BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

vineri, 30 aprilie 2010

doru dorian david: primăvara dintr-un copil


poezie




primăvara poezia învie
în jurul zidurilor în jurul camerei în jurul mâinilor

scriu iar umbra ta mă îmbracă


trecem prin moarte iubindu-ne


amintirea liliacului înflorit curge prin pleoape



nechemați ne ducem

fiecarei clipe îi adăugăm pustiirea

ne dezbrăcăm sufletul cu toamna când noapțile încep a se coace

până în inima ce se ninge-n tăcerea strigată

poezia

acel infinit neînțeles devorat de veșnicie

-nu nu

-nu nu


iau pana de aur să te scriu din glezne

spre tâmple

cu primăvara amintind un copil desenat pe ferestre





teodor dume: poate ultima însemnare


 

poezie
 
cred că într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns


pe noptieră am doar cărţi

un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici


celelalte lucruri nu-mi aparţin

însă sunt conştient că golul
dintre mine şi oameni
se rotunjeşte sub tălpi
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte...


***


rămâne de văzut dacă cineva

va întreba de unu-altul
câte ceva despre mine...

joi, 29 aprilie 2010

teodor dume: un fel de avarie

 

înăuntru

o nelinişte aproape de inimă
ştrangulează o iubire

se strivesc umbrele
e multă ură şi nu vreau
să negociez nevoile trupului
în faţa oglinzii
temerea ascunde realitatea
e ca un fel de scuză
dar las de la mine

atât timp cât vorbele mele
caută iertarea
rămân golul dintre cele două respiraţii
prin care aleargă durerea

miercuri, 28 aprilie 2010

teodor dume: oraşul din mine noaptea între gesturi

ochii infectaţi de priviri bănuitoare dormitează
în jurul depoului din mine
nu sunt fericit
paşii obosiţi de noroiul care îmi adoarme
pe tălpi vibrează mut

vaporii eliberaţi din stomac mârâie printre dinţi
ca animalul din gând în care am dat cu piciorul
fără să ţin seama de bubele şi abcesele de sub piele

din vene chipuri ascunse mă privesc
ca pe un simplu provincial un împinge tava
ori ca pe unul pe care-l interesează dacă Nichita
sau Cărtărescu or fi fost doi oameni la fel
numărând de la unu la doi sau de la doi la unu

nu ştiu

următorul sunt eu privesc
din spatele întrebărilor ridate
doar chipurile din vene cunosc povestea
pentru că rostul meu e să nu urăsc

daţi-mi cu bocancii în cap scuipaţi-mă sub limbă
şi imaginaţi-vă că sunt animalul care există
în fiecare din voi

nu vă urăsc

mă afund în trupul năpădit de igrasie tot mai mult

şi aştept

.  |

marți, 27 aprilie 2010

teodor dume:apariţie editorială, albe şi reci , de Djamal Mahmoud





 



















A apărut volumul de versuri, albe&reci, editura Vinea, Bucureşti.
Volumul are 122 de pagini, un cuvânt de întâmpinare:
Şerban Foarţă


Postfaţă: Alex. Ştefănescu,
Gheorghe Grigurcu,
Florin Caragiu, Octavian Soviany


Redactor de carte:
Nicolae Tzone


Ilustraţiile, prelucrarea digitală a fotografiei autorului, coperta:
Makovei


© Editura Vinea


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale A României


Djamal, Mahmoud
Albe&reci / Mahmoud Djamal - Bucureşti:
Ed.Vinea, 2010
ISBN 978-973-698-283-5


821.135.1-1


Pentru Djamal Mahmoud poezia este calea(nu doar cea mai plauzibilă, dar şi cea mai sigură) de a ajunge la miracol, de a-l prevedea şi "vedea", altfel spus de a/l presimţi, de a-l trăi şi retrăi. Când scrie:"sunt regele apei acum/la comanda mea i se mişcă valurile/când obosesc o usuc bătând din palme doar/o transform în mormânt/şi mă înfig în el", el este deopotrivă un poet şi valoros şi autentic.
Viziunea aceasta denotă şi(o suspectă, dar greu de atins în ordine strict poetică)familiaritate cu tragicul.
Modul cum personajul poemului devine din "Regele apei"(care la numai un gest al său-miraculos, altfel cum?-îşi "mişcă valurile")stăpânul unul "mormânt regat"-cred că pot utiliza această sintagmă-nu poate fi "scris" decât de cineva care vorbeşte fără efort cu poezia şi care "aude" vocile secrete ale acesteia.
(Nicolae Tzone)




Ş e r b a n F o a r ţ ă :
UN CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE




Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, écrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră.
E cazul, între alţii, al câtorva arabofoni.
Unul ar fi Mazen Rifai; un altul [Ioan!] Salah Mahdi, pe care-l cunosc şi personal: un domn nu prea înalt, foarte brunet, înveşmântat (mereu?) în impecabil in. (Acest „mereu?”, în ocurenţă, pentru că ne-am întrevăzut în, numai, anotimpul cald.)
Al treilea este Djamal Mahmoud.
Originar din Siria, cu studii,-n Cluj, de medicină şi poet românofon stimabil, un reper (dar unul foarte depărtat) al lui Djamal Mahmoud ar fi Marin Sorescu (acela din poemele-i dintâi). Primele cunoştinţe de română, sirianul şi le va fi-nsuşit, de altfel, în Craiova.)
Prin „sorescianism” s-ar înţelege o poezie „scuturată de podoabe”, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară: „îşi aduce aminte de ea mereu/avea o atingere caldă/ o umbră cuminte/ ce nu făcea niciodată vreun zgomot/ îi spăla frunzele adesea/
încât îl învidiau toţi copacii din jur/ aşa îmi povesteşte palmierul/ până ce răsare/ soarele/ iar când încep să aţipesc/ scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini/ mi-o întinde şi cheamă/ toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe”.
Familiară, – numai că, în cazul lui Djamal Mahmoud, fără familiarisme, fără bătăi pe umăr, nici ocheade.
Poetul-medic este unul sobru şi de-o acurateţe exemplară, – cu-atât mai mult cu cât, se înţelege, graiu-i matern e, faţă de română, unul exotic pe de-a-ntregul.
Tot exemplară, pe cât cred, este şi buna lui credinţă: Djamal Mahmoud nu are nici urmă de cinism (contrar multora dintre confraţii săi români).
Ceea ce admir, însă, mai cu seamă, la acest poet ce, simultan, e şi „de aici”, şi „de acolo”, ar fi subtilele notaţii, imaginile fulgurante, revelaţiile cutărei simplităţi ţinând de ochiul său onest, „concret”, discret şi, totodată, clair-voyant: „pleoapele încă se desfac/ da da încă se desfac/ ochii îmi privesc în tăcere/ clipele ce se crucifică pe liniile palmei [...]/ mâinile mă ajută şi acum/ să-mi acopăr ochii/ între plecăciuni/ tăcerea/ vine într-un şerveţel alb/ să-mi şteargă petele”.
După cum vede-se cu ochiul liber, ultimele trei versuri aduc a hai-ku involuntar (Djamal Mahmoud fiind, altminteri, şi hai-kuist, să zicem, atitrat), ca şi, de altfel, într-o poemă, alta, ultimele două (în care nu atât rafinamentul e, îndeosebi, evidenţiabil, cât pertinenţa/per-cutanţa asocierii: „m-am foit puţin/ ai simţit/ închideai fermoarul/ rochiei tale albe/ voi tăcea ca un sâmbure/ în tine”.
A se vedea, nu mai puţin şi versurile următoare: „dumnezeu este o pernă/ pe care îmi adorm iluziile [...]/ cearceaful alb/ e mormântul în care mor în fiecare zi”.
N-aş încheia liniile acestea, prea-sumare, fără să semnalez un text cu totul admirabil, şi anume: „în fiecare palmă/ aveam câte o piatră/ le frecam una de alta
până când/ îl vedeam pe dumnezeu/ alergând roşu/
printre copaci”, – în care Epoca Silexului, dacă vreţi, face casă bună cu „dumnezeul roşu”, ieşit, parcă, din penelul lui Gauguin.
Daca ar fi un simplu debutant, i-aş spune lui Djamal Mahmoud „Bine-ai venit!”
Fiind la a doua-i carte în română, aş putea să-i spun (şi chiar îi spun): „Bine te-am regăsit!”
(Şerban Foarţă)




Posfaţă:




Djamal Mahmoud – poet român
Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte ţări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulţi dintre noi deşi nu fusese niciodată în România. O învăţase exclusiv din cărţi. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio şi auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aş fi oferit o medalie pentru opţiunea lui (şi, bineînţeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Şi încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toţi autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele româneşti.
Sensibilitatea poetului diferă totuşi, într-o oarecare măsură, de a noastră. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poeţii noştri de azi. La noi, însăşi noţiunea de „natură” pare demodată şi ne face să ne gândim mai degrabă la cauza pentru care luptă ecologiştii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calmă a mării. Djamal Mahmoud pare să trăiască direct „în lume”, nu într-o locuinţă meschină, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evocă marea sau cerul spontan, chiar şi când îşi portretizează mama:
„nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută”.
Se mai observă în versurile citate şi o cruzime delicată, de pensulă subţire, a observaţiei, specifică spiritului oriental.
Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alţi poeţi prin discreţia elaborată a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discreţie inevitabilă şi dezolantă care le este proprie autorilor lipsiţi de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trăirile cele mai răvăşitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obţine maximum de receptivitate din partea cititorului:
„trag perdelele / nimeni nu-mi ţine de urât / doar fumul de ţigară / târâş intru în ecranul computerului / n-am învăţat mersul pe vârful degetelor încă / târâş intru în căutarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâş până îmi tocesc / genunchii coatele / până adorm cu tasta între buze”.
Se mai poate remarca şi ironia fină – o irizaţie de ironie, abia sesizabilă – practicată de poet:
„două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc / patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun”.
Să-ţi fie teamă să le vorbeşti oamenilor despre patrie şi religie, întrebându-te dacă nu cumva doar arborii te vor înţelege, iată un mod de o gingăşie fără seamăn de a-i ironiza pe semenii angajaţi într-o slujire violentă, zgomotoasă şi de multe ori demagogică a ţării şi a divinităţii. Pe de altă parte, însuşi faptul că în acest poem poetul nu defineşte patria şi religia reprezintă o definire diafană.
Mă întorc însă la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba română. Ce proprietate a termenilor! Ce simţ al nuanţelor semantice!
„pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o altă clipă / culorile se dezbracă între morţile lor / de întuneric”
A scrie pleoapele se desfac înseamnă pentru mine deja un certificat de cunoaştere a limbii române în esenţa ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tăcere clipele ce se crucifică pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o altă clipă repezintă pentru mine o dovadă că în literatura română a apărut un nou poet: Djamal Mahmoud.
(Alex. Ştefănescu)


Între yang şi yn


Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în ţara noastră, scriind în limba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroşi congeneri ai d-sale, afirmaţi în planul activităţilor intelectuale. Nu mai puţin, elementele funciare ale Orientului de obîrşie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale fiinţei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificaţia simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului şi mlaştinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, şi yang, puterea masculină, caldă, dinamică. Apartenenţa răsăriteană a lui Djamal Mahmoud e mărturisită fără echivoc: „spre răsărit ne îndreptăm / peste bosfor se învîrt roţile / îl zăresc pe saul călare / cu o cruce mare în mînă / ea mă priveşte / i se văd doar ochii ca de şoim încătuşat / din ei saltă deşertul în căutarea ploii / privirile ni se sărută deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu rămîne fără urmări. Acesta e resimţit ca un mediu închis care terifiază fiinţa, ca o temniţă strîmtă ce o sufocă. Reacţiile la acest spaţiu advers sunt energice: „între sufletul meu şi văzduh / e un trup şi o cămaşă de forţă” (pînză umedă). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / făcut la comandă / la cea mai veche fabrică de saci / de pe pămînt / (…) mă ghemuiesc în el / las o mică fereastră cît o nară de om / ca să pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca să pot privi spre cer / din această grămadă de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi aşadar de o claustrofobie determinată de o spiritualitate geografică. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale rădăcini se produce prin viziunea spaţiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticlă). Spiritul i se regăseşte prin senzaţia lărgimii, a golului primăvăratic, germinator, ce rezonează în încăperile spaţioase, cu ziduri însufleţite de culori tonice, cu ferestrele deschise către univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrnă de crengi încă necoapte şi verzi // stăteam pe o bancă într-un parc / cărările erau goale copacii la fel de goi / ochii tăi erau verzi atît de verzi / iar pămîntul atît de alb şi umed / ne sărutam doar / ne sărutam sorina // în casa mea sunt camere mari şi multe acum / pereţi coloraţi şi înalţi” (tablou). Pe acest fundal energetic predomină stihia masculină, yang. Învolburarea erotică se înalţă pînă la patetism: „khayam / nu avea doar plantaţii de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît ţarul / ah de ai şti / cîte femei se aştern în mine / şi cîte deşerturi am de stins acum” (esenin).
Sufletul universal la care sufiştii raportează Orientul pulsează în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legătură organică cu regnurile. Acest simţămînt de comuniune cu materia cosmică îi corijează torpoarea, îi întoarce faţa către simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd mă gîndesc / să mă ridic / s-a întrerupt curentul / atîta beznă s-a făcut în jur / încît nu mai văd absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / şi-a mutat rădăcinile în tălpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinară plină” (mobila de bucătărie are aceeaşi culoare). Între viaţă şi moarte graniţa devine permeabilă, sîngele are gust de lămîie, bardul se simte un rege al apei, într-o susţinută convivialitate a structurilor materiale şi spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc făptura corporală, întrucît din umeri i se ridică două stoluri de păsări migratoare, pasionate în aşa grad de linii şi cercuri încît izbutesc a alcătui, cu arca din capul său, cruci, semiluni, stele cu şase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicări, poetul se declară capabil a modela obiecte din substanţa uranică: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar cîteva pijamale / din petice / am făcut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbătă şi duminică” (lanţuri). În aceeaşi atmosferă de witz melancolic, suntem informaţi că „trecutul are miros de blană de urs” şi că un ceas de perete „îşi scoate limba printre aburi / arătîndu-ne ora exactă” (mozart). De cele mai multe ori însă domină nota gravă a contemplaţiei absorbante. O contemplaţie de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsă în obiect, devine partea integrantă a acestuia: „m-am foit puţin / ai simţit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tăcea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeaşi comuniune duios-informaţională funcţionează între entitatea umană şi cea vegetală, ca un ceremonial al integrării într-o absconsă unitate. Autorul se reazemă de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplări, bunăoară că a fost plantat într-o zi de toamnă, la aceeaşi oră la care i s-a născut interlocutorul: „în casă nu era nimic verde pe atunci / în afară de el şi de ochii mamei” (umbra). Nu lipseşte nici fachirismul (forma dură, sacrificială prin masochism, a aceleiaşi comuniuni): „sorin are gura plină de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n tălpi ca nişte rădăcini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpăr al materiilor fecunde, acelaşi din care au izvodit figurile unei zeităţi cu mai multe braţe şi cu mai multe capete.
Dar se iveşte şi un moment în care autorul nostru resimte insuficienţa materiei, năzuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de năzuinţă e formulată tranşant, ultimativ, într-o manieră ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei răsăritene: „n-am destul sînge să înalţ temple / să-ţi adăpostesc geamătul / mi s-a făcut dor de dumnezeu / vreau să-l văd chiar acum” (timbre). Modalitatea dualităţii contemplaţie-acţiune, specifică Orientului, prezentă în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totuşi cu consecvenţă. Îşi face loc în creaţia sa acel proces al occidentalizării care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinuează în această viziune de răscruce: „în drumul de întoarcere am poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-mă un cal rusesc / ce şi-a pierdut călăreţul în luptă // mort deja / am aprins un băţ de chibrit / în memoria ei / şi am privit în urma mea / pînă mi-am ars degetul arătător” (mort deja am aprins un băţ de chibrit). Dramatismul colorează imaginile aidoma sîngelui: „trupul tău plăpînd şi nevinovat / dansează valsul morţii mele / şi al învierii apelor moarte / nu ştii/ că din cămaşa ta purpurie / precum sîngele scurs / în această noapte / se vor naşte culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultivă Djamal Mahmoud sunt mai puţin iniţiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele stătute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iată încă o dovadă a faptului paradoxal că soarele culturii a ajuns la o mişcare inversă.
(Gheorghe Grigurcu)




În grădina cu arome tari


Auzim adesea afirmaţia cum că poezia reprezintă un mod general de viaţă, din care se împărtăşesc deopotrivă simţirea, gândirea şi mai ales spiritul limbii arabe. Din acest punct de vedere, cultura arabă apare prin excelenţă ca o cultură poetică. Influenţa poeziei arabe în cultura europeană nu a fost deloc una neglijabilă, de ar fi să ne referim doar la lirica trubadurilor, sau la preromanticii şi romanticii fascinaţi de tainele Orientului apropiat (istoricul Gustav Diercks, nu fără a exagera, a sugerat că există o strânsă analogie între spiritul arab şi cel germanic). În preislam, poetul este numit sha’ir (de la verbul sha’ara, a simţi), cu înţelesul că el „descoperă acele semnificaţii şi corespondenţe pe care alţii nu le simt lesne” (Quadama, Haqd an-nathr).
În linia spiritualităţii arabe se înscrie şi poezia lui Djamal Mahmoud cuprinsă în volumul „albe&reci” (ed. Vinea, 2010). Poetul „vede” şi gândeşte lumea în arabă, deşi scrie în română. Araba este o limbă cu o supleţe gramaticală şi cu virtualităţi stilistice unice, bazate pe fonetica sintactică. Abundenţa de asonanţe, omonime, sinonime, cuvinte ambigue, cursul natural al limbii spre accentuarea formalului şi ritmicului sunt surse neepuizate de inspiraţie poetică, în măsură chiar să determine combinaţiile calitative majore, la nivel de imagistică şi tematică.
Astfel, felul extrem de agil cum se mişcă poetul sirian Djamal Mahmoud în română trădează gena sa lingvistică şi spirituală, vlăstar al unei culturi fidel asumate. Despre aceasta s-a vorbit în celebrele versuri scrise de poetul arab At Ta’i: „Am văzut pecetea pe fiinţa omului / arsura nu era numai în carnea sa”. Motivele şi temele ce străbat ca o „arsură” acest univers poetic sunt produsul unei senzualităţi spiritualizate, extrem de dezinvolte, din care se exclud mizerabilitatea, maliţiozitatea şi minimalismul antiempatic prin definiţie.
Asemeni iubitei, mama este des invocată ca o figură adolescentină, cu ochi verzi de culoarea frunzelor pe care le mângâie. Intimitatea femeii cu natura, temă majoră a poeziei arabe, apare dublată de rezonanţa animistă, într-un circuit al empatiei universale. Gestul uman nu rămâne unilateral, ca o figură tasată în plan. Spaţialitatea şi vigoarea îl definesc prin excelenţă. Sugestiile înalte care-şi iau avânt nu ajung nici ele să sucombe în neant, chiar dacă, asemeni unor păsări ciudate, îşi pot schimba din zbor traiectoria în mod neaşteptat.
Elementul negativ de recuzită catabolică apare invocat cu funcţie amar-tonifiantă, de „aromă tare” tipic arabă, menită să potenţeze sentimentul vieţii, nicidecum să-l anuleze. Poetul Mahmoud Djamal ne oferă imaginea unui spirit viguros, călit, aflat la adăpost de impresionabilitatea minoră, de isteria cvasi-gratuită care predispune la clacare imediată. Nerăbdarea şi incontinenţa nu-l caracterizează.
Vedem cum hiperbola deschide uşile anecdotei existenţiale spre imagini înzestrate cu putere spirituală, o putere ce rămâne însă închisă într-o formă misterioasă şi vie, ce nu-şi epuizează dinamismul semnificativMotive şi teme precum mama, deşertul, mormântul, apa, piatra, norul, pământul, arborele, femeia, femeia care naşte (aici verbul a naşte este hiperbolizat semantic prin repetiţie), tropii practicaţi ca figuri spaţiale şi corporale vii, ca practici simulative de relaţionare, prin antiteze, inversiuni, repetiţii obsedante, acuplări verbale, acestea ţin de apetitul spiritualităţii arabe, înclinat către aşa numitul „realism idealist”, des menţionat de comentatorii arabişti.
(Florin Caragiu)






Poetica hieroglifei


Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu.
El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut).
Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri).
Autorul posedă ştiinţa contemplaţiei, priveşte lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipă de existenţa acestora: nu numai că realul există, dar reprezintă el însuşi o textură de semne şi de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat să le descopere şi să le transpună, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevărate ca vorbele, pentru că vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiană, Djamal Mahmoud construieşte veritabile „picturi metafizice” în mişcare, unde micile gesturi se încărcă de inefabil şi sugerează tâlcuri ascunse, exprimând dacă nu Sensul atunci cel puţin nevoia noastră de sens: „mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă // foşnetul apei şi sunetul paşilor / sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lângă pod / la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi / iar maşinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cădea peste noi la intervale egale / câte-o frunză moartă / acum nu se mai aude nimic / nici urmă de sunet / probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte / iar camelia se foieşte goală / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul mării roşii” (sânii cameliei).
Desigur că o asemenea „poetică a hieroglifei” implică dimensiunea simbolică a cuvântului, astfel că în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic posedă mereu o anumită câtime de transparenţă, trimite întotdeauna către un semnificat transcendent pe care, chiar dacă nu-l poate articula limpede (şi aici e diferenţa esenţială în raport cu limbajul revelaţiei religioase), îl evocă, îl aminteşte, îl arată cu degetul. Şi tocmai această credinţă într-o transcendenţă a limbajului îl situează pe acest poet, născut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode şi timp” şi de bine-ştiuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie.
Din perspectiva lui meşteşugul poeticesc rămâne unul nobil şi grav, iar poetul nu ia niciodată fizionomia deconcertantă a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, căci îşi păstrează atributele demiurgice, deţine puterea de a crea şi de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se mişcă valurile // când obosesc o usuc bătând din palme doar / o transform în mormânt /şi mă înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalenţe a cuvântului (care implică facerea şi desfacerea) îi corespunde ambivalenţa fiinţei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate şi corporalitate, care o face să penduleze între chemarea înaltului şi chemarea adîncului.
Există, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorinţa desprinderii de teluric, aspiraţia spre o răceală şi puritate superlativă, legate de imaginarul „schizomorf” al virilităţii eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / şi mă voi spăla cu zăpezile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepădat orbitele / şi te-ai înălţat deasupra oceanului / păstrează secretele noastre / nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută // cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte” (albe & reci).
Mişcarea ascensională va fi însă frânată mereu de energia gravitaţională a teluricului – lumea elementului feminin şi a maternităţii – de care subiectul uman e legat prin polul său biologic, astfel că textele poetului vor vorbi acum despre războiul dintre suflet şi corp sau despre incompatibilitatea dintre vocaţia uraniană a bărbatului şi chemarea telurică a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale încă pe trup / nu mă ungeţi cu apă sărată şi caldă / apele curgătoare sunt limpezi şi reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îţi verşi toate cărările umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plină de cruci şi de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschişi şi umezi / tu îţi modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu tălpile îndreptate spre cer / ca două lumânări aprinse” (strigăt). Iar din momentul acesta poezia se transformă dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioară, menită să pună de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorinţe şi aspiraţii contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescoperă limbajul originar al poeticului şi e prea puţin preocupat de experimentele literare de ultimă oră sau penultimă oră. Căci „călăreţul arab” soseşte dintr-o tradiţie poetică prea veche şi prea glorioasă pentru a nu putea discerne tranşant între esenţele tari ale poeziei şi simplele mode, care vin şi se duc, lăsând în urma lor, de cele mai multe ori, prea puţină pulbere auriferă. Şi chiar scriind într-o limbă de împrumut, căreia nu i-a scormonit cu siguranţă încă toate arcanele, Djamal Mahmoud reuşeşte astfel să ne convingă că în tabloul, şi aşa destul de pestriţ al poeziei române de astăzi, vocea lui bine timbrată reprezintă mai mult decât o apariţe exotică, iar despre poezia sa se cuvine să scriem fără niciun strop de condescenţă.
(Octavian Soviany)






Photobucket




Photobucket


.  | index







sâmbătă, 24 aprilie 2010

teodor dume:oradea în imagini

="http://photobucket.com/images/oradea" target="_blank">Oradea Pictures, Images and Photos

teodor dume: oradea în imagini

a href="http://photobucket.com/images/oradea" target="_blank">campionat national oradea Pictures, Images and Photos

teodor dume: oradea în imagini

Oradea Pictures, Images and Photos

teodor dume:oradea în imagini

Oradea Pictures, Images and Photos

teodor dume: oradea în imagini

oradea Pictures, Images and Photos

teodor dume: în locul în care bunica-mea creştea linişti

e pustiu nu mai locuieşte nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni ...

de la o vreme încoace

sunt neliniştit şi tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
le simt forma şi locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creştea linişti
în spatele farfuriilor prinse
de-asupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construieşte câteceva

e multă linişte acolo

o linişte absolut necesară

şi Dumnezeu e trist


poate că nu ar fi trebuit

să oprească ceasul
ca dovadă le aud respiraţia trecând
prin peretele celuilalt capăt...

în felul acesta îmi vizitez părinţii

şi atunci liniştea umblă prin mine
şi-mi descompune uitarea

vineri, 23 aprilie 2010

teodor dume: voi fi bătrân


poezie

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză

se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită

voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas


nicio tresărire


înăuntrul meu aceleaşi întâmplări

aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită



trag perdeaua şi încerc

să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi adunase sentimentele

cu gesturi împrumutate

cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept




Adrian Dinis: snapshots


1. pe strada din casă noaptea păşesc pe vârfuri
nu vreau să fac niciun zgomot
dar uşa scârţâie îngrozitor
oasele încep să-mi trosnească

atunci liniştea devine cel mai de temut duşman
şi aş da orice pe smiorcăiala
unei mâţe când e ucisă de şobolani

cineva mă trage de mânecă
îmi ascund în buzunare
mâinile pline de sânge şi de bomboane

în toată mizeria asta de viaţă
moartea mă ceartă ca o mamă

2. mă întorc în cameră deschid şifonierul
pe tricourile mele scrie adidas sau nike
sau beatles sau kurt
şi ar trebui să scrie Georgiana

dau peste chiloţii pe care i-a uitat
mă doare că viaţa nu mai e ca fluturii de pe ei

hm hainele s-au scămoşat
n-avem bani să cumpărăm altele
biletul spre rai e scump îmi spune mama
în timp ce îmi spală păcatele doar cu apă rece

3. nu-mi mai plouă în casă nu că mi-ar păsa dar
câte şanse sunt să fii lovit de fulger
într-o zi însorită

nu am nevoie să apară curcubeul
copiii îl ating într-o baltă de benzină

4. îmi scot capul din pulover
ca dintr-un ou abia crăpat
în fiecare zi mai pun o umbră pe mine
până devin eu însumi doar umbră

las un bilet « plecat până la Romană »
pe la ora asta Georgiana
se fereşte de luminile oraşului
doar lumina lunii cade ca un reflector pe faţa ei
şi îi descompune fiecare trăsătură ca o prismă

pe la ora asta Georgiana
iese de la ase
am ieşit s-o văd şi mi-e teamă
că dacă ne vom întâlni se va supăra

5. şi dacă mă vede Georgiana zâmbeşte
ca pisica de cheshire
corpul îi dispare
până îi mai rămâne doar faţa

apoi îi dispare şi faţa
mai rămâne doar un rânjet
pe care-l fixez ore întregi
după ce nu mai e acolo

ca poeziile mele dacă aş scoate-o pe ge din ele
ca în Georgiana şi poza cu riduri
din care am taiat-o

să-i înţeleg absenţa
când am căzut unul lângă altul
tot decartând albume întregi pe masă
din sertarele minţii

două poze una cu tine una cu mine
una lângă alta ne uneau despărţirea

arătăm aşa urâţi când nu suntem împreună
suflete chircite

cărora nu le mai recunoşti zâmbetul
decât după amprenta dentară
cărora nu le mai poţi recunoaşte moartea
în niciun fel

6. sunt cel mai frumos trecător singur
privirea mea cochetă flirtează
cu fete cu nasul pe sus sau cu fundul mare
din când în când inspirate mă întreabă
dacă am plâns “ţi se vede umbra lacrimii”

aşa că îmi feresc privirea de orice ochi înţelegători
mă simt al naibii de poet şi de sexi în seara asta

7. undeva nimeni nu salvează pe nimeni
băiatul trebuie lăsat să plângă
fata să fie un fel de supergirl

& supergirls don’t cry
acolo cu magnetul din copilărie
băiatul atrage fiarele vechi
aproape de inimă şi scuipă sânge

îşi înghite în sec saliva
gândindu-se la fata din vitrină
care îşi ajuta mama să coase un fluture
pe rochia de mireasă

fredonez the blower’s daughter
aici nici aici nimeni nu salvează pe nimeni
miroase a moarte fericită

8. ajung pe alei întunecate
unde confund gunoaiele cu oamenii
mă pitulesc şi-mi bag mâinile în buzunare
înăuntrul meu
rupturile sunt lipite cu gumă de mestecat

Dâmboviţa e atât de limpede că văd moartea prin ea
aici sunt aruncaţi toţi copiii nedoriţi

lumina pe care o reflect
mi se ghemuieşte în căuşul palmelor
păsările beau apă împreună cu mine din ele
haloul pe care îl lasă în jur zborul lor
mă înconjoară

din vene îmi cresc lovituri de cuţite
care se scurg pe piele
în cicatrici mai albe
decât un miligram de heroină

ge nu mai încapi în mine
dar eşti prea slabă să-mi pocneşti de sub piele

9. ge te-am văzut printr-un geam plin de praf
pe care ar fi trebuit să scriu spală-mă
în loc de sclav caut stăpână
şi un număr de telefon

îmbrăcam într-un cocon o femeie frumoasă
şi aşteptam să izbucnească din ea
valuri de fluturi

când mi-am dat seama că erai tu
devenise un vitraliu cu o sfântă

respiraţia mea plămânii mei inima mea
au aburit geamul
până s-a depus peste el un strat de steluţe argintii
apoi l-am şters cu mâna
dispărusei

uite ge uite
închid ochii şi cred în îngeri
vreau când îi deschid ca tu să apari

10. după ce am făcut un om mai puternic să sângereze
m-am speriat de mine
lovitura în ţeastă mi-ar fi adus moartea
am fugit şi m-am ghemuit în întuneric
tremuram

m-am mângâiat mama mi-a spus
mâinile ridicate n-or să mai putrezească
dantura imprimată îmi rânjeşte în fiecare zi
pe dinăuntru eşti tot o brută

degeaba faci dragoste cu lumina stinsă
şi strigi alte nume
dacă ţi-o închipui mereu pe Georgiana

iar atunci orbit de lumina
pe care o revărsă asupra ta
îţi repeţi spasmodic într-un colţ

ge eu nu sunt aşa
întins în balta propriului sânge

degeaba
în timp ce vomitam îngeri şi fluturi
degeaba mă scorojesc şi mănânc din mine

11. mi-e atât de silă încât am mâinile cleioase
şi zâmbetul mi-a rămas imprimat
ca ochii pe care îi uiţi deschişi unui mort

de undeva dintr-un sicriu
Georgiana îmi face cu ochiul
“hai să facem dragoste adi o să te simţi mai bine
chiar dacă mâine nu voi mai fi aici”

încă mai cerşesc porumbei de la Dumnezeu
dar nu tot ce zboară se mănâncă frate
mă lipesc de peretele rece
umbra mea se dă jos şi mi se ghemuieşte în braţe

prea mulţi şi-au băgat picioarele în sufletul meu
fă-mi loc ge să intru şi închide-mă
poţi să bagi săbiile pe rând
nu e niciun truc niciodată n-a fost

12. mă plimb pe străzi mai ceva ca un autobuz
cu trupul înghesuit de bătrâni certăreţi tineri nesimţi
şi de Georgiana mea pe care toţi vor s-o atingă

când mă opresc în faţa unui bloc
luminile se sting pe rând în note de pian
în afară de una
întotdeauna mai rămâne una

într-o implozie de zăduf
Georgiana citeşte întinsă în pat
prinsă între cearşafuri albe
cu fereastra deschisă şi cu pieptul dezgolit

ştiu că văd lucruri
nu poate fi ea la fiecare fereastră
cu lumina aprinsă

bântui
pe stradă maşinile nu trec oamenii nu trec
secundele nu trec

dimineaţa a început să ningă
copiii îşi făceau bulgări din mine
şi aruncau cu inima mea
peste tot

13. m-am plimbat până la capătul lumii
când m-am plictisit de tristeţe
am lovit de trei ori din călcâiele adidaşilor
dar nu se auzeau decât petardele

m-am aşezat în fund ca un copil
am început să plâng
şi nu plec de aici
până nu vii să tragi tu de mine

14. ninge
omizile de pe blocuri îţi cad în cap
fluturii se nasc direct pe haine
frumoasele şi-i prind în păr

alteori ninge cu puf de păpădie
care-şi sfârşeşte zborul
în sânul lor
dar şi dacă ar fi aşa
după iarnă vine toamna

nu mai e mult nu mai e mult
moartea te învaţă să numeri până la minus infinit


Distribuie pe facebook