BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

12/09/2010

teodor dume: puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo

deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana