Adrian Suciu: semnul dintelui

Stăm printre oameni şi e cald.
E o căldură ascuţită, ca un
bolovan între umeri. Tot ce trăim,
transpirăm. Nu aprindem ţigări;
jarul ţigării ar întări arşiţa. I-ar da
încă o gură de potolit cu
sudoarea sînilor tăi. Ne iubim ca doi
vreji aninaţi
de arbori în care au înflorit tăciuni stacojii.
Nu este umbră, nu este apă, nu este vînt,
numai o sete uscată în care visăm
copii blonzi pornind focuri. Dacă
m-ai răcori, urşii polari ar rămîne
fără banchize şi Veneţia ar fi
înghiţită de ape. Dar tu mă laşi
să ard. Îmi pui dinainte cafeaua fierbinte
şi-mi uşurezi trupul de sare cu limba.
Un lucru e sigur: sîntem atît de uscaţi
împreună încît viermii vor strîmba din nas
şi pămîntul ne va scuipa. Şi iarăşi
vom arde pînă ce viermii vor strîmba din nas
şi pămîntul iarăşi ne va scuipa. Şi
vom rămîne veşnici, ca două coloane de fum
de la două ţigări,

una cu urme de ruj,
cealaltă cu semnul unui dinte care-a muşcat.