BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

vineri, 23 iulie 2010

teodor dume: Copile, între mine şi tine diferenţa e doar o tăcere

minuni din cer! Pictures, Images and Photos

să fii într-o zi ceea ce nu ai fost
îţi trebuie timp
mult timp
ca să poţi să priveşti prin oameni
dar să nu te rătăceşti
prin respiraţia lor

şi când vei înţelege
toate lucrurile interzise
desenează cercuri şi să nu
îndrăzneşti să te abaţi
de la semne

(întotdeauna
drumurile duc înspre Nord)

ca o promisiune

eu voi exista (şi te voi aştepta)
în tăcerea de dincolo


sâmbătă, 17 iulie 2010

teodor dume: iubire adolescentină


(mă doare tot ce iubesc acum, pentru că
presimt în orice frumuseţe sfârşitul,
dar poate că aşa arată adevărata iubire-
Octavian Paler)

şi iubesc într-un fel al meu
nu folosesc cuvinte
nu niciunul
iubesc adolescentian
înainte de asta
îmi rânduiesc lucrurile
le curăţ îmi aleg cu grijă hainele
ca să le îmbrac după anotimp şi
după ora de întâlnire
apoi privesc ceasul oglinda
şi portofelul subţire
în care am pus un bileţel
conţinând două cuvinte

nu o să îndrăznesc să i-le spun
poate nici nu am nevoie dacă T
poartă tricoul înscripţionat cu
Michael Jakson

la rândul ei mă va privi
dinăuntrul formei topindu-ne încet
din ce în ce mai încet până când
ne vom pierde unul în celălalt

puţin patetici...

teodor dume: nu l-am văzut niciodată pe tata iubind

în seara aceea s-a mutat mult
mai aproape de geam şi m-a strigat
să-i aduc ustensilele de ras
din când în când privea
spre balconul vecinei de la trei
o femeie cu zâmbetul sarcastic
adesea incisiv

în seara asta o să aprindă lumina
şi o să se învârtă în cerc
prin faţa oglinzii dar tu
nu cred că înţelegi mi-a zis
alunecând parcă într-un of resemnat
apoi mi-a prins şoldurile între mâini
şi m-a tras înspre el

înăuntru lui se derula un film

era prima dată când rupea din
dragostea lui şi o împărţea cu mine

dimineaţa l-am găsit îmbrăcat
în cămaşa lui albă pe care o purta
duminica la biserică în cele
câteva ore de slujbă

dincolo de clipa asta
am rămas doar eu
muşc din cuvinte şi aştept...


. |

teodor dume: mototoleşte-ţi gândul şi lasă-l să se rostogolească până la mine


(din bileţelul uitat pe noptieră)



şi spune-mi că nu ţi-e frică

păianjenii nu ucid
ei strâng între colţuri timpul
şi-l anesteziază până când
mă întorc acasă

capătul drumului
e puţin mai încolo
nu-l pot vedea
şi mi-e teamă că o să cad
într-un ochi de lumină

înăuntru voi fi doar eu

un trecut...

Adrian Suciu: mîna mea

Oraşul este indiferent
ca măruntaiele unei păsări de noapte înjunghiate.

Tu ştii că sărbătorile sînt perfecte să îmbătrîneşti mult şi singur
sub masca fericirii de ocazie: eşti înduioşătoare
ca un ateu aprinzînd lumînări pentru morţi
în ideea că nu se ştie niciodată.

Mîna mea ca o viperă
îngheţată între sînul tău şi cearşaful cu urme de trupuri şi somn. Mîna
mea ca un animal dispărut într-o rezervaţie de animale-mblînzite.

Sînt vinovat pentru mai multe zile. Mîna mea îngheţată
e singurul monument pe care-l ridic.

Ca un cearşaf alb într-un război alb.

Adrian Suciu: dragostea vrea să se culce

Dragostea noastră vrea să se culce. S-o lăsăm
să se ghemuiască în viscere
ca într-un pat cu draperii încălzite.Să nu-i ducem flori:
florile o sufocă. Să nu-i cîntăm imnuri:
imnurile sînt pentru morţi. Să o lăsăm numai să doarmă
şi să ne-amintim cum muşca ea pe vremuri
pînă la sînge cîinii pe străzi. Să o lăsăm
să se culce flămîndă, să nu o ghiftuim.

Dragostea trebuie adormită cît e sus. Şi dacă nu vrea
să doarmă legănată, s-o adormim cu barosul
în moalele capului, cum se adorm taurii duşi la cuţit.

Adrian Suciu: semnul dintelui

Stăm printre oameni şi e cald.
E o căldură ascuţită, ca un
bolovan între umeri. Tot ce trăim,
transpirăm. Nu aprindem ţigări;
jarul ţigării ar întări arşiţa. I-ar da
încă o gură de potolit cu
sudoarea sînilor tăi. Ne iubim ca doi
vreji aninaţi
de arbori în care au înflorit tăciuni stacojii.
Nu este umbră, nu este apă, nu este vînt,
numai o sete uscată în care visăm
copii blonzi pornind focuri. Dacă
m-ai răcori, urşii polari ar rămîne
fără banchize şi Veneţia ar fi
înghiţită de ape. Dar tu mă laşi
să ard. Îmi pui dinainte cafeaua fierbinte
şi-mi uşurezi trupul de sare cu limba.
Un lucru e sigur: sîntem atît de uscaţi
împreună încît viermii vor strîmba din nas
şi pămîntul ne va scuipa. Şi iarăşi
vom arde pînă ce viermii vor strîmba din nas
şi pămîntul iarăşi ne va scuipa. Şi
vom rămîne veşnici, ca două coloane de fum
de la două ţigări,

una cu urme de ruj,
cealaltă cu semnul unui dinte care-a muşcat.

Adrian Suciu: povestea de noapte bună




La trei ani, îmi spuneam singur, cu voce tare,
povestea de noapte bună. O poveste în care eu,
la cinci ani, luptam singur cu spaimele
vîrstei – păianjenii, fantomele, şerpii. Şi cu
frica nelămurită de vîrsta şapte cînd,
singur în noapte fiind, trece pe dinaintea ta
un tren cu vagoane luminate. La patruzeci,
rama oglinzii e căminul insectelor mici şi sătule
iar eu mă văd pentru prima dată, cum
aş bea singur un vin de care uitasem.
Ca un actor la machiaj. Ca un actor ratat
al propriilor mele vicii care îmbătrînesc şi ele
şi dau fuga să-şi ascundă firele albe. Lutul galben
se iubeşte cu ploaia impură; dacă am ajuns singur
prin glodul ăsta, nu înseamnă că am plecat singur.
S-au tot rătăcit din ei pe drum. Pe unul l-a
înţepat viespea cu burtă roşie care numai pe aici
trăieşte şi care n-a primit nume. Altul s-a
oprit la crucea unei femei care a murit născîndu-i
un prunc; nu ştiu dacă să o plîngă ori să o învie,
căci tovarăşii mei au, uneori, darul învierii din morţi.
Şi pe mine m-au muşcat jivine cu ochi tulburi şi
în mai multe rînduri am fost încredinţat că sîngele meu
e mai greu decît mine şi n-am să pot să-l mai car.
Prietenul meu cu care am vînat împreună buburuze
şi broaşte şi trăznete prin furtunile vîrstelor mici
s-a oprit şi el şi mi-a spus pentru ultima dată,
cu voce tare, povestea de noapte bună. Singur, astfel,
am ajuns în ţara mea mică şi tristă, în care văd o siluetă
mică şi tristă făcîndu-mi, chiar şi acum, semne cu mîna.
Sau întinzîndu-mi o ţigară. Va fi veselă să afle că toate
femeile mele, chiar şi acum, seamănă numai şi numai
cu ea şi că mi se face rău după ţigările lor.

Plopeanu Petrache:sunt multe lucruri de pipăit

(text recomandat de - Eugenia Reiter)

sunt multe lucruri de pipăit. ispăşirea din dimineaţa de după
poezie [ ]
Din volumul Bufonul cerşetorului, apărut 2010 la Editura Editgraph Buzău


pot numi pentru tine
stăpâne
pentru nimeni altcineva nu s-ar cuveni ei
sunt oameni serioşi care nu cred în basmele astea cu poeme aruncate pe toate cărările
doar noi culegem râzând înăbuşit noaptea
pregătindu-ne patul sub boscheţii încă verzi

frânturi de elegii care
nu au încăput în ultimul volum al poetului sinucis
săracul n-a ştiut că acum sinuciderile sunt surse de opera magna pentru cei ca noi
pentru mine un bufon şi
pentru tine biet cerşetor aşa

adunând în fiecare noapte cam pe când se îngâna cântecul cocoşilor cu
sprânceana ridicată a lui lucifer
marginile zdrenţuite ale poemelor sinucigaşe

te-ai pomenit
stăpâne
mângâiat de vibratoarele găsite la gunoi de
preşurile mustind de praf de
cărţile cu mucegaiul gros de o unghie
dar astea sunt
lucrurile plăcute azi fanilor noştri
adulatori de sublime mizerii
garnisite cu lături apologetizate

am fost luaţi chiar de sub tufele acelea văduve de simpaticii critici literari şi
urcaţi pe catafalcul splendorilor suspinate în
ceasul de trezire în
braţele ultimei curve somnoroase de
pe bulevard

era acolo pe vremuri
un teatru în faţă cu un fals cerşetor

stăpâne
vezi cât de ingrată este lumea cu tine
ţi-a dărâmat ultimul avanpost al avangardei
mirosul tău e pestilenţial

acum suntem siliţi amândoi
să jucăm întreaga pantomimă
toate comediile şi tragediile jucate
pe acea scenă
doar noi
eu bufonul nebun şi tu
cerşetorul abundent

Dana Banu: departe

la celălalt capăt al lumii mereu la celălalt capăt al lumii
o lumină care unge pereţii cu umbre le desface apoi în mii de culori aproape înţelese

hăţişuri de ceaţă păduri de mesteceni drumuri în pantă urcate anevoios poduri traversate la întâmplare
apoi întunericul

şi lumea devine aproape umană stă lângă mine şi spune că nu e aici

toţi prietenii mei zac de acum pe rafturi pline de praf îi răsfoiesc uneori la întâmplare
caut cuvinte dar cuvintele au fugit de la ei caut semne dar semnele sunt departe de ei
stau aplecată deasupra lor ca deasupra unor hărţi străine
atâtea zone deşertice ici colo câteo câmpie ascunsă sub zăpezi uriaşe
uneori noaptea îi aud cum încearcă să tulbure apele
caută cuvinte dar cuvintele au plecat de la mine
caută semne dar semnele sunt departe de mine

ca florile de regina-nopţii albe fosforescente şi puternic mirositoare
ca florile de regina-nopţii luminează adevărurile noastre prin întuneric
şi nimeni nu e acolo în miezul întunericului să le vadă

cât de departe e Nordul cât ne-am îndepărtat de el
stai la aceeaşi masă cu oameni care îţi vorbesc într-o limbă străină
cu eleganţă sapi galerii pentru cârtiţe grase
dezgustul şi sila îţi aşază flori ofilite în glastră
mâna desenează cercuri în apă şi taci cât pentru toţi cei 1000 de ani
şi aştepţi cu încordare să vină furtuna şi să se ducă dracului totul

mă băieţi
uneori mă gândesc că lumea e aici
doar noi suntem plecaţi tare da' tare departe

Ioan Barb: lansare de carte

Nouă apariţie editorială. Picătura de infinit, poeme, de Ioan Barb, Editura ATU, Sibiu
lansare la Biblioteca Judeţeană Hunedoara. Cuvânt despre autor: Silviu Guga.


A apărut o nouă carte de poezie semnată Ioan Barb, la Edirtura ATU, Sibiu - Hermannstadt, prima din noua colecţie intitulată "Raftul de poezie", coordonată de poetul Mihai Curtean, care a realizat şi coperta cărţii.

aliona

Cartea are un cuvânt despre autor semnat de criticul Silviu Guga (Sibiu, Cenaclul de la Păltiniş):"Viaţa de poet a lui Ioan Barb începe în 1979, când debuta într-o antologie a cenaclului "Radu Stanca" din Călan. Scria cu frenezie şi a umplut câteva caiete cu versuri, pe care, pe unele le-a distrus, pe altele le-a pierdut. A tăcut o perioadă, o altă perioadă a făcut gazetărie şi s-a luptat să scape de orice formă a metaforei, de orice imagine poetică. Degeaba, versurile îi apăreau ca din senin în minte şi-n suflet şi aşteptau să fie puse pe hârtie. A rezistat până în 1998. Atunci a constatat că "tăcerea e ca o flacără" şi nu poate să se exprime pe sine decât în poezie. Aşa s-a hotărât să debuteze cu o plachetă pe care nu putea să o intituleze altfel decât"Tăcerea ca o flacără". Au trecut de atunci 12 ani în care a scris conştient că nu se poate"vindeca" de poezie. A devenit mai atent la mixajele poetice, mai exigent cu sine şi a sărit la alte conotaţii şi valenţe poetice. Stăpânit de o patimă ardentă pentru vers, a reuşit să-l pună într-o poezie deloc stridentă, dar orgolioasă. Astfel, cu al doilea volum, prin "Picătura de infinit", Ioan Barb ajunge să fie un poet de veritabile carate."
Lansarea cărţii va avea loc în toamna aceasta la Biblioateca Judeţeană Hunedoara

sâmbătă, 10 iulie 2010

alexandru gheţie: poem fericit


să fi avut vreo 10 ani
mergeam pe str. castanilor
absent şi
greu

***

mama îmi cumpărase coroniţă
de la o babă din piaţa smârdan
nu prea erau florării pe atunci

***

mi-aş fi dorit o oglindă să
mă văd aşa
fericit

să ating fericirea aia cu buricele degetelor
să simt în palmă moliciunile ei de iarbă
e o senzaţie tare ciudată

tot ce mai ţin minte e căldura
focul acela care cobora pe trepte
de raze drept în coroniţă

şi aveam capul greu
metalic de parcă s-ar fi prăvălit
pe mine un cazan cu sânge închegat
asfaltul fierbea şi mă trăgea în sine

de jur împrejur lumina bolborosea
eu nu-mi vedeam fericirea de care
aveam nevoie ca de aer

***

apoi m-au strigat m-au pupat pe obraji
mi-au dat diplomă o carte de cantemir
fără poze pe care n-am citit-o nici azi
m-am întors acasă
mi-am scos coroniţa am strâns-o în pumni
şi da da da
fericirea era palpabilă iar eu
mă sufocam prin vibraţiile ei

***

aşa a rămas
de fiecare dată când trec pe str. castanilor
mă gândesc că fericirea e o felie de soare
ce-ţi cade pe pleoape îşi intră în geantă
te închide în ea ca într-un adânc

teodor dume: la întâlnirea de joi seara "singurătatea unui sunet" de george paşa



Evadaţi din spaţiul grijilor şi nevoilor sociale, în acord de chitară şi-n murmurul lin al apei de pe Criş, orădenii au avut un prilej de bucurie întâlnindu-se cu "SINGURĂTATEA UNUI SUNET",carte apărută la Editura "Premier", Ploieşti - 2009, sub semnătura domnului George Paşa, autor cu aplecare fermă asupra esenţei lucrurilor acestei lumi.

Întrucât nu a fost o lansare obişnuită, ci mai degrabă un medalion literar, în organizarea Cenaclului "Ecoul", după ce s-a vorbit despre importanţa poeziei aici şi acum într-un timp al convulsiilor sociale, al crizelor şi transformărilor de tot felul, Teodor Dume, (gazda serii şi preşedinte al cenaclului "Ecoul", înfiinţat pe 22 decembrie 1977), împreună cu alţi vorbitori, a creat din sufletul poetului o imagine valoroasă deschizând uşile tuturor privitorilor.

Cu bucuria redescoperirii, între coperţile cărţii domnului George Paşa, a unui fond de suflet, tinerii; Teodora Dume, Radu Fota, Ianoş Dano, Adina Stan, Raul Ivaşcu, Dana Bucur şi Alex Kun, au recitat din creaţiile autorului.

şi da, "cuvântul urzeşte sunetul/fără alb fără timp fără sens/cuvântul se destramă încet/ prin rostire//în el e forţa ascunsă/ce recheamă orice dezgolire de sine"

A fost un moment de suflet încheiat de grupul folk "Ecoul tinereţii" în aplauzele celor peste o sută de tineri, printre care; elevi, profesori, scriitori (Fl. Albu, M.Vac, T. Dume, G. Vidican,) şi mulţi alţi iubitori de Artă şi Frumos.

La rândul meu nu pot decât să mulţumesc poetului George Paşa pentru fărâma de înţeles şi frumuseţe dăruită prin intermediul cărţii "singurătatea unui sunet"

vineri, 9 iulie 2010

teodor dume: singurătăţile atârnă ca un păianjen


stau lângă fereastra deschisă şi
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia

suferinţa atârnă în mine ca un tablou

mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu

deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica

în mine se derulează un film

ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă

încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea

încă plouă...

duminică, 4 iulie 2010

teodor dume:urma urmei

merg

ajung pe marginea umbrei
şi privesc
nicio altă emoţie nu-mi trece
prin carne

clipele bolborosesc...

din somnul unui copil ies zile
şi vin după mine
mă privesc adânc
ca într-o oglindă
duminica

nu văd nimic
responsabil
îmi amintesc o noapte
singura care creşte în mine
ca o dragoste proaspătă...

ceva mai încolo
doar o clipă anesteziată

nimic mai mult

mircea lăcătuş:tata era tânăr atunci

şi tata se îmbăta uneori
însă beţiile lui îmi erau dragi
era bun bun şi blând ca un miel
mă lua în braţe să mă sărute
barba lui era moale şi mătăsoasă
eu îi răsuceam nasul îl trăgeam de urechi
îi făceam moaţe şi le legam cu fundă roşie
n-ai minte omule râde copilul de tine
zicea mama zâmbind
şi tata serios ne strângea pe amândoi la piept şi ne săruta
avea umor tata dar se şi îmbăta uneori
cu prietenii

când a trebuit să plece într-o vreme
nu avea prea multe lucruri să ne lase
dragostea şi bunătatea lui au rămas la dispoziţia noastră
discrete şi elegante
ca doi servitori din casele cele mari boiereşti

cristian constantinescu: lunetistul

în viaţa reală
oamenii răi nu scapă arma

nu

ei trag în tine
cu tot ce au

ei te atacă întruna
împroaşcă
bubuie
grindine de noroi
uneori carne şi
oase

trebuie să stai cu capul la cutie
cu casca bine înfundată
să speri că vei avea o şansă
de a aşterne un covor de foc
de a-i arde de vii în urlete

doar pentru a-ţi cumpăra momentele
acelea goale de linişte înfricoşătoare
în care aştepţi ca să vezi dacă
începe din nou

în viaţa reală
îi baţi de le sună apa în cap
numai şi numai pentru
a-i încetini

iar dacă asta nu-i încetineşte
atunci îi omori
îi arunci în aer
îi transformi în fragmente
roşi şi greţoase

la televizor
totu-i perfect

viaţa reală este murdară
urâtă
scabroasă
mizeră
supurantă
şi dureroasă

în viaţa reală
oamenii răi
nu se consideră răi

ei se consideră tot buni
şi-şi fac treaba
pentru că asta trebuie să facă oamenii

nu există oameni buni
ci doar oameni
care se ucid între ei
până ce una dintre tabere
este desfiinţată

şi poate după aceea
în timp ce culegi
bucăţile prietenului tău
sau ale femeii tale
ai ocazia să stabileşti
care-i fiecare tabără

poate…

şi acela-i momentul
în care nu mai contează
dacă cineva
este sau nu
un om bun

fiindcă oricum e mort

pentru că în viaţa reală
nu există oameni buni

ei nu există
tot aşa cum
nici tu nu exişti

ăsta-i adevărul
dur
şi
crud

tu nu exişti acolo
nu eşti decât altă moarte la televizor
consumată
ca un prânz încălzit la microunde
până-i momentul
să schimbi canalul

crezi că ai o viaţă?

nu!

tu eşti pur şi simplu
spaţiul
unde se-ntâmplă tot rahatul ăsta

cascada aceea de evenimente
nu sunt ale tale
ci tu eşti al lor

tu eşti şobolanul
prins în cursă

avalanşa timpului
loviturile unui trilion
de instantanee cuantice
secundă după secundă
te izbeşte în ţărână

şi indiferent
ce îţi închupui că eşti
nu-i decât o iluzie

tu exişti
doar ca o iluzie
de fuzionare temporală
a continuităţii

şi după suficient de multă vreme
după ce-ţi dai seama
că nu mai poţi îndura
răpăiala asta lipsită de sens
indiferent dacă-i vorba despre proiectile
de mortiere
sau raze cosmice atât de minuscule
încât nici nu-i dai seama ca ţi-au străpuns
inima decât după ce-ai mai citit vreo trei paragrafe din biblie
oricum
continui

aşteptând

mai devreme
sau
mai târziu
lunetiştii te vor nimeri

nu supravieţuieşti
ci doar trăieşti căte o zi
pe rând

câte un moment
pe rând

umbli cu multă grijă
atent
la pasul care poate să facă
click

te uiţi
asculţi
şi niciodată
nu te mişti iute

până când
trebuie neapărat
s-o faci

şi când o faci
mai întâi îl dobori pe celălalt
îl ţii la pământ
nu te gândeşti că nu-i frumos
nu te gândeşti că nu-i drăguţ
ideea este doar să-l împiedici
să se mai scoale
vreodată

aşa că faci
ceea ce faci astfel ca el
să nu poată face ceea ce face

şi din când în când
unii îţi spun c-a meritat
dar tu ştii mai bine
fiindcă tu eşti cel care poartă
viaţa ca o raniţă
nu ei

în viaţa reală
viaţa reală e naşpa

aşa că
l-am doborât

pe el
şi pe următorii

şi am învăţat
să beau vodka
direct din sticlă

valentin nicolae:băiatul care seamănă cu bruce lee

alegeam ce să mănânc
funcţie de dinţi
în dinţi mi-am aflat decăderea
cum scriam cândva
dinţii mei putregăiţi
brăţări ieftine la mâinile nimicului
în plus
venit pe lume să-mi adun dinţii sparţi
căzuţi prin colţuri de pâine

era sabatul

m-am întâlnit cu băiatul care semăna cu bruce lee
în garsoniera lui, mi-a dat un costum negru
cam de cioclu, cam de cantautor
m-am spălat pe faţă,
mi-am udat părul şi mi l-am pieptănat lins pe spate
ca tano din caracatiţa sau ca eric roberts în analiză finală

băiatul ăsta bruce lee practica mauna,
aşa îi zic eu, nu ştiu cum se numeşte la ei

tocmai mi se piliseră toate cioturile de dinţi
şuieram
când s-a terminat sabatul, am ieşit.

noapte. superb. un ger cumplit. îmi îngheţase părul.
aveam un aer de prinţ, de rege, de mag
aveam un entuziasm nefiresc
vag preocupat veneam din umbră

ne-am întâlnit cu mihail misticul, cu lucian ecvestru, cu de marco
am băut vodcă smirnoff sau sankt petersburg cu piper sau aromă de piper, nu mai ştiu precis

începuseră să mă usture gingiile
mi le cauterizase
erau carne vie.

mergeam pe unde am mai mers
spuneam ce mai spusesem

şi vorbeam întruna, mereu
despre fluidul invizibil
pe care îl lasă oamenii când trec.

liviu ioan mureşan: targa albă

Dacă te prinde ploaia pe drum nu ai ce să faci,
Deschizi pachetul de ţigări, ascunzi plasticul în celofan ca un ecologist,
Arunci în primul coş de gunoi, ţara e un coş de gunoi,
Tu eşti un coş de gunoi;
Apoi tragi din ţigară întreg aerul secţiei unu de reanimare.

Targa e nuanţată în culori stridente,
Vecinii de la SMURD trec mai întîi pe la spital,
Cică de acolo apelul
Ce-ţi anunţă posibila moarte.

Apoi SRI, partide, consilii, cetăţeni de mare onoare,
Toţi să îţi soarbă aerul pur al morţii de sine.

Pe stradă prostituatele par sobre, în suflet ascund bidinele subţiri,
Dau veşti despre ce se pare a fi
Şi primesc cenţi.

Comisia hotărăşte,
Ploaia nu secătuieşte organele.
Pe spate aştepţi să iasă de după umbrelă
O hămesită de negresă cu buze mari,
Să îţi stimuleze organul atrofiat,
Din ploaie să ieşi ca într-o reclamă,
Cu buzele lipite de buzele ei.

Targa albă duce subtil spre regresie.

liviu ioan mureşan:sînt o nouă dimensiune

o să îmi iau un ceas şi o să privesc trecerea timpului
un ceas mecanic să ticăie să pară trecerea reală ca viaţa
o să-l pun pe mîna stîngă ridicată în dreptul ochilor
pînă cînd voi lăcrima pînă cînd mîna îmi va tremura
şi inima îmi va bate secundele în timpane
voi deveni una cu trecerea
oamenii mă vor confunda cu timpul
vor spune că au trecut două poezii şi un vers
de la ultimul autobuz
voi deveni staţia
reperul
vorbele tuturor vorbele mele

cînd se vor obişnui cu această nouă dimensiune
oamenii de ştiinţă vor emite teoreme
să mă confirme.