Adrian Suciu: povestea de noapte bună

La trei ani, îmi spuneam singur, cu voce tare,
povestea de noapte bună. O poveste în care eu,
la cinci ani, luptam singur cu spaimele
vîrstei – păianjenii, fantomele, şerpii. Şi cu
frica nelămurită de vîrsta şapte cînd,
singur în noapte fiind, trece pe dinaintea ta
un tren cu vagoane luminate. La patruzeci,
rama oglinzii e căminul insectelor mici şi sătule
iar eu mă văd pentru prima dată, cum
aş bea singur un vin de care uitasem.
Ca un actor la machiaj. Ca un actor ratat
al propriilor mele vicii care îmbătrînesc şi ele
şi dau fuga să-şi ascundă firele albe. Lutul galben
se iubeşte cu ploaia impură; dacă am ajuns singur
prin glodul ăsta, nu înseamnă că am plecat singur.
S-au tot rătăcit din ei pe drum. Pe unul l-a
înţepat viespea cu burtă roşie care numai pe aici
trăieşte şi care n-a primit nume. Altul s-a
oprit la crucea unei femei care a murit născîndu-i
un prunc; nu ştiu dacă să o plîngă ori să o învie,
căci tovarăşii mei au, uneori, darul învierii din morţi.
Şi pe mine m-au muşcat jivine cu ochi tulburi şi
în mai multe rînduri am fost încredinţat că sîngele meu
e mai greu decît mine şi n-am să pot să-l mai car.
Prietenul meu cu care am vînat împreună buburuze
şi broaşte şi trăznete prin furtunile vîrstelor mici
s-a oprit şi el şi mi-a spus pentru ultima dată,
cu voce tare, povestea de noapte bună. Singur, astfel,
am ajuns în ţara mea mică şi tristă, în care văd o siluetă
mică şi tristă făcîndu-mi, chiar şi acum, semne cu mîna.
Sau întinzîndu-mi o ţigară. Va fi veselă să afle că toate
femeile mele, chiar şi acum, seamănă numai şi numai
cu ea şi că mi se face rău după ţigările lor.