Trupul meu nu ştie cum să se rotească
aşteaptă răcoarea
visul spre dimineaţă e un anotimp deasupra tavanului
tot mai aproape
sînii lipiţi de ferestrele transparente
ţin între ei soarele
camera începe să coboare
oraşul se topeşte ca un ghem de smoală
reparatorul de păpuşi lipeşte
mîinile singurătăţii mele
îi pune un mecanism
care-o face să vorbească
aşa cum urletul se-aude
cînd zidurile dinăuntru sunt fiare de călcat încinse
iar buzele rămîn nemişcate.
. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu