de vreme ce are munţi de nisip ape de nisip suflet de nisip
şi pentru setea ce niciodată nu se curmă
e o planetă mică vremea o număr în paşi
străbat ecuatorul zilnic
cum omuleţul lui gopo
soarele ei muribund acoperă orizonul
şi nu are noapte doar o zi veşnică.
derutat omul
se simte neajutorat
strînge nisipul în pumni şi îl aruncă spre cer
atunci plouă şi ninge şi plouă iar
atunci rîurile de nisip ies din matcă.
într-o bună zi aceeaşi zi veşnică
după cîteva înconjurări ale planetei
apăru ea femeia albastră
cu părul albastru
cu tălpile roşii
o vedeam din spate ceea ce îmi dădea sentimentul urmăririi
da femeia albastră dădea ocolul planetei de nisip
da femeia albastră a obosit
şi am ajuns-o de după zare
paşii ei roşii precum tălpile lăsau urme roşii
în care se scurgea viaţa soarelui muribund.
pentru moment gîndul că ar fi criminală
că însăşi grăbeşte pieirea unui sistem de nisip
în care ar putea trăi oamenii de nisip asemenea mie
cel ce deveneam om de nisip.
urmăresc urmele paşilor roşii
după munţi o umbră albastră
alerg
urmele paşilor se adîncesc
pămîntul devine mişcător şi îngroapă în sine
apele de nisip
cîntecele de nisip
şuierul vîntului de nisip.
mă îngroapă pe mine
pînă la gît
ridic braţele să apuc
o lacrimă albastră.
o talpă roşie mă apasă
şi un punct negru
cît un fir de nisip.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu