(în memoriam)
fruntea ei crestată de soare
transpira mereu
ştiu
nu împărţea cu nimeni nimic
Dumnezeu era singura linişte
în care aţipea
bucăţica aceea de trup era
ca o poveste în care
alergam zi de zi
de la un capăt la altul
acum respir de parcă
cineva ar ciopli în mine
restituindu-mi toate amintirile...
poate că nu ar fi trebuit să
mă opresc şi să mă uit îndărăt
ci să mă limitez la mersul firesc
şi să încerc să respir regulat...
oricum soarele îl am mereu deasupra
în rest câteva firicele de nisip
rămase pe tălpi şi o scorbură
prin care mă scurg continuu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu