e pustiu nu mai locuieşte nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni ...
de la o vreme încoace
sunt neliniştit şi tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
le simt forma şi locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creştea linişti
în spatele farfuriilor prinse
de-asupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construieşte câteceva
e multă linişte acolo
o linişte absolut necesară
şi Dumnezeu e trist
poate că nu ar fi trebuit
să oprească ceasul
ca dovadă le aud respiraţia trecând
prin peretele celuilalt capăt...
în felul acesta îmi vizitez părinţii
şi atunci liniştea umblă prin mine
şi-mi descompune uitarea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu