teodor dume: ca o formă a realităţii interioare. singurătatea

e o formă a vremii în care te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine în timp ce te prefaci că trăieşti...


teo nu-şi găseşte locul
e mult mai bătrân decât
arătătorul de la ceasul lipit
pe tencuiala peretelui alb

noaptea de iarnă ticăie
între două respiraţii
acoperind clipele
până dincolo
de marginea privirii

teo trage cearşaful vrând
să rămână în noapte
cu gândurile muiate în linişti
soarbe din cuvinte
ca dintr-o rugă
nu are unde să plece
se goleşte pe dinăuntru
înşfacă o felie de aer
şi priveşte
afară
nimeni
caută un drum
o potecă ceva
sau poate un nume
reinventând totul
acolo înăuntru
lângă liniştea lipită
de versantul drept al inimii
au mai rămas câteva nervuri
în care s-a refugiat viaţa

teo s-a ascuns
îşi lipeşte cuvintele de limbă
şi tace în timp ce-şi aminteşte
toate lucrurile vechi
(parcă dintr-o altă dimensiune)
cu mulţi oameni şi biserici renovate în alb

ceva se întâmplă

teo se pierde
pare să nu-şi mai amintească
numele tatălui confundă pruncii
cicatricea ascunsă sub brăţară s-a întins
are culoarea galbenă şi foarte puţin negru
dar nu vrea să ştie
pentru el lumea se sfârşeşte în fiecare zi

teo derulează imagini
îşi vede mezinul îmbrăcat
în hanoracul cu glugă neagră
inima tace
ceva începe să moară

teo se face că doarme