinii venea
un scheunat de câine
era scărpinici câinele dăruit
de mama în prima mea zi de şcoală

trupul îmi era umed şi tremuram
simţeam cum parcă cineva ar muşca din mine
ca dintr-un măr copt
în preajmă multe femei
tata îmi ţinea capul strâns între palme

aş fi vrut să întreb unde e mama
ca să ştiu dacă pot să mai dorm

aşteptarea era grea şi fierbinte
picăturile ploii sfredeleau în linişte
rămăşiţele nopţii lăsase o umbră
şi mulţi aburi...

vineri, 24 iunie 2011

teodor dume. "mă doare tot ce iubesc acum"

(mă doare tot ce iubesc acum, pentru că
presimt în orice frumuseţe sfârşitul,
dar poate că aşa arată adevărata iubire-
Octavian Paler)


iubesc într-un fel al meu
nu folosesc cuvinte
nu, niciunul
iubesc adolescentin
înainte de asta
îmi rânduiesc lucrurile
le curăţ îmi aleg cu grijă hainele
ca să le îmbrac după anotimp şi
după ora de întâlnire
apoi privesc ceasul oglinda
şi portofelul subţire
în care am pus un bileţel
conţinând două cuvinte

nu o să îndrăznesc să i-le spun
poate nici nu am nevoie dacă T
poartă tricoul înscripţionat cu
Michael Jakson

la rândul ei mă va privi
dinăuntrul formei topindu-ne încet
din ce în ce mai încet până când
ne vom pierde unul în celălalt

duminică, 19 iunie 2011

teodor dume: ultima dorinţă a bunicului (ultimul psalm)

după ce şi-a reamintit
că mai are de citit un psalm
şi-a răsucit capul prins între palme
m-a privit
întrebător
i-a zâmbit cerului
apoi printre buzele
zgâriate de timp
a şoptit...
doamne,
eu
sunt cel din
lăuntrul sufletului
dă-mi atâta putere
cât să-ţi împlinesc cuvântul
ca să pot veni la tine

mirosul mâinilor
nu atinge sângele

lângă mine stă viaţa
şi totuşi aş vrea să mai rămân
puţin înlăuntrul meu

măcar atât cât să pot aprinde o lumină

marți, 14 iunie 2011

teodor dume: un fel de remiză

(scrisoare neterminată)


ştiu că nu ne-am văzut demult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

sâmbătă, 4 iunie 2011

teodor dume: poem cu gust de lemn putrezit

dacă aş fi ştiut că
toate zilele sunt la fel
m-aş fi înghesuit în mine
şi poate mai spre seară
mi-aş fi aşezat gândurile
rând pentru un mâine
plin cu oameni

fără nicio îndoială
aş împături gândul
şi m-aş întoarce în
târziul din mine
să mă văd
în urma tatălui meu
alergând după cosaşi

dar ştiu

aici totul se termină
între mine şi durere
e doar o felie de aer
nu mai e loc
trupul mi se scurge
în palma lui Dumnezeu
ca o rugă

***


Doamne
cu voia ta o să plec
ştiu că aşa trebuie
las ziua să adoarmă
în mine
dincolo de lumânare
bântuie frigul
noaptea
miroase a lemn putrezit...

dar pleoapele tale
acoperă totul

joi, 2 iunie 2011

Gheorghe Grigurcu: Planetă de tânăr poet (prefaţă la volumul Strigăt din copilărie, de Teodor Dume)

Pe  Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.


Deci ceea ce Teodor Dume surprinde  în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume, deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor.


(...)
Pe Teodor Dume îl văd ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai momentului  şi nu pot fi contazis pentru că scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii precum şi  în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte şi pătrunde în profunzimea cuvântului.
Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.

(...)


Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

dr. Gheorghe Grigurcu,



***********************                   ''''        ********************


În calitatea mea de scriitor dar şi de reprezentant al culturii din Bihor, va trebui să mă refer asupra unei cărţi apărute la o editură bucureşteană şi prezentată azi, aici la Casa ştiinţei şi Tehnicii din Oradea. Cartea se numeşte Adevărul din cuvinte şi este scrisă de Teodor Dume (ce nume de rezonaţă poetică)
Teodor Dume este animatorul unui cenaclu care şi-a câştigat efectiv, în ultimi ani, un statut cu totul şi cu totul aparte în viaţa cultural-artistică a judeţului Bihor. Acest cenaclu tinde să devină un element de referinţă în viaţa noastră culturală, nu numai prin calitatea materialelor ce se vehiculează în acest cenaclu, ci şi prin modalitatea de asimilare a lui. Teodor Dume este unul dintre animatorii cu înzestrare pentru asemenea, mă rog, manifestare şi cred că sub oblăduirea domniei sale se vor naşte şi vor creşte mlădiţe literare, oameni care demonstrează că viaţa cultural-artistică a Bihorului este integrată în circuitul armonios al culturii şi artei din Romania.
Aşa s-a născut şi această carte, gândită la Oradea şi pecetluită la Bucureşti, frumos intitulată Adevărul din cuvinte. Titlul mi se pare în deplină consonanţă cu întreaga substanţă a volumului, autorul urmărind nu atât originalitatea cu orice preţ, ci mai degrabă strădania de a face cuvântul să vibreze prin conştinţă, să întemeieze o gândire poetică bazată pe datele dintotdeauna ale poeziei.
Iată, îmi adun gândurile, vizavi de această primă carte a lui Teodor Dume. Mă strâng puţin, mă adun,renunţând la o prezentare liberă a cărţii, venind în faţa dumneavoastră cu nişte gânduri pe care le-am adunat pe câteva coli de hârtie. Nu ştiu dacă gândurile mele concordă cu Adevărul real sau cu Adevărul din cuvintele acestei cărţi, dar sun sigur că dacă am reuşit să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, de vină este numai cartea, pentru că această carte este una dintre cărţile care au un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul ei este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o carte cinstită, o carte corectă, o carte care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare., care promite întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi în viitor, în opere artistice, în volume concludent.
Aşa cum spunea Lucian Blaga, într-o cunoscută poezie :"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte". Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cartea domniei sale, nou nouţă, sugestiv intitulată Adevărul din cuvinte, este gata să-şi ia zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume.Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la această carte este onestitatea cu care este scrisă. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare pagină. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spune în prefaţă Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stî în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme această primă bătaie de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei". Încheiat citatul.
Inventarul tematic al "Adevărului din cuvinte" este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat în această carte care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu încredere deplină în steaua lui Teodor Dume, poleind cu lumina ei virginală filele acestei cărţi, îi dorim noi izbânzi viitoare.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,



Viorel Horj, scriitor



**************



Viorel Horj: Cuvânt la prezentarea cărţii, Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume




În calitatea mea de scriitor dar şi de reprezentant al culturii din Bihor, va trebui să mă refer asupra unei cărţi apărute la o editură bucureşteană şi prezentată azi, aici la Casa ştiinţei şi Tehnicii din Oradea. Cartea se numeşte Adevărul din cuvinte şi este scrisă de Teodor Dume (ce nume de rezonaţă poetică)
Teodor Dume este animatorul unui cenaclu care şi-a câştigat efectiv, în ultimi ani, un statut cu totul şi cu totul aparte în viaţa cultural-artistică a judeţului Bihor. Acest cenaclu tinde să devină un element de referinţă în viaţa noastră culturală, nu numai prin calitatea materialelor ce se vehiculează în acest cenaclu, ci şi prin modalitatea de asimilare a lui. Teodor Dume este unul dintre animatorii cu înzestrare pentru asemenea, mă rog, manifestare şi cred că sub oblăduirea domniei sale se vor naşte şi vor creşte mlădiţe literare, oameni care demonstrează că viaţa cultural-artistică a Bihorului este integrată în circuitul armonios al culturii şi artei din Romania.
Aşa s-a născut şi această carte, gândită la Oradea şi pecetluită la Bucureşti, frumos intitulată Adevărul din cuvinte. Titlul mi se pare în deplină consonanţă cu întreaga substanţă a volumului, autorul urmărind nu atât originalitatea cu orice preţ, ci mai degrabă strădania de a face cuvântul să vibreze prin conştinţă, să întemeieze o gândire poetică bazată pe datele dintotdeauna ale poeziei.
Iată, îmi adun gândurile, vizavi de această primă carte a lui Teodor Dume. Mă strâng puţin, mă adun,renunţând la o prezentare liberă a cărţii, venind în faţa dumneavoastră cu nişte gânduri pe care le-am adunat pe câteva coli de hârtie. Nu ştiu dacă gândurile mele concordă cu Adevărul real sau cu Adevărul din cuvintele acestei cărţi, dar sun sigur că dacă am reuşit să surprind ceva din esenţa acestei cărţi, de vină este numai cartea, pentru că această carte este una dintre cărţile care au un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul ei este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o carte cinstită, o carte corectă, o carte care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare., care promite întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi în viitor, în opere artistice, în volume concludent.
Aşa cum spunea Lucian Blaga, într-o cunoscută poezie :"Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte". Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cartea domniei sale, nou nouţă, sugestiv intitulată Adevărul din cuvinte, este gata să-şi ia zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume.Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la această carte este onestitatea cu care este scrisă. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare pagină. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spune în prefaţă Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stî în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme această primă bătaie de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei". Încheiat citatul.
Inventarul tematic al "Adevărului din cuvinte" este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat în această carte care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu încredere deplină în steaua lui Teodor Dume, poleind cu lumina ei virginală filele acestei cărţi, îi dorim noi izbânzi viitoare.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,
Viorel Horj

Gheorghe Grigurcu: prefaţă la volumul Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume






Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri.

Cu cele mai bune gînduri
şi sentimente,
Gheorghe Grigurcu


George Paşa: Strigăt din copilărie" de Teodor Dume - o carte tinzând spre simplitate




Lumea pe care ne-o prezintă poetul Teodor Dume în volumul Strigăt din copilărie (editura „Dinastic”, Oradea, 1994) nu şi-a pierdut rădăcinile ancestrale, fiindcă orice fiinţă care vrea să rămână în sine, prin sine şi pentru sine nu poate ieşi total din solemnitatea unor momente cu valoare sacră. Astfel, copilăria, iubirea, familia, timpul, care ne poartă uneori ca pe nişte fluturi, alteori ca pe nişte fulgi în zborul său de neoprit, cuvântul ca temelie a rostirii şi, implicit, a fiinţării, toate acestea sunt teme pe care orice şcolar conştiincios, cum este poetul, trebuie să le întrupeze în carnea literelor, fără să se teamă vreodată că există pericolul de a plictisi sau de a fi înafara unor tendinţe literare mai mult sau mai puţin întemeiate estetic.
Poezia care dă titlul volumului poartă, încă de la început, semnul legăturii tainice dintre generaţii: „La capătul pridvorului un stâlp / albit şi gârbovit ca un moşneag / îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc, / de dincolo, de dincoace de prag” (p. 9). Legătura aproape mistică dintre „aici” şi „dincolo”, dintre omul rupt de rădăcinile sale şi universul în care a învăţat primii paşi ai existenţei, neştiind că vreodată cărările vor deveni doar amintire, este o dovadă că sufletul rămâne acolo unde a învăţat nu numai verbele a fi, a iubi, a zbura, ci şi concreteţea manifestării lor. Poezia din volumul acesta nu şi-a pierdut puterea de a naşte fiori, întrebări, de a bucura şi de a înduioşa deopotrivă, fiindcă autorul ştie, – în ciuda unor uşoare slăbiri, pe alocuri, ale corzilor lirice –, faptul că „amintirile şi / amprentele acestui pământ / (...) / Sunt propriile noastre / amprente” (Încrustare, p. 13).
Sunt în volumul Strigăt din copilărie şi câteva dedicaţii unor persoane dragi: fiicei Teodora („Copile geamăn cu sudoarea / din grâu / vino şi bea din ochi de greier / sărutul” - Geamăn, p. 15), soţiei Fabiola („Aproprie-te cu o floare / şi apleacă-te peste ierburi / în sufletul meu...” - Chiar dacă, p. 31), sau două poezii în memoria mamei sale, Ana (Acum când nu mai eşti, O rază de soare pentru mama).
Nu putem spune că paseismul acesta ar fi cumva în maniera tradiţionalismului interbelic, mai degrabă apropie lirica lui Teodor Dume de expresionismul blagian, prin permanenta căutare a luminii în şi dincolo de lucruri. Desigur, acest fapt contează mai puţin decât puterea versurilor de a emoţiona chiar şi pe lectorul exigent, dar sensibil. Prefaţa lui Gheorghe Grigurcu este de bun augur, însă nu pot să nu spun şi eu că este, încă, necesară o înnoire tematică, o mai bună stăpânire a limbajului poetic şi a tehnicilor de creaţie.

George Paşa