BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

27/06/2010

teodor dume: în cea mai lungă zi

iarba uscată miroase
a rădăcini ucise
de lut
lângă crucea arsă
de tămâie
fără vină
doar visul
ca o durere proaspătă
îngăduie plânsul

zboruri fără aripi
înalţă lacrimi spre cer

gândul lăuntric plin
de cuvinte şi umbre
pulsează
în cea mai lungă zi
durerea se-nfăşoară
pe trup

şi totuşi nu sunt singur

14/06/2010

ioan barb: casa părintească pleacă la azil

casa părintescă seamănă cu o femeie
ce s-a îmbrăcat de timpuriu
în haine cernite stăpânii
s-au mutat pe rând într-o toamnă
la capătul aleii la numărul 35 bis
într-o singură cameră
fără ferestre

şi-au împrumutat numele de familie
şi chipurile pentru o vreme copiilor
nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi
şi deşteptarea în ziua de apoi

casa părintească încă mai aşteaptă
un semn din partea celor plecaţi copiii
se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor
duc un buchet de flori la capătul aleii
trec prin casă fără să o vadă
să audă cum i se macină pereţii
cum sapă moliile tunele în lemn
ca remuşcările într-o inimă

ar putea foarte bine ca ei să treacă
prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit
când au fost de-o şchioapă
de-ar trece tot n-ar auzi cum trec
de fiecare dată iau câte un suvenir
în anul trecut au luat icoanele
şi maşina de cusut credeau că-i un singer
le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate

cînd pleacă afişează întotdeauna un aer trist
mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi
precum cerul de toamnă trag portiera maşinii
şi lasă încet ambreiajul rămâne o dâră de fum

casa părintească priveşte prin ferestrele deschise
printre cei doi castani bătrâni în urma lor
ca o măicuţă pregătită de vecernie

n-are cui să-şi plângă tristeţile
aşteaptă cuminte visând că va construi cineva
în lumea aceasta un azil pentru casele părinţilor

13/06/2010

liviu ofileanu: o după-amiază cu gică berlin

nu ai de unde să-l ştii – e singurul ţigan domnos
care lucrează cu mâinile lui şi are cei mai frumoşi cai din comună.
de la El am luat două ţepe mari
aşa cum le-o fi dat ţepeş pe vremea lui de astăzi,
şi n-am ce face cu Ele decât să le dau mai departe :

1.

tocmai lucram la un text nasol şi nu mergea nicicum –
nu avea ritm şi mi se încălecau vorbele.
fii atent un pic: „ în fiecare venă curge un fluviu fără nume
şi arde o bibliotecă din alexandria.
acoperit de lavă, micul pompei îşi merită gloria
când toate lucrurile sunt date uitării – acest carnivor metafizic”.
şi aici m-am oprit din cauza omului-de-deasupra –
cocoţat pe hornul de tablă şi cu pălăria neagră întinsă cât deşertul nevada
ţiganul îmi schimbă cetârnele noi cu din alea vechi,
aduse probabil de pe alte acoperişuri în nopţile reci şi fără lună.
asudă ritmic şi ciocăneşte ţigla: „şi asta e varză, şi asta, şi asta, şi asta…
dacă-mi dai două zile îţi pun dintr-aia de francia, tu-tu tuile – roşcată şi trainică stăpâne”
„mersi, îi zic, asta o am de pe vremea lu’ nelu,
şi încă ţine aşa rea cum zici, dar aia de pe gard e toată din străinătate,
acum vezi şi Tu cum a crăpat la mijloc toată”.
dar ţiganul e şi surd – aude numai ce vrea: „las’ că ţi le pun din oficiu,
e bonus de la mine… oricum, să ştii jupâne, ali noastri-s mai trainice,
e făcute la buştean-de-brad – nu ca la fa-fabrica de cărămizi,
nu are fason şi ploili nu trece prin iele măcar zăce ani,
ia ui’ ce tare-i fratile meu, na vezi dacă poţi s-o rupi în două mâini
no vezi, nu poci, asta se sparge cu ciocanu’ pe beton
şi despică numa’ în cuiu’ genunchilor…
păi, cum naiba să nu o iau?! am luat-o, aşa sunt Eu mai naiv –
şi de-atunci aşez ca la jocul de „moară”
ligheane şi găleţi, farfurii şi borcănaşe în locuri atent ochite
pentru că tot din altă parte cad picurii de ploaie, cărţile în raft.



2.

mi-a spus că vom ieşi din sat în juma’ de oră,
că nu e bine să stau prea mult cu capul pe iarbă între ardei şi gogoşari
şi că la târg e lume bună, oameni cu inima cât un pepene.
dar un incident mi-a schimbat planul – pentru pauza de bere a calului
o roată din spate s-a înţepenit în gura unui canal pentru câteva ceasuri
chiar pe podul care duce peste apă la birt – n-aveam încotro,
trebuia să aştept ori să o tund pe jos.
cum nu beau, mi-am luat un covrig mai bine prăjit
şi m-am aşezat pe marginea de beton a podeţului.
un cârd de raţe se bălăcea zgomotos – « va veni ploaia », zice un moş distrat
și le mână cu jordiţa către malul ce dă în grădina casei.
şi parcă de la primele ore erau ceva semne – soarele
se chinuise-n zadar să intre sub coviltir
şi praful spulberat de vânt mă sufoca – de ruşine tăceam ca un melc,
mi se făcuse jenă, n-am vorbit nimic, deşi ne-am studiat minute bune.
se pare că nu ştiu lega două fraze,
sunt un călător nepotrivit pentru un asemenea drum,
dar nu insist să mi se vorbească de dragul vorbei.
simţeam că sunt privit din spate, şi eram într-adevăr,
cu ochii unui tată pentru fiul său
care strigă să audă şi Dumnezeu – că soarele e galben şi rotund…
am pierdut autobuzul către oraş şi altul n-aveam decât peste 10 ore,
aşa că, bună-nebună – m-am suit imediat între Ei,
deşi fumau pipe lungi din frunză de tutun răsucită
iar bătaia roţilor îmi ascuţea toate gândurile pe nicovală.
fără să fiu văzut, am tăiat coviltirul în două locuri cu brişca –
pentru a scoate mâna cu covrigul între degete,
ori numai ca să-mi umplu mintea cu ceva – să uit cât sunt de singur, de mut şi neprietenos.
mai erau vreo trei călători ca mine – poate cu mai multă experienţă,
zic asta fiindcă au pierdut autobuzul de mai multe ori
Ei sunt gata să înfrunte arşiţa zilei – au pălării de paie, sandale şi sticle de apă în genţi,
fâşii de cârpe albe şi ude rupte în bucăţi
numai bune de pus pe frunte la fiecare cinci minute.
mi-am aruncat ochii pe modelul de pe cerga vizitiului,
nişte pătrate verzi înscrise în cercuri roşii,
şi fără să vreau am zărit-o pe bunica
albinărind între păstăi de fasole şi borcane cu dulceaţă.
apoi, legănatul osiilor pe drumul-de-ţară
şi suflarea fierbinte a gloabei trăgând invizibile vagoane cu turbă
atât de încet că te-ai fi apucat de fumat
m-au adormit până la intrarea-n oraş.
cred că asta voi păți mereu când sunt peleg şi sincer -
călătoresc cu mortul prin deşert ca într-un roman de faulkner.

emma greceanu: scrisori lll

sufletul meu e un clovn.

azi a fost una din zilele de metamorfoză.
mi-am potolit tristețea, m-am îmbrăcat, am luat flori, am privit careul copiilor ca un om abia trezit din somn, fără să îmi zboare gândul la asemănări ce-ar fi putut ține de trecut.
nici o emoție. strada lungă, cazarma militară, eu gânditoare cu două cărți și cu coronița în sacoșă.
de coroniță mi-era rușine, pentru că ea era compatibilă cu prezența părinților, un copil cu așa ceva în dotare, dar fără mâna, legănându-se în mâna unui adult, era un fals al conceptului de premiant.
dar eu nu mă gândeam la asta, nici nu știu dacă acele imagini în care deschideam ușa apartamentului, aruncam coronița în cuier, mă dezbrăcam de ținută și o așteptam pe mama să vină de la femeia care-i dădea de lucru pulovere pe care le broda cu fir de lame, așa s-o fi scriind cred, lame, poate cu accent pe e...
nu sunt pe deplin sigură că acele imagini sunt ale mele, îmi aparțin pe deplin, se poate ca altcineva să vină să și le adjudece, acuzându-mă pe mine de plagiat, ar fi bine, ar fi tare bine, așa s-ar reduce considerabil posibilitățile mele de a-mi croi identități diferite, doar pentru că e imposibil să păstrezi coerență în ce privește ceva ce nu mai există.
mă strecuram printre oameni, ruptă de trecut, ancorată, fără vreo importanță în prezent, fără aspirații către un anume viitor, așa aș fi putut concluziona.
dar și așa tot mult aș fi vorbit, am vrut doar un preambul pentru următoarea scenă, o clipa de emoție rară, da, e un clișeu dar tot așa o să rămână scris.
dacă mă întreabă cineva cum a fost până atunci și de ce folosesc un clișeu, îi pot servi ca argument scrierile zilelor trecute, dar eu nu urmăresc să demonstrez nimănui nimic, eu îți scriu ție, tu la rândul tău ești doar un observator neutru, o a doua conștiință, duhovnicul pe care nu l-am găsit sau psihologul la care nu m-am mai dus, considerând că e inutil să sper la ajutorul cuiva, când cauzele depresiilor mele nu sunt trăiri nebuloase, ci doar un fel de alergie provocată de multitudinea de amănunte pe care le asimilez fără noimă în fiecare clipă.
mă rog, o parte din cauze.

o să scriu mai mult azi.
de mâine sau următorul șir ” de mâine” voi fi destul de prinsă cu evenimentele de care îți spuneam. ai conchis tu că ele ar fi hotărâtoare pentru viitor. și nu că aș fi incapabilă să realizez pragmatismul în care ar trebui să-mi învelesc reacțiile și proiectele, așa-zisele proiecte de viață dar o anume labilitate cred, mă determină mereu să aleg un aparent rău, binelui universal spre care tind toți. în credința că pot înota împotriva valurilor sau pot învinge acolo unde atâtea femei au căzut răpuse, habar nu am.

poate încăpățânarea rezultată nu e o motivație care să se aplice unor situații prestabilite a fi potrivnice, pur și simplu ea vine din trăiri simple dar sigure, clare, un fel de concepte, deși e mult spus, poate doar credință sau dacă aș cădea în patetism le-aș numi sentimente. deși a trăi un sentiment nu cred că e patetic, doar felul cum îl dezvălui privirilor poate adăuga această doză, pe care ceilalți o clasifică, plictisiți, drept patetism. și-atunci labilitatea poate fi rezultatul sentimentului, nu?
un sentiment care mă determină. da, e vorba de determinare ce vine dinafară sau din interior, nu știu, cert e faptul că e peste puterile mele să mă opun sau să schimb ceva. e ca și cum cineva te-ar stigmatiza și continui să trăiești o viață cu o pecete. aici lângă ” a nu putea” aș putea nuanța, adăugând încă un verb. ” a nu vrea”. pentru că cele două sunt la fel de aplicabile, vis-a vis de tot acest șir de cuvinte, cu care eu încerc să-ți explic un fapt, despre care altfel nici măcar ție nu-ți pot vorbi.
o să revin la prezent, după ce o să-ți adaug un rezumat al zilelor trecute, pe care, din cauza depresiei care m-a invadat, nu ți l-am mai trimis, deși nevoia de a-ți scrie mă încearcă destul de des, mai ales pentru că am descoperit că efectele sunt similare unei doze de rivotril sau trittico, reușind să-mi țină conștiința amorțită sau focalizată într-un singur scop.

miercuri

gândul meu era la mare și la instrucțiunile pe care le primisem. simțeam deopotrivă două stări distincte, adjudecându-și violent părți ale rațiunii mele. nici măcar arbitru nu voiam să fiu, doar spectator sau nici atât, or să ajungă ele să conviețuiască, oricum altă posibilitate nu există
.gândul meu era deci la micile sarcini pe care mi le trasasei, rugându-mă sau poate mai mult decât atât, insuflându-mi bucăți de realitate despre care nu voiam neapărat să știu, dar de care aveam certă nevoie pentru ceea ce urma să se întâmple.
dincolo de gard însă coana lisaveta făcea un necrolog al locuitorilor, vocea ei, puternică și jeluitoare, plângea oameni despre care știam destul de bine. era ciudat că nu mă mișca sufletește așa cum știam că mi se întâmplă, le vedeam chipurile în minte, în timp ce trăgeam din țigară și fără motiv imaginea rochiei mele de un roz pal ,cu cordon la spate, cu pense bine potrivite sub sâni, călcată impecabil și agățată în umeraș, această imagine ruptă și totuși compatibilă cu chipurile oamenilor morți, ce mai aveau de așteptat doar trei zile până aveau să dispară pentru vecie, această imagine a unei părți din adolescență, m-a înduioșat egoist de mult, față de selecția pe care moartea și-a amintit că trebuie să o facă aici, în acest loc.
azi tind să mă pierd în amănunte iar. mi-e limpede mintea, poate prea limpede, din moment ce gândurile se succed atât de fulgerător.
- ce faci coană leonoră?
-uite am fost și am luat un lighenaș și drojdie să frământ de pâine, ai auzit? a murit și bârsanca și maria lu traian și lemnaru, a lu pupăză, azi noapte. cum? nu ai auzit clopotele? daaa, a intrat moartea în sat.
-Dumnezeu să-i ierte, se duc zilele omului, îmbătrânim. ne așteaptă locul de veci la deal. d-apoi mai bine ne ducem decât să chinuim, uite frate-miu m-a făcut de râs în magazin, vrea pământ, nu-i mai ajunge. i-am zis: ia-l măi, ai uitat că sunt soră-ta, ți-am călcat cămășile acasă la mama, te-am îngrijit, ai uitat? am plâns coană leonoră când am ajuns acasă. e fratele meu.
- ei, vremurile de apoi, mătușă.

sar din locul în care mă aflu și fug cu gândurile la pachet, să ți le spun ție
lumea asta în care mă aflu e ruptă de tot ce știm noi. se trăiește simplu, primar.
o să-ți mai spun, fug să-mi aștept copilul.

vineri

de două zile pare că s-a trezit conștiința satului. ca un monstru, uriaș și flămând, devorează bătrânii. sunt înconjurată de sicrie iubire. de sicrie și de caniculă. lasă-mă să cred azi că ești iubitul meu, am nevoie să simt că trăiesc. clopotele bat neîncetat, e ciudat, a mai fost așa în anul în care a murit mama.
azi nu simt nevoia să poetizez în nici un fel. e ca și cum moartea și-a adus din nou aminte de colțul ăsta de lume și-și ia revanșa. se umple micul cimitir. e molimă de moarte. de două zile satul e o turmă de vaci derutate. se îmbată, văitându-se pe la garduri, doliu și copii vorbind de priveghi, de ce spun o turmă de vaci? am văzut dimineață cum se îngrămădeau unele în altele, doar pentru că una găsise într-o râpă nu știu ce iarbă. celelalte mugind prelung au urmat-o, se panicaseră superstițioși toți, considerând a fi un nou semn ce prevestește sfârșitul.
așa e aici.
de două zile se simte în aer neliniștea lor.
ce caut eu aici?
am vrut să fiu un nimic, într-un colț de lume neștiută. un nimic, gândindu-se liniștit, la toate.
dar azi am realizat că e imposibil.
a ars o casă.
acest eveniment nefericit a avut efectul unei catastrofe mistice.
am ieșit, casa e în fața mea, am văzut fumul, flăcările și-am simțit, nu știu ce și cum am simțit,
dar era ca și cum aș fi avut astm și mă încerca o criză.
trosnetul lemnelor, pocnet de sticlă spartă, fum, funingine, panică și vaiete, roata de la fântână clămpănind disperată.
.
nu mă puteam mișca din fața acelui tablou. casa era mâncată de-a dreptul, așa cum ai mușca dintr-un biscuite.cranț. ardeau, ca niște nailoane, țiglele și nu exagerez, dar aveai impresia că se întinde, așa cum se întinde apa scăpată pe o pantă.
eu o să plec, așa-mi spuneam.n-o să mai aud nimic. nu vreau să mai văd, să mai simt mizeria asta. fum gros și găleți inutile. iubire, ce caut eu aici, eu nu aparțin acestei lumi, ei nu mă știu, eu nu-i recunosc.
e ca și cum, pentru că sunt nehotărâtă mereu, întâmplarea îmi relevă aspecte care să-mi servească drept argumente, nu știu, nu știu .
stăteam așa plângând de parcă murise mama iar.
o visasem cu o noapte în urmă, dar nu mai vorbesc despre asta, tu nu crezi în vise, nici dacă îți spun că focul era subiectul visului meu nu cred că poate semnifica ceva mai mult decât că am devenit superstițioasă și nu sunt, dar pe mama nu am visat-o decât atunci când ceva urma să se schimbe în viața mea.
pompierii au ajuns prea târziu. casa era un schelet. s-a adunat tot satul. imaginea mării s-a retras undeva, departe de mine. devenisem a lor în momentul când mi-au invadat curtea, apoi casa, aducând o femeie răvășită, mirosind a transpirație, a transpirație grea, a moarte mirosea.
pentru că venit apoi salvarea. casa s-a umplut cu oameni străini. au dezbrăcat-o pe patul nostru, și-au pus aparatele, iar sub unul din sâni am văzut cancerul lucind vinețiu. mi s-a făcut rău și m-am simțit ca atunci când au năvălit toți și au preluat trupul mamei mele, pe mine împingându-mă prin colțuri. am rămas descumpănită și parcă vinovată, habar nu aveam de ce, poate pentru că bărbații se uitau la maieul meu și la pulpe, e vară aș fi vrut să le spun, de unde aveam să știu că o să mă invadați?
e caniculă.
și-am jurat că nu va călca nimeni aici niciodată. se foiau firesc prin casă, căutau pahar, apă, prosoape. mă întrebau ce reprezintă cutare tablou sau de ce stau singură, cum am rezistat fără să fiu jefuită cu atâția hoți în jurul meu, câți ani am, ce am văzut, dacă am văzut.
mă bâlbâiam într-un colț de pat.
femeia aceea voia să facă pipi. i-am adus bazinetul rămas de la mama. apoi i-am dat și baticul .singurul batic rămas prin sertare care îți jur că încă mai mirosea a părul ei, îți jur că am vrut să-l dau, să nu-l mai știu acolo. și cămașa de noapte și tot, tot voiam să-i dau. să plece.
nu mă mai simt acasă.
nu mai vreau să tund iarba.
nu am ce le face florilor, e caniculă, s-au ofilit toate.
nu mai vreau să-mi fie frică să ies noaptea.
să aud pași, târându-se pe prispă, ușa încercată, rânjetele lor.
să găsesc dimineața porțile deschise în batjocură, câinele otrăvit și așezat în șifonierul din sală cu grijă înfășurat în rochia mea de plajă.

nu pot dormi.
încerc să caut o imagine frumoasă pe care s-o salvez din mocirla amintirilor mele, dar nu reușesc să desprind nici una distinctă, ascult ”les jours heureux” aș vrea să dansez acum, să țopăi nebună, să nu te las să mă prinzi.
am atâta viață în mine, de ce zac așa de parcă ar urma să mor și regret, nici nu știu ce regret

cui scriu eu?
nimănui.
mă numesc emma e adevărat. așa cum e adevărat că singurătatea e starea mea naturală.
și nu vreau nimic de la nimeni.
și nu am ambiții.




azi

începusem să-ți scriu despre metamorfoză, despre amintiri disparate, nejustificându-mă pe deplin cum am ajuns la concluzia că, sufletul meu e un clovn.
poate nu e cea mai bună reflecție a stării pe care o simt atunci când sunt obligată să mă acord cu societatea. dar a râde fără chef ,a vorbi când vrei să taci, a te expune când vrei să nu fii observat, pot fi caracteristicile omului din spatele măștii unui clovn.
și totuși întâmplarea, în care acum cred mai mult decât în predestinare să spunem, m-a rupt, pentru un timp determinat, dar atât de subiectiv perceput, de sentimentul de inutilitate pe care îl simt din ce în ce mai des.
și cum altfel nu simt nevoia să-ți detaliez, pentru că detaliile ar diminua sau poate chiar ar suprima de această dată frumusețea unor situații, o să încerc să-ți descriu doar un tablou alcătuit din senzații. închipuie-ți.
.


caniculă condus nerăbdare tăceri mâini înlănțuite respirație sufocată
conexiuni imperceptibile și compatibilitate perfectă
suflete prinse
timp timp timp
bine dozat armonie culori și umbre înălțare și cădere
lumea e în noi

clopotele nu se mai aud, nici
glasul preotului petrecând morții.
în aceste clipă stă prezentul.
ziua de mâine nu există.

ce precede fulgerului? vibrația unui tunet. în toate e un echilibru. sau o contradicție. starea în care îți scriu acum, e o contradicție paradoxal de echilibrată a evenimentului anterior.
n-o să înțelegi nimic sigur.
aș fi putut să-ți descriu normal, să mă piculesc în amănunte, sunt femeie ce dumnezeu! ar trebui să fiu mai feminină.
nu mai știu să fac diferența între ce e imaginație și ce consider a fi realitate.
e absurd, știu.
poate nici nu vreau.
oricum e inutil, tot. chiar și clipa (nu mai știu cum i-am zis) clipa de emoție rară .

în față am piața centrală a orașului cu care va trebui să mă obișnuiesc. e o imagine optimistă, să știi.
e târziu acum, dar o să-ți trimit, într-o zi, restul textelor pe care le-am păstrat. și poate întâmplarea va face să ajungem față în față din nou.
în rest, îți mulțumesc pentru tot.

alexandru gheţie: the prisoner of your own eyes

acolo nu e timp de fobii sau prăbuşiri

nici singurătatea nu se mai dă în spectacol
nu ţi se mai deschide nicio fereastră să
iei o gură de
aer

urletul nu mai trece prin niciun perete
tăcerea e un ceai neîndulcit
rece
şi nu mai vrei nimic
fixezi un punct
imaginar sau nu (nici nu contează)
încerci doar să intri prin el

te faci din ce în ce mai mic
nu-ţi mai simţi trupul nu-ţi mai auzi
bătăile inimii răsuflarea
treci doar din punct în punct

şi tot ce simţi e jocul aritmic al
pleoapelor prăbuşirea peliculei
întunericul
cutremurul din faţa şi din spatele
ochilor

decojeşti punctul (imaginar sau nu)
pleoapă cu pleoapă
până la

dracu ştie ce
un miez de lumină
o gaură neagră
o pară pistruiată

cert e că pleci
in sau out
pentru că acolo e doar lumea dintre
nu e timp de poveşti
Distribuie pe facebook

12/06/2010

liviu-ioan mureşan: blestemul limbii de cîine pe mînă de om

dacă loveşti un cîine cu maşina
şi el se mai tîrîie cu maţele prelinse pe şosea
satisfacţia e de scurtă durată
deoarece dacă opreşti şi te apropii de el
vei citi în ochi speranţa
chiar dacă luminile se sting încet
va schelălăi o ultimă mulţumire
pentru faptul că te-ai oprit

limba îi va rămîne scoasă ca pentru o lingere a palmelor
limba atît de obişnuită să lingă palmele

degeaba vei încerca să motivezi gestul
prin salvarea atîtor oameni
cîinele de la picioarele tale cîinele mort
nu e un cîine muşcător

dacă te urci în maşină şi pleci mai departe
după ce ai lovit un cîine
fără ca acesta să îţi lingă palmele
speranţa ochilor tăi se va stinge încet
pînă cînd te vei opri la prima fîntînă cu apă limpede
şi vei privi.

11/06/2010

cornel ghica:un cocalar grăbit

în ferentari
sunt

cuţitele ascuţite înaintea pâinii
apartamente la grămadă
manelişti
oameni ai muncii
florărese buticari vanghelie

mirosul de ceapă & aburul fierturilor
ies din case
ca nişte poezii
în des
compunere

mă uit la ceas
am de aşteptat moartea
vine mai devreme într-un bmw
ascultând la maxim
salam & minune

are ochelari de soare
gucci
lanţ de aur
brăţări şi ghiul
ceafă grosă în românia
până şi moartea
e un cocalar

se grăbeşte
fug
mă urmăreşte
sensul în care alerg
e cel contrar nu mai există reguli
doar zaruri &-o sumă de bani pariată
la întâmplare

între blokuri
fetele-mi fac cu mâna
au nevoile lor
sunt
lipsite de sens aşteaptă
moartea să le ia la o plimbare
pe ştrase

nu mă opresc
nu mă uit
în spate huruitul negru
e naţional & are permis
de portarm

07/06/2010

teodor dume, cărţi publicate; adevărul din cuvinte, strigăt din copilărie, coloane (colectiv)

*** teodor dume: cărţi publicate:

- adevărul din cuvinte, editura litera bucureşti,- 1984, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- strigăt din copilărie, editura dinastic oradea, -1994, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- coloane (colectiv) c.j c. bihor, prefaţă Crăciun Parasca, Viorel Horj

***colaborări directe:

- redactor şef şi fondator, revista ecoul oradea 1990
- membru fondator (alături de stelian vasilescu) revista ţara crişurilor oradea
- redactor revista algoritm literar, de la fondare, mai 2010 (apare la hunedoara)
*colaborator la:
- revista familia
- revista orizont
- revista ţara visurilor noastre
- revista aripi siderale
- revista filobiblon
- revista viaţa militară
- revista şoimii carpaţilor
- revista îndrumătorul cultural artistic
- revista albina
- revista unu
- revista apărarea patriei
- suplimentul literar-artistic
- revista algoritm literar
- etc...
- ziarele: crişana, faklya, etc...

***pe site-uri literare:
- poezie.ro (agonia.ro)
- roliteratura.ro
- scriu.info
- teodordume.blogspot.com
- fortamorala.blogspot.com
- facebook
- dozadeiubire.ning.com
- maipresusdesine.ning.com
- etc...

06/06/2010

nicolae avram: death jazz



odată m-am trezit în faţa unei
liceence decedate după ce suferise ani de zile
de o boală ciudată

lia parcă o chema era întinsă pe laiţă lângă geam
luna palidă căzuse în genunchi în păru-i galben despletit
multă vreme am rămas nemişcat ca o statuie lângă
trupul ei violet ca neaua

în odaia de alături apropiaţii spuneau poveşti
incredibile
lia era o pictoriţă talentată evoca flori minerale
recoltate
din subteranele minţii

îi plăcea peppermintul cu 4 cuburi mici de gheaţă
asculta john lenon - beautiful boy
cu două săptămâni înainte de a muri
şi-a tras-o cu toţi soldaţii de la unitatea militară din
şintereag

n-am putut să cânt degetele nu mi le puteam mişca
pe clarinet
mă uitam încremenit la moarta aceea atât de frumoasă
cu trup violet şi buze de mărgean

şi dintr-odată am dispărut ca un nor de cenuşă
după ploaie
am dispărut ca un mort

şi nu e departe seara în care m-am întors la mormântul ei
am dat la o parte pământul cu degetele
i-am smuls rochia-i de mireasă şi am futut-o rece
uşor putrezită
ca şi cum acel lied fascinant pe care i-l şopteam
seară de seară la ureche
m-ar fi făcut etern

05/06/2010

teodor dume: Doamne!

Din cer va veni LUMINA... Pictures, Images and Photos

unii spun că nu exişti
decât în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel

stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de nelinişte mă sufocă
exişti sau...

04/06/2010

teodor dume: cărare spre al cincilea anotimp

Moartea Pictures, Images and Photos
soarele apare ruginiu
cu falca plată plină de carii
în care se ascund vietăţile cu aripi
pătate de negru
sângele nu-i fluid
şi nu-i roşu
nici zborul rătăcit în albastru
nu-i albastru
senzaţiile picură teamă
peste ploi
între bulbucii din stropi
se strecoară firicele acide
de nisip
şi cranii pătrate
printre crengi
păsări cu ghiare în loc de aripi
scormonesc câmpul văduvit
de verde

simt zbateri confuze
de care vreau să scap

se conturează
al cincilea anotimp
şi nu vreau
nu vreau culoarea din el
să-mi înspăimânte chipul

fug

fug şi încă mai caut
o lume reală cu gesturi
ce se trântesc pe zăpadă

asta vreau

03/06/2010

tincuţa horonceanu bernevic: nimeni nu ştia

Nimeni nu ştia mai bine decât tine
punctele cardinale în care au eşuat liniştea dinaintea sărutului
insomniile decadenţa aripilor
gândul ca o cochilie de alabastru
strecurată în căptuşeala paltonului
nevoia de plumb topit în gene dezlegarea la vise

şi de atâtea ori cuvintele
sfărâmate între palme cum striveşti o frunză uscată de nuc
spaima ca o rochie de seară prea mică
abandonată într-o tăcere prelungă
anotimpul în care cobori
ca o lacrimă pe obrazul ridat
numai tu purtându-ţi cântecele la brâul cu fluier
pentru poveştile
dintr-un tărâm unde oamenii
îngroapă oglinzile ca pe nişte securi ale războiului

liviu-ioan mureşan: camera albă

în camera albă creşte un copac eu stau în lotus contemplu
vizibil se înalţă cresc ramuri şi frunze apoi se ofilesc
trec anii în camera albă
pînă o mobilez din memorie
parcă aici m-am născut din albul podelei
un şarpe negru se tîrîie uneori către mine
vine de nicăieri se înalţă şi sîsîie dă să muşte dar trece prin mine
ca printr-o hologramă
şi nu îndrăznesc să ating copacul acela

bătăi în uşă
nu ştiam că are uşă camera mea
am rostit da pentru întîia oară
şi au pătruns cuvintele
obiecte făpturi
a crescut lume în camera mea

stau în lotus şi nu îndrăznesc
să ating.

mahmoud djamal: delir

golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor
acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în linişte
să-i împărtăşesc tot ce-mi trece prin minte
ea era hotărâtă să plece la Moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său
eu fiind suprarealist deşi nu auzisem de Breton nici de Naum zis şi Gellu cum spune Tzone zis şi Nicolae
am preferat să merg la secţia de radiologie testul e bun puteţi să mergeţi la cursuri liniştiţi
ni s-a spus doar să nu mâncaţi vreun produs sovietic nici să nu atingeţi
vreo femeie rusă în următorii cincizeci de ani
în sala de laborator cobaii aveau reflexele destul de bune răspundeau imediat la orice stimul electric sau de altă natură
în dormitoare paharele erau aşezate pline pe noptiere
pentru umezirea gurilor uscate de atâtea gemete
iar în cărţile de religie zăceau aceleaşi porunci printre coperte când Angela se minuna de culoarea mea
şi îmi făcea podul să trec prin ea către malul celălalt
nu ştiam nimic pe atunci de paradisul fiscal
doar admiram blocurile ce se ridicau zilnic
c-o viteză umitoare spre cer
păsările aveau nevoie de streşini rufele umede de sârme pe care să atârne
echinoxiştii încercau din răsputeri să resuscite poezia apelând la respiraţia gură la gură
fiecare după volumul de oxigen din plămânii săi
Angela îşi punea un tampon între picioare făcând semnul crucii la aflarea veştii despre Cernobâl
în timp ce umpleam paharul abia golit de apă
acum copilul meu învaţă o lecţie de istorie
iar eu de două decenii aproape n-am nicio ştire despre ea
pe un post tv se anunţă că un nebun aleargă cu poezia de mână
printre maşini şi tramvaie râzând neinteresat
de sunetele claxoanelor nici de fluieratul poliţiştilor de circulaţie... Distribuie pe facebook

02/06/2010

teodor dume: ca un fel de pretext

golul dintre mine şi tine
e viaţa mea şi o desfac
ca pe o coajă de nucă
toamna
inventez culori şi
nici una nu mi se potriveşte

mă gândesc acum la o altă culoare
şi la frica ce se tot chirceşte în mine
ca un pui de veveriţă
în scorbură
e mult întuneric şi
din ce în ce mai frig

şi mai există aşteptarea...

liviu ofileanu: albe şi reci (djamal mahmoud)

„albe & reci” – Djamal Mahmoud
articol [ Recenzie ]


Nici nu i s-a uscat încă cerneala tiparului pe a doua carte, că au mai apărut alte două şi, alături de prima („De ce”, Editura Daco-Press, Cluj Napoca, 1995) sunt deja 4 cărţi de poezie dintr-un foc… Există destui autori (exceptând cărţile comentate de Alex Ştefănescu) care au cărţi-de-sertar ce pot răsturna în timp vedetismul altora, prea uşor instalate în fruntea unor mişcări literare, dar lirica lui Mahmoud nu urmăreşte asemenea obiective, ca pe vremuri, „modeştii” Ion Barbu sau T. Arghezi, Ion Vinea cu „Ora fântânilor” , care au ieşit destul de târziu să facă puţină ordine prin literatură…
Aşa cum aflăm dintr-o pagină de interior – „Djamal Mahmoud s-a născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul natal, un an pregătitor de limbă română la Craiova, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.
Publică în diverse reviste din România: Tribuna, Actualitatea literară, Feedback, Citadela, Litere, Oglinda literară, Singur, Nova Provincia Corvina ş.a. (…)” p.109 din volumul „albe & reci”. Am în mână trei cărţi (nu ştiu cum arată volumul de debut, dar nu cred că poate fi mai bun decât nici una dintre acestea): „Păstorul de stânci”, Editura Clapas din Franţa, 2010, cu prefaţă şi traducere de Nicole Pottier, postfaţă de Angela Nache-Mamier; „Pe muchiile cercului”, Editura Brumar, 2010, cu o prefaţă de Eugen Evu şi postfaţă de Felix Nicolau; şi volumul „albe & reci” Editura Vinea, 2010, prefaţat de Şerban Foarţă şi postfaţat de Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Florin Caragiu şi Octavian Soviany, cartea de care ne vom ocupa mai jos. Toate bune şi frumoase la Editura Vinea, o carte elegantă (format 20/19 cm –pătrat), cu fluturaşi, pe care editorul Nicolae Tzone adaugă: „Djamal Mahmoud (…) este un poet valoros şi autentic”. Ca o paranteză: în această serie elegantă s-a strecurat un inconvenient de ordin manufacturial – nefiind cusute, filele încep să îşi ia zborul încă de la prima (şi destul de fină) lectură, prefigurând un zbor final către cutia cu aracet. Aşa mi s-a întâmplat şi cu lectura unei alte cărţi aparţinând unui poet bun – Sorin Lucaci, ieşită acum un an. Păcat de felul excelent în care arată volumele, că de bani prefer să tac… Dealtfel, cartea abundă în dedicaţii prieteneşti pentru poeţi destul de cunoscuţi din România, încă o dovadă a mărinimiei unui arab miliardar în sentimente de dragoste. Aşa cum ne-am obişunuit cu prefaţatorii de calibru, domniile lor schiţează în termeni cât mai simpli textele şi substratul acestora – ceea ce un critic mai tinerel ar exprima cu limbajul greoi şi academic al termenilor consacraţi. De exemplu, poetul (și criticul) Şerban Foarţă, în prefaţa volumului „albe & reci” – înscrie poetica lui Mahmoud sub semnul liricii soresciene „de început”, în stilu-i elocvent cu jocuri typo pe fiecare cm pătrat: „Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, ecrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră (…) şi „Prin sorescianism s-ar înţelege o poezie scuturată de podoabe, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară (…)”. Deoarece în toate prezentările – mai mult sau mai puţin abreviate din lipsă de spaţiu – autorul beneficiază de elogii binemeritate, iar cititorul de suficiente indicaţii de lectură, nu vom reveni asupra acestora decât în punctele de întâlnire al demersului axiologic. Cu alte cuvinte, a fost partea elogioasă… De-acum, vom trece la „bucuria lecturii cu creionul”, pe tărâmul dintre albiile Tigrului şi Eufratului, în noua Mesopotamie a poetului Djamal Mahmoud, un spirit demn să fie cooptat între numele altor medici sau poeţi care vin către literatură din cele mai diverse domenii: Vasile Voiculescu (medic), Georg Trakl (farmacist) şi alţii. Există în această francheţe a zicerii şi o anumită învăluire prin tonuri nostalgice, e tocmai ceea ce numim „poezie”, acea capacitate de hazard ordonat cu ochi de chirurg. Poate nu degeaba un critic precum Octavian Soviany (poet la rândul său!), juxtapune scriitura de faţă pe semnul ideatic oferit de o „poetică a hieroglifei”, unde fluidul liric curge de la sine şi independent, adică nu e canalizat prin conştiinţa unei afiliaţii cu vreo mişcare literară: „Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu. El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde sfârşeşte limbajul de zi cu zi.” p.103. Subliniez ultima frază, din care putem deduce un lucru destul de clar, pe linia lui George Călinescu: „Poezia trebuie să renunţe din când în când la podoabe şi să revină la ele, tocmai pentru a atrage atenţia asupra ritualităţii ei”, sau, cu alte cuvinte – orice discurs fără o fundaţie şi acoperiş riscă să se dărâme fără ajutorul ploii. Dacă ritualitatea e dozată, ironia postmodernă se presară ici-colo, simbolurile sunt neoromantice şi scriitura modernistă, unele tuşe frizează un surrealism estompat – cărui tip de poezie aparţin versurile de faţă? Părerea noastră este că ne aflăm în dreptul unui bloc de şarje pe diferite tonuri, şi care au şansa unei cristalizări pe măsură ce autorul lor va renunţa, nu la podoabe metaforice perimate, nu la tropi care îngreunează „curgerea” sau împiedică traiectul lecturii ci, culmea, chiar la grija excesivă de a folosi cuvinte care sună „frumos” în limba română, acele pattern-uri instalate definitiv în literatură de către predecesori, simboluri şi chei ale poeziei romantice şi neoromantice: sufletul, inima, noaptea, laptele, eufemismele pentru actul scrierii (stănesciana nevoie de a scrie comparată cu actul micţiunii, din „Argotice”), valurile, stânca, umbra, zidurile, stelele, prăpastia, deşertul, iarna, roşul – culoare a Iubirii, copacii, clopotul, şi destul de multe altele care întorc ceasul poetic actual la poezia modernă a anilor ’70 în cel mai fericit caz…Nu vom cita decât un poem deşi sunt multe care ar merita: „azi am stat în genunchi / şi am privit un trifoi / ce-şi înfigea / rădăcinile-n pământ / bătând din aripi / / am ridicat o piatră / şi am trasat cu ea / un cerc / în jurul tălpii / / azi am aşezat un ou / în palmă / şi l-am mângâiat / până am adormit în el.”, poemul „cerc”, p.53. Da, poezia „e bună”, „e frumoasă”, şi-atinge obiectivul de a trezi în cititor o emoţie…Acum, având în vedere statutul de „stranger”, Djamal Mahmoud poate fi „scutit” de asemenea „răutăţi”, dovadă sunt cronicile favorabile şi binevenitele încurajări. Temele care iradiază acest discurs variat ca formă de prezentare (dar identic ca şi suflu) par să fie Alaska (un soi spaţiu arcadian), biblicul viţelul-de-aur ridicat de Aron, solitudinea creaţiei, femeia-poezie, portretele rapide în creion ale familiei – mama, soţia, ori „sânii cameliei”, conştiinţa unui exil destinat, rememorarea trecutului în poemele cu nişe autobiografice şi până la mândria firească a unei apartenenţe la religia musulmană, ţara, spaţiul şi limba, care au produs un autor bilingv. Poemul de incipit din „albe & reci” împrumută titlul întregului volum – bine ales, întrucât poemele acestui volum continuă linia celorlalte prin tonul abrupt, balansat între tuşe laconice, notaţii de atmosferă şi de multe ori în direcţia discursului naiv şi diafan (când tema de asemenea natură o cere, precum textele cu referire la raporturile din familie), alternând cu cel sobru şi ritualic. O ritualitate a cărei sorginte arabă nu e greu de aflat în poezia mare de provenienţă orientală cu care autorul are afinităţi – Khalil Gibran, Rabindranath Tagore, Omar Khayyam, unde inocenţa copilăriei, reflecţiile asupra naturii – notaţii pe marginea firului de iarbă, viaţa şi moartea textuală, fortuna labilis şi conştiinţa ireversibilităţii, arheologia interioarelor puse faţă în faţă cu thanatosul – sunt arse într-un creuzet „la foc redus”. Personaje precum: falak, lala, sorina, camelia, beatrice apar cu rol de interlocutor „necesar” unui dialog, unei „ziceri”, şi sunt imaginile unui travaliu perpetuu cu referinţe din belşug asupra modului de constituire al scriiturii. Unele poeme sunt foarte scurte, încât ni se par „bilete lăsate pe noptieră”, bucăţi rupte dintr-un poem mai amplu; această metodă a laconismului ţine de poezia modernă, unde cititorul este introdus în atmosferă fără preambul. Poetica reluată a definirii Eu-lui în raporturile sale cu mediul înconjurător nu mi se pare ceva autentic, dimpotrivă. Faptul că Djamal Mahmoud are proprietatea termenilor, sau că vorbeşte limba română mai bine decât mulţi dintre congenerii noştri (cum observă criticul Alex Ştefănescu) mi se pare un lucru demn de evidenţiat, dar atât; mult clamata spiritualitate arabă şi „senzualitate spiritualizantă” (Florin Caragiu), sau „cruzimea delicată (…) a observaţiei” (Alex Ştefănescu, again), „ceremonialul integrării într-o absconsă unitate”, ori „veritabilele picturi metafizice în mişcare” (Octavian Soviany) – nu pot depăşi ca valoare multe din cărţile care îl precedă pe Djamal Mahmoud pe linia poeticilor singularizante. Toţi criticii ştiu acest amănunt, însă preferă să îmbrace scriitura modernă a poetului sirian în hainele care i se potrivesc cel mai bine, din motive uşor de înţeles: este un caz aparte şi în plus se exprimă bilingv. Lirica lui Mahmoud are directeţe şi reflexivitate, un joc de culise în virtutea unei „transcendenţe a limbajului” (Soviany) dar nu are forţa noutăţii pentru care se bat tobele în Micul Paris. Concluzia: potopul de referinţe sosind de la tribunele unor poeţi şi critici care au făcut carieră în domeniu, se constituie ca o singură voce dintr-un principiu evident – ori de câte ori spaţiul românesc a recunoscut valoarea literară într-un mod aparte, a fost cazul scriitorilor de altă etnie; şi când limba română suferă de-a lungul scurtei sale istorii cu numeroşi „dezertori” (oameni care au părăsit „plaiul mioritic” din diverse motive), este o reală sărbătoare să dai peste cineva care se exprimă româneşte destul de lejer, cum e cazul sirianului Djamal Mahmoud – un poet arab de limbă română.



Liviu Ofileanu

alexandru gheţie: nu, niciodată

am căutat să fug de lumină de răul
care i se târăşte prin sine de claritatea
din spatele ei

nu nu ţi-am spus ile
pentru că nu mai existau cuvinte
legăturile se topiseră punţile se prăbuşiseră
între noi mai exista doar vidul acela apăsător
aşteptarea dincolo de care nu doream să văd

ţărm şi mare cer şi pământ
privirea are limitele sale
uneori se loveşte de buza pleoapei
cade dincoace de beznă

nu ţi-am spus ile nu
vin doar să curăţ pământul arunc seminţe
margarete toporaşi violete le stropesc
nu spun nimic şterg poza cu degetul mare
tu îmi zâmbeşti taci nu regreţi nimic

lumina e din ce în ce mai puternică ile
nu ţi-am spus dar nu vreau să te mai văd
nu ile
niciodată aşa
clar
orbitor de departe

eu regret
ile



http://www.youtube.com/watch?v=M5gpBncR8zI

01/06/2010

teodor dume: Ai noştri câştigători ai Premiilor Niram Art 2010, Madrid


Sâmbătă, 29 mai, a avut loc la Madrid, Gala de Decernare a Premiilor Niram Art, oferite de Revista şi Editura Niram Art, cu participarea Universităţii Complutense din Madrid şi a Centrului Cultural al Armatei Spaniole.
Discursul de deschidere al galei a fost oferit de vice-decanul Facultaţii de Ştiinţe ale Informaţiei (Jurnalism) de la Universitatea Complutense din Madrid, José Antonio Jiménez de las Heras.
Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa a peste 300 de invitaţi, la Cazinoul Militar al Centrului Cultural al Armatei din Madrid. Printre cei prezenţi s-au numarat ambasadorul României în Spania Maria Ligor, Cesar Antonio Molina, fostul ministru al Culturii – Spania, profesori de la Universitatea Complutense, artişti plastici, ziarişti români şi spanioli.

Scriitorul Varujan Vosganian a fost desemnat câştigator al Premiilor Niram Art, atât la secţiunea Poezie cât şi la secţiunea Proza.
Vosganian a ridicat Marele Premiu Niram Art pentru Poezie – Trofeul Tristan Tzara si Marele Premiu pentru Proza – Trofeul Mihail Sebastian pentru romanul „Cartea Şoaptelor” (Ed. Polirom, 2009). Publicului prezent i-a fost prezentată „Cartea Şoaptelor” prin proiecţia unui videoclip cu recitarea în limba spaniolă a mai multor fragmente din roman, eveniment care a avut loc în cursul lunii mai, in Espacio Niram.

Premiul Niram Art pentru Poezie / Trofeul RefleXos a fost decernat poetului român Dan Herciu, alaturi de care a mai fost premiat si un poet spaniol. Premiile pentru Poezie au fost decernate în colaborare cu Cercul Poetic Reflecţii din Madrid.

Trofeul Constantin Brâncuşi a fost ridicat de sculptorul român Eugen Petri. La Secţiunea Fotografie, câstigatorii desemnaţi au fost fotograful spaniol Miedho iar la debutanţi fotografa israelianca de origine română Natalie Schor.

Marele Premiu Niram Art de Pictură pentru întreaga cariera şi Trofeul Victor Brauner au revenit artistei plastice de origine română Medi Weschler Dinu, in varsta de 102 ani, care a trimis organizatorilor un mesaj video din Bucuresti.

Cel de al doilea Mare Premiu pentru Pictură şi Trofeul Corneliu Baba au revenit artistului plastic armean Onik Sahakian, cel mai apropiat prieten aflat în viaţă al lui Salvador Dali.

Tot la Secţiunea Pictură au mai fost premiaţi şi 2 pictori spanioli.

Galeristul spaniol Antonio Calderon de Jesus a fost recompensat cu Trofeul Ambroise Vollard pentru Video-Proiectul “Galeria ArteJescal prezintă arta românească”, ce reuneşte artişti din mai multe zone ale României iar la secţiunea Teatru Lorenzo Mijares, fondatorul Teatrului de Hemoficţiune din Barcelona a primit Trofeul Eugène Ionesco.

Pentru fiecare premiant în parte, s-a difuzat câte o proiecţie video cu cele mai reprezentative opere, scurte interviuri şi fragmente critice pentru familiarizarea publicului cu artiştii laureaţi.

Pe lângă Premiile şi Trofeele oferite de revista, Editura Niram Art a oferit un premiu în valoare de 6000 de Euro scriitorului spaniol Héctor Martínez Sanz, pentru romanul “Mihai si Veronica”, desemnat câştigător al Concursului de Literatură “Eminescu văzut de spanioli”. La acest concurs, au participat mai mulţi autori spanioli care au scris romane despre Mihai Eminescu. Directorul Editorii Niram Art, colonelul Miguel Angel Galan Segovia a fost cel care a înmânat cec-ul autorului.

Romanul “Mihai şi Veronica” a fost de asemenea recompensat cu Trofeul Niram Art, urmând şi publicarea editorială, în cursul acestui an. Din juriul Concursului de Literatură au făcut parte: Horia Barna (dir. ICR Madrid – la acea data – si Editor al Editurii Niram Art), Fabianni Belemuski (dir. Revista Niram Art), Eva Defeses (jurnalistă, Defeses Fine Arts PR Agency), Thomas Abraham (asistent editorial Niram Art) şi Rubén Darío (artist plastic, proprietarul Revistei Niram Art).

Primele cărţi semnate de autori romani si aparute in limba spaniolă ale Editurii Niram Art, au fost lansate în cadrul Galei de Premiere: volumul de poezie „Instantanee in patru fire” de Ariadna Petri si volumul de proza scurtă „Jurnalul Capitanului Nwo Sékke şi alte povestiri” de Fabianni Belemuski. Editura Niram Art, recent infiinţată de artistul plastic Romeo Niram, a debutat în luna aprilie 2010, cu volumul de eseuri “Pentagonul”, despre 5 mari personalităţi româneşti, semnat de filosoful Hector Martinez Sanz.

Trofeele Niram Art sunt piese artistice create de artistul plastic român Bogdan Ater, fiind şi personalizate, fiecare purtând chipul personalităţii omagiate: Victor Brauner, Tristan Tzara, Corneliu Baba, Mihail Sebastian, Constantin Brâncuşi, Ambroise Vollard.

La sfârşitul evenimentului a avut loc recitalul de pian al muzicianului român Alexandru Belemuski.



www.niramartawards.espacioniram.com
S: newsin