BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 30 aprilie 2011

TEODOR DUME: BIOGRAFIE, POZE ŞI REFERINŢE

notă:
Domnule Ioan Moldovan, în primul rând mulţumesc pentru gestul de a-mi răspunde la mail. Sunteţi printre puţinii care încearcă să promoveze valorile locale într-un fel sau altul. Acest gest vă onorează.

în mailul de faţă vă trimit: biografia, două poze din care să alegeţi, câteva referinţe, câteva texte însoţite de comentarii pe text şi două lincuri: roliteratura.ro, poezie.ro , în eventualitatea în care doriţi să selectaţi şi alte texte, în funcţie de proiectul pe care vi-l propuneţi.

cu multă stimă şi mulţumiri,
teodor dume,


Teodor Dume, BIOGRAFIE

"cel ce ocoleşte suferinţa moare încet pentru că nimic nu poate înlocui atingerea", (teodor dume)


- născut în localitatea Luncasprie, judeţul Bihor
- şcoli absolvite: în satul natal, Oradea şi Bucureşti
- a lucrat la intr. "ÎNFRĂŢIREA" Oradea, Consiliul Judeţean al Sindicatelor, ca: director la Casa de Cultură din Pădurea Neagră, Director la Clubul Tineretului Oradea, Director la Clubul "ÎNFRĂŢIREA" Oradea., Metodist Principal la Casa de Cultură a Sindicatelor Oradea, Director la Intreprinderea Club Teo Dume Oradea (azi s.r.l)
- fondator (în1977) şi preşedinte Cenaclul Ecoul Oradea, devenind mai apoi cenaclul Ecoul Tinereţii din care a derivat şi Ansamblul artistic Ecoul Tinereţii, condus de Teodor Dume
- fondator (1990) şi redactor şef ziarul "Ecoul Tinereţii" Oradea
- membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi mulţi alţii) a revistei Ţara Crişurilor Oradea, seria 1990
- asigurarea sediului provizoriu (primele cinci numere) pentru revistă,
- primul autograf oferit de redactorul şef, Stelian Vasilescu, pe primul număr ieşit de sub tipar la 20 martie 1990, ora 11 "Primul autograf pe primul număr scos din tipografie pentru gazda noastră, Teodor Dume. Poetului, mult succes! Cu prietenie, Stelian Vasilescu, 20 martie 1990, ora 11"
- Redactor revista Şoimii Carpaţilor
- Colaborator la: Radio Televiziunea Română, Radio R. Romania şi la ziarele şi revistele: Familia, Ramuri, Contemporanul, Apărarea Patriei, Viaţa Militară, Şoimii Carpaţilor, Albina, Scânteia Tineretului, Îndrumătorul Cultural- Artistic al Scânteii Tineretului, Flacăra, Unu, Filobiblon, Bihorul, Crişana, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Algoritm Literar, Confluenţe lirice,

Volume publicate.
- Coloane (debut colectiv)
- Adevărul din cuvinte (prefaţat de Gheorghe Grigurcu)
- Strigăt din copilărie (prefaţat de Gheorghe Grigurcu)
- Tratamente pentru inimă, 2011 (antologie: Liviu ioan Mureşan, Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, Alexandru Gheţie, Vali slavu, Ioan Barb)

- Câştigător MARELE PREMIU la concursul *POEZIE ŞI SUFLET*, noiembrie 2010,

Volume în pregătire:
- Sensuri
- Fluture gând
- Uneori viaţa

Referinţe:
Gheorghe Grigurcu, Virgil Podoabă, Al. Cistelecan, Anastasie Ţârulescu, Viorel Horj, Crăciun Parasca, Stelian Vasilescu, Teodor Crişan, A drian păunescu, Florin Mugur, Florin Caragiu, Ion Davideanu, Manolescu Gorun, Gheorghe Recheşan, George Paşa, Dan herciu, Daniel D. Marin, Adrian Diniş, Cristina Ştefan, Dragoş Vişan, Silvia Goteanschii - (R.Moldova), liviu Nanu -( R. Moldova), Doru Dorian David- (Dublin), Mahmoud Djmal (siria), Veronica Pavel (Canada), Dana Ştefan (Germania), Leonar Ancuţa, Radu Ştefănescu, Ioan Barb, Stoian G. Bogdan, Dorin Cozan, luminiţa Zaharia, Liviu ioan Mureşan şi mulţi alţii.




În prezent: Teodor Dume

- Editor, secţiunea poezie, Roliteratura.ro
- Editor, secţiunea personale, Roliteratura.ro
- Editor, casa-gandului.ning.com
- Membru de onoare, Lira21
- Membru de onoare revista Confluenţe lirice
- Redactor revista Algoritm Literar (apare la Hunedoara)
- Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua literară
- Membru, poezie.ro
- Membru, scriu.info
- Membru, dozadeiubire.ning.com
- Membru, mai presusdesine.ning.com
- Director gen. sc. Club Teo Dume s.r.l


*******

REFERINŢE

"Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

Deci, ceea ce surprinde ,Teodor Dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,(din prefaţa cărţii: Strigăt din copilărie, de teodor dume)
***************************************************

2.
"În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. "

Gheorghe Grigurcu, (din prefaţa volumului Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume)

***********************************************************
"Scriitura lui Teodor Dume, este un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o scriitură cinstită, o scriitură corectă care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare. Teodor Dume este întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi şi în viitor, în opere artistice, în volume concludente. Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu starea şi cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte, ce aparţine unui volum scris de către domnia sa. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi, Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stă în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme bătaile de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei"
Inventarul tematic al scriiturii lui Teodor Dume, este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat între coperţile unor cărţi care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,"

Viorel Horj,(din cuvântul de prezentare a cărţii Adevărul din cuvinte, de teodor dume)



În data de 28 aprilie 2011, 17:05, Revista Familia a scris:

Fiind in pregatire un volum despre scriitori bihoreni, eu avand sarcina sa scriu despre poetii contemporani, va rog sa ma ajutati trimitandu-mi o biobibliografie, o fotografie si un corpus de citate din comentatorii poeyiei dv. Cu stima, Ioan Moldovan




--
teodor dume
3 ataşamente — Descărcaţi toate ataşamentele Vizualizaţi toate imaginile
DSC00006.JPG DSC00006.JPG
209K Vizualizaţi Descărcaţi
DSC00035.JPG DSC00035.JPG
599K Vizualizaţi Descărcaţi
DSC00025.JPG DSC00025.JPG
585K Vizualizaţi Descărcaţi

vineri, 29 aprilie 2011

comentarii 2

PERONUL DE PE PARTEA ST|NGĂ, de Teodor Dume

de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat şi ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo de geam
cade o stea
gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
şi aştept

în fiecare zi aştept şi îmi spun
că trebuie să plec şi că
în mine
n-a mai rămas nimic
chiar nimic
nici măcar o tristeţe

nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca o bucată de lut
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup îmi ţine umbra

în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără
în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn

totul pare să fie perfect

cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez
şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri
globul cu iluzii şi câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire

nici nu ştiu dacă am luat totul...

***

****comentarii la textul: peronul de pe partea stângă, de teodor dume,

1.
o mărturisire ghemuită în sine după principiul supernovelor care se lasă acaparate într-un gemoroc pentru a exploda incendiind universul. Asta aşa, ca stare umană. În privinţa scriiturii nu există denivelări. Cursivitatea discursului transformă simplele mărturisiri oarecum personale într-un discurs poetic de-o autenticitate acaparantă:
"nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca o bucată de lut
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup îmi ţine umbra". Ceva absolut antologic!

În general prefer să nu mă complic în explicaţii atunci când poezia devine la fel de clară precum Ideea de Dumnezeu:
"în a şaptea zi când Dumnezeu
deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn

totul pare să fie perfect"

felicitări, Teodor Dume!

(Nicolae Popa, scriitor, R. Moldova)

2.
sensibil şi acaparator, aşa îl pot descrie. Poemul începe perfect. Îmi place introducerea. Te pune în scenă, aştepţi să se tragă perdeaua, apoi eşti fascinat. În primul rînd de profunzime, apoi de dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi. Un poem de zile mari. Asemeni unor maxime ce se aşteaptă accepate de minusculi oameni. Frumos, Teodor Dume!

Liviu Ioan Mureşan, scriitor

3.
un poem care s-a cerut recitit, mi-a adus în suflet o aripă de melancolie şi am avut revelaţia că în poem este măcar un atom existenţial şi din propria mea vremelnicie. Cu prietenie,
iOan Barb (scriitor, redactor şef revista "Algoritm literar")

4.
da, un text pe care il numesc poezie actuală, fără tăgadă. când simplitatea exprimării, naturaleţea transmiterii fac sinusoide existenţiale, este poezie. un stil al meu preferat, pentru că depăşeşte optzecismul prin ideatica, si românii au de ce să mai şi gândească in secolul 21. multumesc, Teodor Dume!

Cristina Ştefan, scriitor

5.
un poem al tristetii existentiale.
nu doar din punct de vedere al mesajului, ci si la nivel stilistic, mi se pare impecabil poemul. toata admiratia!

Marina Popescu, poet

**************************************************************

MOARTEA, UN FLUTURE ALB, de Teodor Dume,
("moartea este tot ceea ce nu suntem noi", Sorin Cerin)

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

"mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?

şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)

***

***comentarii la textul: moartea, un fluture alb, de Teodor Dume,

1.
teodor dume,
cât sens şi adâncime primesc cuvintele cănd incepem să vorbim despre tata despre mama despre moarte...
din partea mea tot ce am
cu drag
mircea lăcătuş, scriitor, (Viena Austria)

2.
Un text de remarcat

Manolescu Gorun, scriitor

3.
Am mai citit textul de mai sus pe undeva, dacă nu mă înşel, şi sunt gata să afirm că, în viziunea mea, acesta este un mod de a face poezie credibilă, prin faptul că nu marşează prea mult pe stilul căutat, vag obscur, supra/încărcat de simboluri retorizante, fabricate printr-un fel de metodă de extracţie suprarealistă. Discursul simplu, neînzorzonat, transmiţînd mesajul direct, fără interpunerile unor noi niveluri de criptare care să limiteze complet libertatea naraţiunii. Simplitate care, evident, este cu mult mai greu de obţinut decât facilul joc de-a v-aţi ascunsele, după o perdea de simboluri, adesea digerabile pentru lector.
Ici şi colo, distingem mici inserţii din recuzita expresionistă.
ex:

"ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă"

sau:

"abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui..."

şi chiar foarte eccentuat expresionit, prin:

"o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea"

Suficient ca să accentueze decorul contrastant dintre o dimineaţă de primăvară, desigur agitată, vitală vs. clipa morţii tatălui, consumată într-o stare de tensiune sufletească profundă, exprimată, foarte sugestiv, în strofa doi, după ce poema debutează cu două versuri seci şi dure, care anunţă implacabilul:

"vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor"

Undeva, mai jos, iarăşi un contrast strident între atmosfera lugubră a morţii şi acea linişte care nu pare a rezona deloc cu circumstanţele descrierii ei (liniştea ca o cremă... hidratantă!), - de parcă însăşi moartea şi-ar recosmetiza ridurile, odată cu acest nou exerciţiu de competenţă!

"acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi..."

Metafora fluturelui alb, pare destul de transparentă, sugerînd o dublă trimitere: a/ tema plecării definitiva pe

"o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau..."

şi
b/ cea al amînării ei, prin trezirea dureroasă a copilului în "aerul călduţ" al dimineţii ca într-un giulgiu sufocant, ca într-o plasă de păianjen în care "fluturele alb", rămas, se zbate disperat în încercarea de a marca "drumul" drumul tatălui către "nesfîrşirea morţii", către "marginea umbrelor".
De remarcat dimeniunea umană a textului - aspect pe care-l am în vedere la orice scriere.
Asemena, transmiterea directă, nemijlocită a mesajului, prin cuvinte simple şi imagini penetrante, deşi textul pare complet demetaforizat, mizîndu-se doar pe efectul pur retoric al cuvintelor.
În fine, partea reflexivă, foarte densă, mu ar fi ultimul lucru posibil a fi scos în evidenţă din acest text bun.

Ioan Peia, scriitor

4.
Am citit poezia asta si am fost gatuita de emotie. Nu voi explica "de ce" poezia e deosebita, consider ca, atunci cand "transmite", e vorba de adevarata "poezie" si orice "explicatie pamanteana" e inutila.

Luminez: rar o poezie m-a emotionat atat de puternic.

Veronica Lerner Pavel, scriitor (Toronto, Canada)

5.
versuri memorabile. Reproduc doar:
"teo trage cearşaful vrând
să rămână în noapte
cu gândurile muiate în linişti
soarbe din cuvinte
ca dintr-o rugă"

Maxim de puncte. felicitări, teodor dume!

Manolescu Gorun, scriitor

******************************************************
RAPORT ÎNTRE DOUĂ LUCRURI, de Teodor Dume,

astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor

asta dovedeşte respect

îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei...

şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine

sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare

oricum îmi voi păstra chipul


**'

*****COMENTARII la textul Raport între două lucruri, de Teodor dume,

1.
un poem firesc, spus cu mainile in buzunar. imi place teribil. simt ca ati mers pe idee, pe firul ei. as scoate poate pusul cheii sub pres, cred ca nimeni nu mai face asa si scade din autenticitate. aa, si inceputul cu cetanean model, prea suna a socialism. ar merge schimbat cu ceva care sa se lege de pastrarea chipului din final.
in rest un poem bun. mi-a placut.

Ştefan CIOBANU, scriitor

2.
sunt fericită că mai există poezie, că nu chiar TOTUL e in transformare....

Teodor Dume, te citesc si imi place felul tau simplu şi uşor voalat de a-ţi lăsa găndurile şi metaforele să curgă.

Frumos poem, felicitări!!!

Veronica Lerner Pavel, scriitor (Toronto, Canada)


3.
Tonul neutru, detaşat, uşor autoironic dă forţă versurilor care ar putea părea (fiindcă aşa vor să pară) prozaice. De fapt, în spatele banalităţii, ce se suprapune până la un punct peste banalul cotidian evocat aici, se ascunde o disperare calmă. Aceasta se face simţită abia în final, când discursul poetic se încarcă brusc de sentiment prin comparaţia care mie mi se pare superbă: "vieţuind / ca albul în culoare". Da, poetul îşi supravieţuieşte în nevoinţa zilei, da, poezia respiră sub molozul acestei lumi. Versul final, ambiguu, incită la meditare.

Jan Timus, scriitor

**************************************************
O SINGURĂ DORINŢĂ,de Teodor DUME,

aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama

***

******COMENTARII la textul : o singură dorinţă, de teodor dume,

1.
consider şi eu că e o poezie de stea. ba chiar aş spune că e una dintre cele mai bune poezii scrisă de teodor dume. prima strofa e taraganata si tremurata, dar nu de emotie ci de neincredere, aşa simt. apoi insă se simte luciditate. cred ca e un tecst bun, plin de sensibilitate.

Leonard Ancuţa, scriitor,

2.
Un text de stea:)
Poate pt ca e Craciunul si poate pt ca ai vrea sa atingi si tu o stea (vorba Laurei Stoica:) sau poate pt ca ii iubesti pe mama & Dumnezeu laolalta dimineata, la pranz si seara, iar ea te iubeste ca sa scape de frica la randul ei, ori poate pt ca e un poem sincer, direct, natural, profund, mai ales finalul cu strigatul acela pe care aproape ca-l simt:), sau poate pt ca ai incredere in oameni, dar, in acelasi timp, esti arogant si bestial:D
Oricum ne-am gandi oamenii au dreptatesi nu intelegem multe lucuri, normal.
Te-am parafrazat ca sa vezi cat de bine te-am inteles:))

"ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă..."

P.S. Feliz Navidad, Teodor Dume!

Mirela Lungu, scriitor

3.

Un autor transformat, în sensul bun al cuvântului. Prin această, aş putea spune, nouă poezie, Teodor Dume, reuşeşte să trasmită revelaţia în forma ei simplă, direct în fond, învelind substanţa într-o formă lejeră, fără reziduri.
E un altfel poetic de a spune că "oricum m-aş gândi oamenii au dreptate" ca "O singură dorinţă de Crăciun".
Şi da, finalul este unul excepţional.

Gabriela Vicroria Toma,

4.
În primul rând, remarc o schimbare de atitudine a autorului, stilistic vorbind, spre natural şi simplu. E ca şi cum Teodor Dume a dat la o parte perdele grele şi îmbâcsite a le metaforei excesive la o parte şi a lăsat să intre soarele şi aerul curat în casa poezie.
În al doilea rând, remarc excelentul pasaj, pe care şi eu îl văd ca fiind un final de excepţie -
"îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama"
şi fără puncte de suspensie.

Adrian Dragomir,
***********************************************************

MOTOTOLEŞTE-ŢI GÂNDUL ŞI LASĂ_L SĂ SE ROSTOGOLEASCĂ PÂNĂ LA MINE, de Teodor Dume,

spune-mi că nu ţi-e frică

păianjenii nu ucid
ei strâng între colţuri timpul
şi-l anesteziază până când
mă întorc acasă

capătul drumului
e puţin mai încolo
nu-l pot vedea
şi mi-e teamă că o să cad
într-un ochi de lumină

înăuntru voi fi doar eu

'''***comentarii la textul :rostogoleşte-ţi gândul şi lasă-l....
1.

implu dar nu simplist
Felicitări, Teodor Dume!

Recheşan Gheorghe, scriitor

2.
să las o stea acestei poezii,
pentru că:
1) O simt aşa de aproape de sufletul meu de parcă aş fi scris-o însumi. Şi deci m-aş fi bănuit de subiectivism. Da, aşa cred eu că se poate scrie poezie - un limbaj simplu, frizând banalitatea şi totuşi "strângând" în spaţiul dintre cuvinte sensuri grave, sentimente gemând înfundat sub apăsarea discreţiei.
Versurile de mai sus reprezintă o caligrafie a stării de singurătate pe care o cărăm veşnic cu noi. Cu o tăietură sobră, reuşesc să deschidă în noi spaţii adânci de reflecţie...
2) Aţi fost mai harnic decât mine cu lectura şi aţi apucat să înstelaţi un text de-al meu; astfel că aş fost bănuit de o oarecare servitudine...
Dar, la urma urmei, mi-am zis că, de vreme ce a fi poet presupune şi o doză de curaj în veacul acesta, pot să-mi asum riscul.
Felicitări aşadar pentru aceste versuri inspirate despre : despre teamă, aşteptare, moarte.

Jan Timus, poet


3.
una dintre cele mai reuşite poezii. Prinderea şi uciderea timpului în pînza păianjenului mi se pare o ingeniozitate.

liviu ioan mureşan, scriitor
************************************************************

GESTURI.DOAR ATÂT CÂT DUREAZĂ UN VIS, de teodor Dume,

aş vrea să schimb ceva în mine
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat

unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi

Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...

şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu

îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana

mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor


de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă
de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace

degeaba

am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare

nu cunosc semnificaţia gestului

se pleacă pur şi simplu...

**********************************

PRINTRE LUMÂNĂRI STINSE, de Teodor Dume,

tot ce ţine de moarte există
în mine şi în lucruri
doar numele
poate face diferenţa
întâmplările sunt aproape aceleaşi
şi nimic nu mă leagă de ziua
care sfârşeşte în mine

e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...

stau în mijlocul camerei
şi sufăr
mă gândesc la toţi oamenii care mor

am prea multe morţi în mine

azi a murit mătuşa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
şi îmi spunea să plec

aşa s-a întâmplat şi cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
şi vorbea stâlcit

nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme şi aştept

*************************************************

EU VOI PLECA LA TATA, de Teodor DUME,

astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

comentarii 1> teodor dume

1."
"Pe  Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

Deci, ceea ce surprinde ,Teodor dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,(din prefaţa cărţii: Strigăt din copilărie, de teodor dume)
***************************************************

2.
"În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. "

Gheorghe Grigurcu, (din prefaţa volumului Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume)

***********************************************************


"Scriitura lui Teodor Dume, este un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o scriitură cinstită, o scriitură corectă care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare. Teodor Dume este întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi şi în viitor, în opere artistice, în volume concludente. Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu starea şi cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte, ce aparţine unui volum scris de către domnia sa. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi, Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stă în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme bătaile de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei"
Inventarul tematic al scriiturii lui Teodor Dume, este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat între coperţile unor cărţi care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,"

Viorel Horj,(din cuvântul de prezentare a cărţii Adevărul din cuvinte, de teodor dume)
*****************************************************

joi, 28 aprilie 2011

comentarii

POARTA SPRE CER, de Teodor Dume

în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix

Dumnezeu mereu pare grăbit

îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec

între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi

deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns

dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?

o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului

poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...

***comentarii la textul :poarta spre cer, de teodor dume

1.
"Un text foarte bun, un fel de concentrat liric, scris la tensiune inalta si lipsit de concesii. Chiar daca felul asta de scriitura e greu de digerat (ma refer la "incifrarea" versurilor si la efortul de analiza cerut de fiecare dintre enunturile lirice in parte) cred ca, in cazul unor texte de o asemenea calitate, lectura merita efortul."
(Adrian Suciu, scriitor)

2.
"Un poem meditativ, de înaltă ținută. Un început bun, un final pe măsură iar acea problemă de meditație în centrul poemului foarte bine gândită și așezată. Oscilația între spirit și materie, aceste două lumi strâns întrepătrunse: trup și suflet, mereu obsedante, mereu în balanță, mereu în luptă."
(Mihaela Roxana Boboc, poet)

*********************

ÎNTRE DOUĂ RESPIRAŢII, de Teodor Dume,

pe aici n-a mai trecut nimeni

sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea

nu mai e nimeni

mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început

urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere

tălpile miros a iarbă

între cele două respiraţii
se joacă un copil



***comentarii la textul: între două respiraţii, de teodor dume

1.
"imagini reusite aici, intre doua respiratii... :) E multa sensibilitate in poeziile tale, au acel ceva la care tanjesc multi... Poate partea cu Dumnezeu nu m-a atras, in rest un poem reusit, iar finalul, acel copil care se naste la capatul unei respiratii si inceputul alteia, e deosebit."
(Alexandru Gheţie,poet

2.
"Încerc să revin în pielea mea la sfârşitul lecturii acestui poem şi... mi-e greu să revin. Deoarece în poemul tău simt, nu citesc, clipa aceea nefirească, de nefiinţă ce mă copleşeşte pentru un moment şi am senzaţia că sunt o parte din infinit, din lumea lui Dumnezeu care umblă şi prin lectorul pus la dispoziţia poemului cum s-a perindat şi prin viziunea autorului.
Nu pot să nu remarc versurile privitoare la timpul ce este un sinucigaş deoarece el are relevanţă raportat doar la identităţile noastre trecătoare. Foarte frumos, divin."
(IOAN bARB, scriitor, redactor şef revista "Algoritm literar") Hunedoara

3.
"Poezia lui Teodor Dume a fost întotdeauna clipa dintre două respiraţii existenţiale: cea legată de freamătul vieţii şi cea legată de cernuta clipă, când vom părăsi totul.
De aceea, verbul lui curge firesc, ca însăşi viaţa noastră. Resimţim de la o anumită vârstă toate angoasele ce ne macină şi descoperim că între grinzile trainice de altădată ale casei sufletului nostru cariul neputinţei, al singurătăţii, a spulberat prin timp totul.
Că din clepsidra de ţărmuri a mai rămas doar un fir de nisip şi sub paşii Celui de Sus viaţa noastră împrumută culorile asfinţitului. Nu mai rămâne din noi decât jocul copilăriei desculţe în iarba unei noi primăveri. Atât."
Cu prietenie, Emil Iliescu- scriitor

4.
"V-am citit și mi-am reamintit de atingerea evanescentă a poeziei. Intim și melancolic, resemnat și robust, sensibil și lucid, este un text care se împlinește cu fiecare vers. O suită de expresii foarte izbutite și de o mare sugestivitate fac deliciul cititorului dezvăluind un univers liric ce se smulge simplului subiectivism și universalizează trăirea poetică a autorului: ”buzele grinzii crăpate de timp”, ”singurătăţile sufocă tăcerea” (îmi place mult acest plural, care printr-un simplu artificiu stilistic exemplifică ridicarea spre universal a temelor), ”umbrele adorm/ sub piele”... și-mi dau seama că ar trebui citat în întregime.

Remarc sobrietatea și profunzimea abordării, modalitățile subtile, reflexe, prin care se plasticizează abstractul. Frumos de citit, text elegant și elevat parcă mișcând într-un alambicat cuier jobenul și bastonul ca accesorii ale unui act artistic de tip aristocrat."
Călin Sămărghişan, scriitor

5.
"mă bucur că te-am simţit de la inceput, printre poeţii pe care ii citesc cu indărătnicie. da un poem care urcă din suflet in cuvânt!
iata-mă : "între cele două respiraâii
".... un copil"!!! o zi bună"
(Doru Dorian David, scriitor- Dublin

***************************************

PUŢINUL DIN ADOLESCENTUL DIN MINE, de Teodor Dume,
deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana


***COmentarii la textul: puţinul din adolescentul din mine , de teodor dume,

1.
"Teodor

Aurel Sibiceanu
[11.Sep.10 20:28]
Nu-mi ajungea că este toamnă,
trebuia să mă mai dărui şi cu acest
tulburător poem!

Un epic excepţional crescut,condus,
metafore distinse,
discrete dar pline de forţă...
Gândesc ce actor ar putea să
interpreteze acest text de excepţie...

Mulţumesc pentru "puţinul adolescent" din mine
pe care mi l-ai redat azi, aici...

Mulţumesc!"
(Aurel Sibiceanu, poet şi publicist)

2.
Recitesc acest poem de dragoste care mi-a bucurat seara şi regăsesc urmele trecerii ireversibile a timpului, în timp ce viaţa este o călătorie cu trenul. Citim în timpul trecut precum într-un ziar mototolit şi plecăm în fiecare dimineaţă spre destinaţie, de aceea în fiecare zi am putea experimenta sfârşitul călătoriei. Sfârşitul este excepţional, dacă rămâne ceva important în acestă călătorie este dragostea.
Am găsit aici un poem tulburător, al evocării dragostei, al pierderilor. Am citit, dincolo de cuvinte, de metafore, resemnarea în faţa unor pirderi pe care nu le putem opri. Dragostea aparţine prezentului, dar ne leagă de trecut, ea ne conturează identitatea. Ghemotocul de ziare vechi nu este doar oraşul ci timpul care rămâne în urmă, iar viaţa şi dragostea se aseamănă cu o călătorie cu trenul, un tren care pleacă în fiecare dimineaţă undeva, spre o destinaţie, poate spre lumea amintirilor. Ultimul vers marchează o solidaritate continuă cu Ana, cu dragostea... "
(Ioan Barb, scriitor, redactor şef la revista "Algoritm literar", Hunedoara

3.
"foarte bine redată graba de a trăi pe ana în jumătatea poetului
îmi place scobitura din gând, şalul tricotat şi oraşul ca un ghemotoc de ziare vechi
te-ai întors cu versuri deosebite!"
(Silvia Goteanschii, scriitor, Republica Moldova)

4.
" vă recitesc, domnule Dume. Chiar îmi era dor de scrierea dumneavoastră. Văd că aici aţi introdus un personaj, Ana, e o decizie inspirată, prinde. Îmi place şi faptul că aţi ales un nume românesc. De obicei se încearcă cu nume exotice, ceea ce duce la un fals în percepţie. Un poem reuşit".
(Liviu ioan Mureşan, scriitor)

****************************************

UN FEL DE REMIZĂ, de Teodor dume,
(scrisoare neterminată)

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

. |


***Comentarii la textul: un fel de remiză, de teodor dume,

1.
"another brick in the wall

Ce-mi plac textele cu multitudine de interpretari. Cu trimitere la viata si la moarte, si intre acestea doua si parca invelind tot - dragostea, si ea cu toate nuantele ei, incepand cu ura si terminand cu extazul. Si da, lumile, care pot fi fatetele unei singure lumi, la randul ei o fateta din atatea fatete ale altei lumi si tot asa...

Textul nu este incarcat, are lianti atat cat trebuie ca sa-i usureze intelesul si sa ritmeze cuvintele, are deci melodicitate, iar imaginile unele sunt plastice, altele profunde. Preferata mea este din cele din urma, si anume"
"toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi"
Finalul lasa deschise toate posibilitatile spre oglinzile-fatete ale tuturor lumilor, ce se apropie si se departeaza pe masura ce diamantul se roteste.

Mai mentionez ca textul mi-a adus aminte de “Zidul” celor de la Pink Floyd si de filmul lor care e printre marile mele preferate, si de videoclipul celor de la Metallica - "Unforgiven II", iti las link aici Teodor: http://www.youtube.com/watch?v=PyCClNPjVac
Pentru toate cele de mai sus, spuse mult mai pe scurt decat e de spus, las stea."
(Ligia Pârvulescu, scriitor- londra)

2.
"Poeziile domnului Teodor descriu întotdeauna tensiuni sufleteşti sfârşind în elegante remize de salon. Chiar dacă "scrisoarea neterminată" rămâne în suspans, autorul găseşte ca întotdeauna echilibrul ultim. "Sfârşiturile" sunt cele care "egalează distanţa", lumea însăşi este un joc în care sfârşeşti la egalitate, un echilibru destul de stabil în concepţia autorului. Oglinda din final are rol revelator: depărtările se reflectă în sine, devin o stare sufletească peste care se întinde poetul spre a lăsa un semn în lumea de dincoace.

Ne-a aruncat o scrisoare prin argintul oglinzii."

(Călin Sămărghiţan, scriitor)
****************************************

DOAR UN SEMN,de Teodor Dume,

într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi mai aparţin
dar sunt conştient că
între mine şi oameni
golul rămas se rotunjeşte
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte

şi creşte...




****Comentarii la textul:Doar un semn, de teodor dume,

1.
"O poezie reuşită, îmi pare rău că am observat-o abia acum. O fereastră deschisă întotdeuna intrigă, stârneşte curiozitatea, invită să priveşti înăuntru. Subiect interesant, în plus, şi o realizare sprintenă, degajată, o construcţie nepretenţioasă dar care nu se clatină, ceva care durează, un fel de scriitură clasică din sceolul nostru."
(Irina Nechit, scriitor, Republica Moldova)

2.
"Construcţia asta simplă pleacă dintr-un suflet care spune "n-am nimic de ascuns" înainte de a se mărturisi: "un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie" şi concluzia asta "dovadă că am trecut pe aici" e de fapt rostul unei fiinţări prin care însemnăm timpul cu personalitatea noastră şi harul primit. Filosofia lui Teodor Dume este creştină, pătrunde prin înţelepciunea ei în sufletul cititorului şi îmbogăţeşte. Ea lămureşte condiţia noastră la întâlnirea contrariilor: "celelalte lucruri nu-mi mai aparţin"."
(Marius Niţov, poet)

3.
"Într-o poezie, pot încăpea mai multe episoade ca într-un veritabil serial, de ce nu?
Poemul este scris în mai multe fascicule dar fiecare sfârşit al său creează emoţia puternică a nerăbdării, a aşteptării unei acţiuni imediate.Construcţia delimitatorie este uimitoare, acel split care pare că se prăbuşeşte de undeva din ceruri între MINE şi TINE, ca o graniţă a unei hărţi politice, nesigură dar care îşi trasează cu multă siguranţă depărtarea.Dacă nu se supără maestrul Dume, aş întreba, dacă în versul ultim de la strofa a III-a nu ar merge mai bine, în loc de \"egalează\" un \" anulează\".În logică, distanţa dintre doi sau două entităţi, este întotdeauna egală.Eu nu aş schimba o virgulă la um text al maestrului Teo Dume.Construcţia din strofa a III-a este o figură de stil foarte frumoasă dar acest poem parcă merită ceva mai mult şi poetul Dume poate să facă acest lucru-să creeze un diamant, cu duritatea lui superlativă de 9, cu strălucirea peste 500, dar eu nu pot să vă ofer decât mulţumiri"
(Mihăilă ion, poet)

********************************************

ŞI TOTUŞI UN MOTIV, de Teodor Dume,

pe stradă la muncă sau acasă sub duş
peste tot acolo unde mizeria se
ascunde în golurile din viaţă
mă urmăreşte o amorţeală
e ca un fel de frig continuu
pişcă nu doare
şi nici nu-mi pasă

în fiecare zi
înăuntrul meu se ghemuieşte
o şansă

îmi împachetez senzaţia şi
plec departe de locul
în care oamenii se bifurcă...

oriunde

pentru că nu ştiu cum altfel
să-mi schimb înfăţişarea
mereu aceeaşi




***Comentarii la textul: totuşi un motiv, de teodor dume,

1.
"un poem miscator
simplitatea lui adaugă un fior dramatic suplimentar,o gravitate grea de sensuri grave,tragice
poem cu "carţile pe faţă" ,unde sufletul poetului se dezveleşte într-un Adevar existential cu care nu se poate trişa
Poetul atinge o sferă general-umană, largă şi ştie să "resoarbă "semnificaţiile cotidianului "eroic" în lupta cu o existenta absurdă
ceea ce camus numea "métro-boulot-dodo" o robotizare alienanta a indivizilor"
(Nache Mamier Angela, scriitor Franţa)

2.
Mahmoud Djamal
"un poem minimalist f.bun.
(Mahmoud Djmal, scriitor ,oraşul Rakka- Siria)

3.
"un text curat, poetic. cu un final demn de toata aprecierea.
(ŞTEFAN CIOBANU, scriitor

4.
"în fiecare zi / înăuntrul meu se ghemuieşte / o şansă". remarcabila imagine plastica. ca un fel de metafora asumata. deloc suparatoare."
(Gelu vlasin, scriitor, Madrid -Spania)

5.
"O deschidere retorica extrem de realista, taioasa, prin care intram in poemul esentializat in care fiecare cuvant se adauga rostirii cu dezinvoltura, cu un deosebit simt al patrunderii, o cautare a poeziei nemarginite de un oarecare timp in care locuim si ne locuieste, in fapt ce cauta poezia? clipa ori vesnicia!
Dume este poetul care nu se clatina in cautari
spune lucrurilor pe nume, nu ezita!"

(Attila Racz,scriitor, Dublin-Irlanda)

***************************************************

PREINFARCT, de Teodor dume,

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

dar unii cred c-am murit
o nu nu nu...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

***Comentarii la textul: preinfarct: de teodor dume,

1.
"Poemul acesta e mai diferit faţă de majoritatea textelor tale Teodor, ideea de acceptare a condiţiei mult mai realistă, oarecum agresivă. Conturarea stărilor este mult mai puternică, mai vie: "inima se încăpăţânează/ să mai fie gestul"; "îmi îndoi genunchii"; mai expresivă: "îmi desenez amintirile".

Cred totuşi că strofa "dar unii cred c-am murit/ o nu nu nu..." e mult prea explicativă şi scade din tăria întregului.

Ultimile două strofe sunt puternice: atât prin trăire poetică cât şi din punct de vedere imaginativ pentru cititor; susţinând şi închegând astfel poemul ca întreg.

Un poem dintre cele mai bune pe care le-am citit în pagina lui Teodor Dume."

(Marius SURLEAC, poet)

********************************************

OM BUN, de Teodor Dume,

Ca o candelă aprinsă
în biserica de lut
este trupul meu
care cedează
în faţa ta
doamne
uit de mine
nu ştiu cât va dura
frigul rătăceşte prin vene
mă pierd
dar nu-mi pasă

drumul e plin cu oameni

gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir


***comentarii la textul OM bun, de teodor dume,

1.

"Rezultă din acest poem virtutea omului de a se putea vedea în diferite ipostaze, arderea e ecoul fiinţei care tinde spre ceva. Nevoia de a întoarce privirea sprea ce am dorit să fim şi privirea stării în care ne aflăm este drumul poetic al creatorului de frumos. Poemul este definitoriu, construcţia poemului e armonizată şi trăită în mod deosebit. Versul simplu, dar cu semnificaţii multiple... drumul e plin de oameni!
(Maria Prochipiuc, poet)

2.
"Un poem care îmi place mai ales pentru jocul planurilor, pentru mesajul trimis. Are ritm! Poate greşesc, dar tind să văd în acest poem un tablou amplu al efemerităţii, surpinderea pasajului apropiat morţii, priveghiul şi drumul până la groapă, însoţit de alaiul de rude şi prieteni. Titlul "Om bun" face trimitere la tradiţie şi la ritualul înmormântarii, deoarece fiecare care trece spre următorul nivel se spune că e "a fost un om bun"."
(Marius Surleac, poet)

3.
" titlul
plus continuarea poeziei redau foarte plastic ce se spune in biblie
in fericiri. omul bun e ceva ce depaseste ochiul simplu.
/gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir /
un final frumos"
(Ştefan Ciobanu, scriitor)

4.
"Om bun...
Simplu si imperial!
Cu simpatie, (IOANA Geier,scriitor, Germania)

5.
Poezia ca leac

George Floarea
[27.Nov.08 22:15]
Am trecut și eu pe aici, și-am respirat liniștea, am stat în lumina acestui poem și astfel am luat forma unui gând bun. Acum cu siguranță respir și mă bucur de asta. Citind poemele lui Teodor Dume mă curăț de zgura unor zile anoste, minunate remedii pentru suflet și minte sunt aceste poeme izvorâte din talentul și sinceritatea unui om bun. gf

marți, 12 aprilie 2011

teodor dume: un fel de prevestire


lângă fereastra
cu jaluzelele lăsate
degetele tremurate ale bunicii
croşetează

linişte

dincolo de lampa
anesteziată de fum
moare un păianjem

dinadins

o grămăjoară de nori proptesc cerul
doar părticica aceea care
spunea bunica că-i a ei...

în rest nimic
decât locul pe care
stăm cu arendă

sau orice altă temere...