(recenzie)
Cunoscut publicului şi colegilor de breaslă ca un merituos organizator de concursuri literare, cu o evoluţie editorială lentă, de parcă apariţia cărţilor sale are loc după un anume calendar din trei în trei ani – redactorul şef al revistei „Fereastra” din Mizil, poetul Lucian Mănăilescu recidivează a cincea oară cu o carte elegantă după volumele „Cartea junglei” (1997), „Lacrimi de Murano” (2001), „Rememorări” (2004), „Ultima eră glaciară” (2006) – e vorba volumul de poeme „Am auzit că viaţa e frumoasă”, tipărit la Editura Teocora, Buzău, martie 2009. Depăşind prefaţa de autor – unde poetul anunţă volumul ca o antologie cu poeme alese pe sprânceană, intrăm pe tărâmul nins al paginilor
aşteptându-ne la o anumită oboseală a depunerii icrelor, lucru infirmat pe măsura cuceririi spaţiului psihologic.
Acuzatoare, reflexivă, dar şi colocvială şi totuşi moderată – poezia de faţă se desfăşoară pe 4 secţiuni ( Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori), destul de consistente tematic şi are afinităţi cu duhurile poetice ale unui Goga sau Whitman pentru hulita „iubire de patrie”, cu Vasile Voiculescu şi Marin Sorescu livraţi în poemele lor cu tuşe religioase şi autoironice, unde ultimul pare să fie un părinte al renumitei ironii postmoderne. Deşi este variat, discursul consumă etape interioare construite în mod unitar şi datorită acelei ars-combinatoria – care face dintr-un om cu ureche muzicală un fin cunoscător de ritmuri şi gradaţii, de la tonuri calme până la diatribă – Lucian Mănăilescu are cheia unei poezii de calitate la mâna dreaptă.
În prima secţiune intitulată „Piatra amară” autorul selectează cele mai reprezentative piese pentru recuperarea trecutului. Astfel „debutează” (aşa cum era de aşteptat) în continuitatea unor texte din volumele mai vechi, în care „platforma de trăit” e similară unui act total de renunţare şi unde fiecare om începând cu „ai tăi din casă” era un posibil Iuda: „Era vremea filmelor ruseşti / cu nemţi de duzină şi eroi cu stea în frunte / striviţi sub şenile de ceaţă, cu tinerii înecaţi / în marea de spice a Studiourilor Sahia, / despre care scriau ziarele / băgate pe sub uşa realităţii. / Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă / iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP, / se lepădau, ca de satana, de floare…(…)” , poemul „Vremea filmelor ruseşti”, p. 10, sau următoarele versuri din poemul „Atlantida”, p.13: „Atlantida adolescenţei mele s-a scufundat / în mahalaua paradisului proletar.// Au fost valuri mari de ceaţă, / discursuri şi ore văruite cu linişte, / într-un liceu în care zborul era pedepsit mai rău decât fumatul sau prostia...(…).
Nici o clipă autorul nu scapă din vedere radiografia cotidianului, reprezentările şi analogiile funcţiei sale, „poetul” văzut ca „Il postino” – poştaşul, apoi ca un „dictator” nemilos cu sine: „Seara dictatorul ajunge / obosit acasă, / se dezbracă de umbră /şi joacă table cu amintirile / lui din copilărie.” , poemul „Firul roşu”, p.15. Urmează în talazuri de descrieri – maşina de scris, „moartea se face că citeşte ziarul”, politrucii politici, Raiul Pirania – (eufemism pentru USR?), poeme-dedicaţii, descrieri ale peisajelor, primăvara etc. Poetul se teme de adevărul trist că „gura lumii e slobodă” numai când e vorba de bani, ori că e mută când trebuie să povestească un calvar în faţa căruia tac prea mulţi şi el se simte îndrituit să scrie pentru a depune mărturia chinului colectiv:
„Nimeni nu va depune mărturie! / Toţi se grăbesc, toţi au / de trăit ceva mai bun decât viaţa, / pe toţi îi leagă celebritatea / la colţul străzii; n-au timp de prostii / nu vor să depună mărturie, / nu e vina lor că respiră pe apucate / înghesuind aer în plămâni / cât pentru o scufundare în cer…/ Ei plâng cu lacrimi sintetice, / multiplicând realitatea în ocheane / îmbâcsite de vuietul mării / sau vorbesc limbi îngrozitor de străine / în timp ce răsfoiesc catastiful norocului. / Nu se poate face nimic! / Nimeni nu va depune mărturie…” , poemul „Sentinţă, p.22.
Cu „Foşnetul grecilor” marcând a doua secţiune a volumului, se dilematizează „gloria literară” luată în răspăr de: „Pe vremea lui Shakespeare scria un singur Shakespreare, / pe vremea lui Marin Sorescu scriau o sută de mii / de Marin Sorescu, pe vremea mea gloria a devenit, deja, / o problemă locală, deja sunt în oraş zece Lucian Mănăilescu (…)”, poemul „Fereastra”, p.34.
Apologia marilor boeme dar şi creaţii stănesciene ( Ziua ta de ieri,p.35), nostalgia vremurilor când marea muzică rock era o alternativă lecturilor din poeţii umflaţi cu pompa ( Fotografie utopică, p.36), viaţa care ne înghite ca un Triunghi al Bermudelor ( Siaj cu îngeri, p.38) şi nu la urmă textele care imaginează dialoguri cu îngerii, cu personaje istorice precum Alexandru Macedon, Bonaparte, Chaplin, Zahei-Orbul, Eugenio Montale, Moby Dik, Robinson Crusoe, Hemingway sau rezonează cu sublimul unor tablouri flamande (Urechea lui Van Gogh, p.43).
Între livresc şi cotidian scriitura modernă are „necesarul” bagaj de simboluri care mediază traseul recepţiei pe ruta modern-postmodern, directeţe şi suflu sistolic: „Trebuie să fii puţin nebun / să te înveşmântezi / precum Manuel del Cabral / în odăjdiile mării / şi să zbori aşa, fără noimă, / peste oraşul celor / o mie de bucurii mărunte.” , poemul „Înger ratat”, p. 47 sau poemul-fantă, unde cititorul e aruncat pur şi simplu în abisul lexical al simbolului: „O apă lividă trece de la nord către sud, / o apă secetoasă umflând / cadavrele peştilor, revărsându-se / peste măruntaiele deşertului, / înnebunită de presimţirea mării…/ Despre toate acestea bătrânul / Cousteau, cel ce i-a disecat / trupul de sturion în călduri / a consemnat în jurnalul său: / Ianuarie 1996: / Realitatea nu mai contează.”, poemul „Abis cu Jaques Cousteau”, p. 48. sau mai vechea temă a scufundării Titanicului proiectată drept simbol pentru triada Poet/ Poezie/Cititor ( Titanic, p. 63).
„Lacrimi de Murano şi alte poezii” deschide a treia parte a cărţii în care se păstrează tonul reflexiv şi miza pe simboluri îndeobşte acceptate ca fiind universale, care ţin de livresc şi marea literatură a lumii. Aici poemele se „zgârcesc” la vorbă de parcă un curent glaciar le-ar fi atins înspre finalul cărţii: „Urcam desculţ / la răsăritul soarelui / un munte. / În urma mea / iarba îşi aprindea lumânările de rouă.” , poemul „Golgotă”, p.66.
Poetul nu se dă la o parte de la accesele boemei ( Crailâc, p.67) şi suportă o singurătate colectivă (Simfonie neterminată, p.68) sau îşi bea cafeaua cea-de-toate-zilele cu tot alt Eu trezit alături de poet în fiecare zi (Străinul, p.69).
Diatriba de care aminteam mai sus are loc pe terenul matusalemicei îndoieli religioase, al neputinţei de a schimba ceva în faţa iminenţei naturale, reflecţia asupra morţii:
„(…) încercând să descifrez estetica eternităţii, / ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e un artist mediocru.” , poemul „Artist mediocru”, p.71. Această secţiune pare cea mai predispusă la „pictarea” lucrurilor simple, obiectele neluate în seamă şi sentimentele „banale” precum dragostea sau stările de solitudine creativă, alături de Celălalt…
Ultima zonă de vizitat în muzeul lucrurilor care fac viaţa frumoasă e „Lumea din Nori”, cu adevărat un titlu potrivit dacă judecăm după simplitatea poemelor din această parte a cărţii. Las cititorul să descopere singur textele care vorbesc de ploaie, de amintiri, de oglinzi sau chipul frumos al soţiei.
Începând de la titlul inspirat, ales de autor tocmai pentru banalitatea care o consumă – adică „viaţa e frumoasă” şi poetul află acest lucru tot de la alţii, din cunoscutele motive ale condiţiei artistului; află de la clasa parveniţilor şi de la bolnavii care îşi trăiesc agonia sperând în naivitatea lor „venirea Regelui” sau „o ţară unde curge lapte şi miere” –, pe măsură ce înaintăm sub ploaia de repere negative ale cotidianului social-politic vom descoperi şi reversul medaliei, un om care a învins şi e totuşi înfrânt, un trăitor în labirintul melancoliei unde rememorarea vieţii doare şi totuşi e amintită – e viaţa lui, aşa cum a fost înainte de căderea dictaturii, şi după ’89, când „soarele democrat” a topit orice speranţă într-un popor renăscut, e viaţa care l-a mistuit şi-acum e rândul să o dea în vileag aşa cum a fost.
Cred că aceste aspecte ale denunţării minciunii sunt liniile de forţă definitorii pentru această poezie simplă şi dureroasă. Poate că unii vor lectura cartea cu aerul acelui „deja-văzut” lamentabil, poate vor spune că poetul nu inovează asta sau cealaltă; e suficient adevărul conţinut de aceste versuri pentru a retracta imediat orice acuză, mai ales că poetul a suferit (alături de alţii) şi o face încă prin explicaţia sumară din titlul cărţii: „am auzit (mereu de la alţii, n.n.) că viaţa e frumoasă”… În faţa suferinţei, oricât de mult s-ar zbate pentru întâietate curentele literare se vor reuni spre lauda Omului, în dreptul omului care îşi strigă drepturile, în faţa femeii gravide şi a celor fără acoperiş deasupra capului… Ce se mai poate adăuga pe marginea poeziei scrise de Lucian Mănăilescu – meşter lucrător în basorelief al chipurilor e numai umilul semn de întrebare: „Quo vadis, Domine”?
Liviu Ofileanu
Cunoscut publicului şi colegilor de breaslă ca un merituos organizator de concursuri literare, cu o evoluţie editorială lentă, de parcă apariţia cărţilor sale are loc după un anume calendar din trei în trei ani – redactorul şef al revistei „Fereastra” din Mizil, poetul Lucian Mănăilescu recidivează a cincea oară cu o carte elegantă după volumele „Cartea junglei” (1997), „Lacrimi de Murano” (2001), „Rememorări” (2004), „Ultima eră glaciară” (2006) – e vorba volumul de poeme „Am auzit că viaţa e frumoasă”, tipărit la Editura Teocora, Buzău, martie 2009. Depăşind prefaţa de autor – unde poetul anunţă volumul ca o antologie cu poeme alese pe sprânceană, intrăm pe tărâmul nins al paginilor
aşteptându-ne la o anumită oboseală a depunerii icrelor, lucru infirmat pe măsura cuceririi spaţiului psihologic.
Acuzatoare, reflexivă, dar şi colocvială şi totuşi moderată – poezia de faţă se desfăşoară pe 4 secţiuni ( Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori), destul de consistente tematic şi are afinităţi cu duhurile poetice ale unui Goga sau Whitman pentru hulita „iubire de patrie”, cu Vasile Voiculescu şi Marin Sorescu livraţi în poemele lor cu tuşe religioase şi autoironice, unde ultimul pare să fie un părinte al renumitei ironii postmoderne. Deşi este variat, discursul consumă etape interioare construite în mod unitar şi datorită acelei ars-combinatoria – care face dintr-un om cu ureche muzicală un fin cunoscător de ritmuri şi gradaţii, de la tonuri calme până la diatribă – Lucian Mănăilescu are cheia unei poezii de calitate la mâna dreaptă.
În prima secţiune intitulată „Piatra amară” autorul selectează cele mai reprezentative piese pentru recuperarea trecutului. Astfel „debutează” (aşa cum era de aşteptat) în continuitatea unor texte din volumele mai vechi, în care „platforma de trăit” e similară unui act total de renunţare şi unde fiecare om începând cu „ai tăi din casă” era un posibil Iuda: „Era vremea filmelor ruseşti / cu nemţi de duzină şi eroi cu stea în frunte / striviţi sub şenile de ceaţă, cu tinerii înecaţi / în marea de spice a Studiourilor Sahia, / despre care scriau ziarele / băgate pe sub uşa realităţii. / Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă / iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP, / se lepădau, ca de satana, de floare…(…)” , poemul „Vremea filmelor ruseşti”, p. 10, sau următoarele versuri din poemul „Atlantida”, p.13: „Atlantida adolescenţei mele s-a scufundat / în mahalaua paradisului proletar.// Au fost valuri mari de ceaţă, / discursuri şi ore văruite cu linişte, / într-un liceu în care zborul era pedepsit mai rău decât fumatul sau prostia...(…).
Nici o clipă autorul nu scapă din vedere radiografia cotidianului, reprezentările şi analogiile funcţiei sale, „poetul” văzut ca „Il postino” – poştaşul, apoi ca un „dictator” nemilos cu sine: „Seara dictatorul ajunge / obosit acasă, / se dezbracă de umbră /şi joacă table cu amintirile / lui din copilărie.” , poemul „Firul roşu”, p.15. Urmează în talazuri de descrieri – maşina de scris, „moartea se face că citeşte ziarul”, politrucii politici, Raiul Pirania – (eufemism pentru USR?), poeme-dedicaţii, descrieri ale peisajelor, primăvara etc. Poetul se teme de adevărul trist că „gura lumii e slobodă” numai când e vorba de bani, ori că e mută când trebuie să povestească un calvar în faţa căruia tac prea mulţi şi el se simte îndrituit să scrie pentru a depune mărturia chinului colectiv:
„Nimeni nu va depune mărturie! / Toţi se grăbesc, toţi au / de trăit ceva mai bun decât viaţa, / pe toţi îi leagă celebritatea / la colţul străzii; n-au timp de prostii / nu vor să depună mărturie, / nu e vina lor că respiră pe apucate / înghesuind aer în plămâni / cât pentru o scufundare în cer…/ Ei plâng cu lacrimi sintetice, / multiplicând realitatea în ocheane / îmbâcsite de vuietul mării / sau vorbesc limbi îngrozitor de străine / în timp ce răsfoiesc catastiful norocului. / Nu se poate face nimic! / Nimeni nu va depune mărturie…” , poemul „Sentinţă, p.22.
Cu „Foşnetul grecilor” marcând a doua secţiune a volumului, se dilematizează „gloria literară” luată în răspăr de: „Pe vremea lui Shakespeare scria un singur Shakespreare, / pe vremea lui Marin Sorescu scriau o sută de mii / de Marin Sorescu, pe vremea mea gloria a devenit, deja, / o problemă locală, deja sunt în oraş zece Lucian Mănăilescu (…)”, poemul „Fereastra”, p.34.
Apologia marilor boeme dar şi creaţii stănesciene ( Ziua ta de ieri,p.35), nostalgia vremurilor când marea muzică rock era o alternativă lecturilor din poeţii umflaţi cu pompa ( Fotografie utopică, p.36), viaţa care ne înghite ca un Triunghi al Bermudelor ( Siaj cu îngeri, p.38) şi nu la urmă textele care imaginează dialoguri cu îngerii, cu personaje istorice precum Alexandru Macedon, Bonaparte, Chaplin, Zahei-Orbul, Eugenio Montale, Moby Dik, Robinson Crusoe, Hemingway sau rezonează cu sublimul unor tablouri flamande (Urechea lui Van Gogh, p.43).
Între livresc şi cotidian scriitura modernă are „necesarul” bagaj de simboluri care mediază traseul recepţiei pe ruta modern-postmodern, directeţe şi suflu sistolic: „Trebuie să fii puţin nebun / să te înveşmântezi / precum Manuel del Cabral / în odăjdiile mării / şi să zbori aşa, fără noimă, / peste oraşul celor / o mie de bucurii mărunte.” , poemul „Înger ratat”, p. 47 sau poemul-fantă, unde cititorul e aruncat pur şi simplu în abisul lexical al simbolului: „O apă lividă trece de la nord către sud, / o apă secetoasă umflând / cadavrele peştilor, revărsându-se / peste măruntaiele deşertului, / înnebunită de presimţirea mării…/ Despre toate acestea bătrânul / Cousteau, cel ce i-a disecat / trupul de sturion în călduri / a consemnat în jurnalul său: / Ianuarie 1996: / Realitatea nu mai contează.”, poemul „Abis cu Jaques Cousteau”, p. 48. sau mai vechea temă a scufundării Titanicului proiectată drept simbol pentru triada Poet/ Poezie/Cititor ( Titanic, p. 63).
„Lacrimi de Murano şi alte poezii” deschide a treia parte a cărţii în care se păstrează tonul reflexiv şi miza pe simboluri îndeobşte acceptate ca fiind universale, care ţin de livresc şi marea literatură a lumii. Aici poemele se „zgârcesc” la vorbă de parcă un curent glaciar le-ar fi atins înspre finalul cărţii: „Urcam desculţ / la răsăritul soarelui / un munte. / În urma mea / iarba îşi aprindea lumânările de rouă.” , poemul „Golgotă”, p.66.
Poetul nu se dă la o parte de la accesele boemei ( Crailâc, p.67) şi suportă o singurătate colectivă (Simfonie neterminată, p.68) sau îşi bea cafeaua cea-de-toate-zilele cu tot alt Eu trezit alături de poet în fiecare zi (Străinul, p.69).
Diatriba de care aminteam mai sus are loc pe terenul matusalemicei îndoieli religioase, al neputinţei de a schimba ceva în faţa iminenţei naturale, reflecţia asupra morţii:
„(…) încercând să descifrez estetica eternităţii, / ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e un artist mediocru.” , poemul „Artist mediocru”, p.71. Această secţiune pare cea mai predispusă la „pictarea” lucrurilor simple, obiectele neluate în seamă şi sentimentele „banale” precum dragostea sau stările de solitudine creativă, alături de Celălalt…
Ultima zonă de vizitat în muzeul lucrurilor care fac viaţa frumoasă e „Lumea din Nori”, cu adevărat un titlu potrivit dacă judecăm după simplitatea poemelor din această parte a cărţii. Las cititorul să descopere singur textele care vorbesc de ploaie, de amintiri, de oglinzi sau chipul frumos al soţiei.
Începând de la titlul inspirat, ales de autor tocmai pentru banalitatea care o consumă – adică „viaţa e frumoasă” şi poetul află acest lucru tot de la alţii, din cunoscutele motive ale condiţiei artistului; află de la clasa parveniţilor şi de la bolnavii care îşi trăiesc agonia sperând în naivitatea lor „venirea Regelui” sau „o ţară unde curge lapte şi miere” –, pe măsură ce înaintăm sub ploaia de repere negative ale cotidianului social-politic vom descoperi şi reversul medaliei, un om care a învins şi e totuşi înfrânt, un trăitor în labirintul melancoliei unde rememorarea vieţii doare şi totuşi e amintită – e viaţa lui, aşa cum a fost înainte de căderea dictaturii, şi după ’89, când „soarele democrat” a topit orice speranţă într-un popor renăscut, e viaţa care l-a mistuit şi-acum e rândul să o dea în vileag aşa cum a fost.
Cred că aceste aspecte ale denunţării minciunii sunt liniile de forţă definitorii pentru această poezie simplă şi dureroasă. Poate că unii vor lectura cartea cu aerul acelui „deja-văzut” lamentabil, poate vor spune că poetul nu inovează asta sau cealaltă; e suficient adevărul conţinut de aceste versuri pentru a retracta imediat orice acuză, mai ales că poetul a suferit (alături de alţii) şi o face încă prin explicaţia sumară din titlul cărţii: „am auzit (mereu de la alţii, n.n.) că viaţa e frumoasă”… În faţa suferinţei, oricât de mult s-ar zbate pentru întâietate curentele literare se vor reuni spre lauda Omului, în dreptul omului care îşi strigă drepturile, în faţa femeii gravide şi a celor fără acoperiş deasupra capului… Ce se mai poate adăuga pe marginea poeziei scrise de Lucian Mănăilescu – meşter lucrător în basorelief al chipurilor e numai umilul semn de întrebare: „Quo vadis, Domine”?
Liviu Ofileanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu