liviu ofileanu: albe şi reci (djamal mahmoud)

„albe & reci” – Djamal Mahmoud
articol [ Recenzie ]


Nici nu i s-a uscat încă cerneala tiparului pe a doua carte, că au mai apărut alte două şi, alături de prima („De ce”, Editura Daco-Press, Cluj Napoca, 1995) sunt deja 4 cărţi de poezie dintr-un foc… Există destui autori (exceptând cărţile comentate de Alex Ştefănescu) care au cărţi-de-sertar ce pot răsturna în timp vedetismul altora, prea uşor instalate în fruntea unor mişcări literare, dar lirica lui Mahmoud nu urmăreşte asemenea obiective, ca pe vremuri, „modeştii” Ion Barbu sau T. Arghezi, Ion Vinea cu „Ora fântânilor” , care au ieşit destul de târziu să facă puţină ordine prin literatură…
Aşa cum aflăm dintr-o pagină de interior – „Djamal Mahmoud s-a născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul natal, un an pregătitor de limbă română la Craiova, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.
Publică în diverse reviste din România: Tribuna, Actualitatea literară, Feedback, Citadela, Litere, Oglinda literară, Singur, Nova Provincia Corvina ş.a. (…)” p.109 din volumul „albe & reci”. Am în mână trei cărţi (nu ştiu cum arată volumul de debut, dar nu cred că poate fi mai bun decât nici una dintre acestea): „Păstorul de stânci”, Editura Clapas din Franţa, 2010, cu prefaţă şi traducere de Nicole Pottier, postfaţă de Angela Nache-Mamier; „Pe muchiile cercului”, Editura Brumar, 2010, cu o prefaţă de Eugen Evu şi postfaţă de Felix Nicolau; şi volumul „albe & reci” Editura Vinea, 2010, prefaţat de Şerban Foarţă şi postfaţat de Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Florin Caragiu şi Octavian Soviany, cartea de care ne vom ocupa mai jos. Toate bune şi frumoase la Editura Vinea, o carte elegantă (format 20/19 cm –pătrat), cu fluturaşi, pe care editorul Nicolae Tzone adaugă: „Djamal Mahmoud (…) este un poet valoros şi autentic”. Ca o paranteză: în această serie elegantă s-a strecurat un inconvenient de ordin manufacturial – nefiind cusute, filele încep să îşi ia zborul încă de la prima (şi destul de fină) lectură, prefigurând un zbor final către cutia cu aracet. Aşa mi s-a întâmplat şi cu lectura unei alte cărţi aparţinând unui poet bun – Sorin Lucaci, ieşită acum un an. Păcat de felul excelent în care arată volumele, că de bani prefer să tac… Dealtfel, cartea abundă în dedicaţii prieteneşti pentru poeţi destul de cunoscuţi din România, încă o dovadă a mărinimiei unui arab miliardar în sentimente de dragoste. Aşa cum ne-am obişunuit cu prefaţatorii de calibru, domniile lor schiţează în termeni cât mai simpli textele şi substratul acestora – ceea ce un critic mai tinerel ar exprima cu limbajul greoi şi academic al termenilor consacraţi. De exemplu, poetul (și criticul) Şerban Foarţă, în prefaţa volumului „albe & reci” – înscrie poetica lui Mahmoud sub semnul liricii soresciene „de început”, în stilu-i elocvent cu jocuri typo pe fiecare cm pătrat: „Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, ecrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră (…) şi „Prin sorescianism s-ar înţelege o poezie scuturată de podoabe, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară (…)”. Deoarece în toate prezentările – mai mult sau mai puţin abreviate din lipsă de spaţiu – autorul beneficiază de elogii binemeritate, iar cititorul de suficiente indicaţii de lectură, nu vom reveni asupra acestora decât în punctele de întâlnire al demersului axiologic. Cu alte cuvinte, a fost partea elogioasă… De-acum, vom trece la „bucuria lecturii cu creionul”, pe tărâmul dintre albiile Tigrului şi Eufratului, în noua Mesopotamie a poetului Djamal Mahmoud, un spirit demn să fie cooptat între numele altor medici sau poeţi care vin către literatură din cele mai diverse domenii: Vasile Voiculescu (medic), Georg Trakl (farmacist) şi alţii. Există în această francheţe a zicerii şi o anumită învăluire prin tonuri nostalgice, e tocmai ceea ce numim „poezie”, acea capacitate de hazard ordonat cu ochi de chirurg. Poate nu degeaba un critic precum Octavian Soviany (poet la rândul său!), juxtapune scriitura de faţă pe semnul ideatic oferit de o „poetică a hieroglifei”, unde fluidul liric curge de la sine şi independent, adică nu e canalizat prin conştiinţa unei afiliaţii cu vreo mişcare literară: „Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu. El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde sfârşeşte limbajul de zi cu zi.” p.103. Subliniez ultima frază, din care putem deduce un lucru destul de clar, pe linia lui George Călinescu: „Poezia trebuie să renunţe din când în când la podoabe şi să revină la ele, tocmai pentru a atrage atenţia asupra ritualităţii ei”, sau, cu alte cuvinte – orice discurs fără o fundaţie şi acoperiş riscă să se dărâme fără ajutorul ploii. Dacă ritualitatea e dozată, ironia postmodernă se presară ici-colo, simbolurile sunt neoromantice şi scriitura modernistă, unele tuşe frizează un surrealism estompat – cărui tip de poezie aparţin versurile de faţă? Părerea noastră este că ne aflăm în dreptul unui bloc de şarje pe diferite tonuri, şi care au şansa unei cristalizări pe măsură ce autorul lor va renunţa, nu la podoabe metaforice perimate, nu la tropi care îngreunează „curgerea” sau împiedică traiectul lecturii ci, culmea, chiar la grija excesivă de a folosi cuvinte care sună „frumos” în limba română, acele pattern-uri instalate definitiv în literatură de către predecesori, simboluri şi chei ale poeziei romantice şi neoromantice: sufletul, inima, noaptea, laptele, eufemismele pentru actul scrierii (stănesciana nevoie de a scrie comparată cu actul micţiunii, din „Argotice”), valurile, stânca, umbra, zidurile, stelele, prăpastia, deşertul, iarna, roşul – culoare a Iubirii, copacii, clopotul, şi destul de multe altele care întorc ceasul poetic actual la poezia modernă a anilor ’70 în cel mai fericit caz…Nu vom cita decât un poem deşi sunt multe care ar merita: „azi am stat în genunchi / şi am privit un trifoi / ce-şi înfigea / rădăcinile-n pământ / bătând din aripi / / am ridicat o piatră / şi am trasat cu ea / un cerc / în jurul tălpii / / azi am aşezat un ou / în palmă / şi l-am mângâiat / până am adormit în el.”, poemul „cerc”, p.53. Da, poezia „e bună”, „e frumoasă”, şi-atinge obiectivul de a trezi în cititor o emoţie…Acum, având în vedere statutul de „stranger”, Djamal Mahmoud poate fi „scutit” de asemenea „răutăţi”, dovadă sunt cronicile favorabile şi binevenitele încurajări. Temele care iradiază acest discurs variat ca formă de prezentare (dar identic ca şi suflu) par să fie Alaska (un soi spaţiu arcadian), biblicul viţelul-de-aur ridicat de Aron, solitudinea creaţiei, femeia-poezie, portretele rapide în creion ale familiei – mama, soţia, ori „sânii cameliei”, conştiinţa unui exil destinat, rememorarea trecutului în poemele cu nişe autobiografice şi până la mândria firească a unei apartenenţe la religia musulmană, ţara, spaţiul şi limba, care au produs un autor bilingv. Poemul de incipit din „albe & reci” împrumută titlul întregului volum – bine ales, întrucât poemele acestui volum continuă linia celorlalte prin tonul abrupt, balansat între tuşe laconice, notaţii de atmosferă şi de multe ori în direcţia discursului naiv şi diafan (când tema de asemenea natură o cere, precum textele cu referire la raporturile din familie), alternând cu cel sobru şi ritualic. O ritualitate a cărei sorginte arabă nu e greu de aflat în poezia mare de provenienţă orientală cu care autorul are afinităţi – Khalil Gibran, Rabindranath Tagore, Omar Khayyam, unde inocenţa copilăriei, reflecţiile asupra naturii – notaţii pe marginea firului de iarbă, viaţa şi moartea textuală, fortuna labilis şi conştiinţa ireversibilităţii, arheologia interioarelor puse faţă în faţă cu thanatosul – sunt arse într-un creuzet „la foc redus”. Personaje precum: falak, lala, sorina, camelia, beatrice apar cu rol de interlocutor „necesar” unui dialog, unei „ziceri”, şi sunt imaginile unui travaliu perpetuu cu referinţe din belşug asupra modului de constituire al scriiturii. Unele poeme sunt foarte scurte, încât ni se par „bilete lăsate pe noptieră”, bucăţi rupte dintr-un poem mai amplu; această metodă a laconismului ţine de poezia modernă, unde cititorul este introdus în atmosferă fără preambul. Poetica reluată a definirii Eu-lui în raporturile sale cu mediul înconjurător nu mi se pare ceva autentic, dimpotrivă. Faptul că Djamal Mahmoud are proprietatea termenilor, sau că vorbeşte limba română mai bine decât mulţi dintre congenerii noştri (cum observă criticul Alex Ştefănescu) mi se pare un lucru demn de evidenţiat, dar atât; mult clamata spiritualitate arabă şi „senzualitate spiritualizantă” (Florin Caragiu), sau „cruzimea delicată (…) a observaţiei” (Alex Ştefănescu, again), „ceremonialul integrării într-o absconsă unitate”, ori „veritabilele picturi metafizice în mişcare” (Octavian Soviany) – nu pot depăşi ca valoare multe din cărţile care îl precedă pe Djamal Mahmoud pe linia poeticilor singularizante. Toţi criticii ştiu acest amănunt, însă preferă să îmbrace scriitura modernă a poetului sirian în hainele care i se potrivesc cel mai bine, din motive uşor de înţeles: este un caz aparte şi în plus se exprimă bilingv. Lirica lui Mahmoud are directeţe şi reflexivitate, un joc de culise în virtutea unei „transcendenţe a limbajului” (Soviany) dar nu are forţa noutăţii pentru care se bat tobele în Micul Paris. Concluzia: potopul de referinţe sosind de la tribunele unor poeţi şi critici care au făcut carieră în domeniu, se constituie ca o singură voce dintr-un principiu evident – ori de câte ori spaţiul românesc a recunoscut valoarea literară într-un mod aparte, a fost cazul scriitorilor de altă etnie; şi când limba română suferă de-a lungul scurtei sale istorii cu numeroşi „dezertori” (oameni care au părăsit „plaiul mioritic” din diverse motive), este o reală sărbătoare să dai peste cineva care se exprimă româneşte destul de lejer, cum e cazul sirianului Djamal Mahmoud – un poet arab de limbă română.



Liviu Ofileanu