BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

27/02/2010

teodor dume: doar atât cât durează un vis

 poezie
 (nu cunosc semnificaţia gestului)


aş vrea să schimb ceva în mine
să mă maturizez
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe bunica
nu tare de mult
a plecat

unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi

bunica s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantelă cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...

şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo geamul
ea dispăruse în întunericul rece şi greu
pe undeva prin fundul grădinii
locul în care îmi făcea baie în cădiţa
cu apa încălzită la soare
îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş
nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea bunica

mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor
(îi mai aud clopotul cum bate în dungă)

de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar bunica uneori
mă priveşte şi tace

degeaba

am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare

nu cunosc semnificaţia gestului
se pleacă pur şi simplu...

24/02/2010

Mihaela Roxana Boboc: Poem dedicat lui Teodor Dume

În mine încape o singurătate
mare cât o gură de toamnă
revărsată peste muntele
din care se prăvălesc în chipul înserării
iubirile de chihlimbar

În mine se ascund oglinzile
cu colţuri rimate
pe luciul capcanelor
în care se prind uitările
celor mulţi

ca fluturi de noapte
gravitează iubirile
de aripa stângă
să nu te-atingi, trecătorule,
doar ea mi-a rămas
luntre peste întuneric.

22/02/2010

teodor dume: până aici

motto:
dureros e să iubeşti pe cineva şi
să nu ai niciodată curajul de a-i spune



chiar dacă nu vreau să recunosc
mi-e frică
strigătul meu se pierde
în trecut
şi tot ce vreau acum
e să evit ziua în care
ne vom spune

până aici

de fapt e cel mai diabolic cuvânt
un amestec de ruj cu puţină frică
şi câteva bătăi de inimă

ştiu că iluzia se termină aici
ca respiraţia în camera
cu multe oglinzi

încerc acum să reconstitui
între mine şi realitate fereastra
prin care o să privesc depărtarea
ea însăşi o fereastră
prin care trec
sunetele spre nesfârşit...


20/02/2010

teodor dume> să nu spui niciodată nu

fac parte din gaşca băieţilor de cartier
care au iubit
nici nu ştiu cât de mult şi dacă
am făcut-o într-un anumit fel
doar acum încep să înţeleg

iubirea e ca o ceaşcă de cafea
savurată dimineaţa devreme

acum stau în faţa ferestrei
şi desenez cercuri
mă redescopăr
dincolo de mine un fluture
prins între geamuri
se zbate haotic
caută o fisură...

din inima mea porneşte multă căldură
de fapt e un fel de ură
împachetată frumos
şi e singurul lucru pe care îl mai simt
sunt tot mai multe zile în care
mă strecor în singurătate
şi aştept
în locul acela strâmt
de prea multă tăcere
miroase a rânced
din când în când
cineva
îmi vorbeşte despre iubire
ca despre multe alte lucruri

ştiu că între toate acestea există oameni
şi sentimentul care nu poate fi rostit

şi mai ştiu că o iubire
nu poate să existe fără golul
care intermediază atingerea...

pentru asta suferi

mi-ar plăcea ca într-o zi
să am curajul să privesc tabloul
în care doi oameni îşi jurau
să se iubească acum şi încă o viaţă

în sfârşit
să nu spui niciodată nu

13/02/2010

teodor dume. mototoleşte-ţi gândul şi lasă-l să se rostogolească până la mine

(din bileţelul uitat pe noptieră)


spune-mi că nu ţi-e frică

păianjenii nu ucid
ei strâng între colţuri timpul
şi-l anesteziază până când
mă întorc acasă

capătul drumului
e puţin mai încolo
nu-l pot vedea
şi mi-e teamă că o să cad
într-un ochi de lumină

înăuntru voi fi doar eu

11/02/2010

teodor dume: trupul ca o tăcere



vine o zi când trebuie să pleci
fără să stingi lumina
fără să te mai uiţi în oglindă
pleci şi laşi fereastra deschisă
uiţi de banii de lapte împrumutaţi
de la vecina până la pensie
uiţi datoriile la întreţinere
uiţi să-ţi închei nasturii
de la cămaşa azvârlită pe umeri
ca un voal
pentru toate aceste
lucruri care există
tu pleci
nici nu saluţi
dar te grăbeşti
la capăt de drum
taci
îţi place singurătatea şi
întunericul adunat în palme
îl pipăi ca pe o rană
de care ţii
nu doare
dar oftezi
la capătul celălalt de drum
cerul te aşteaptă
cu o rugă
ultima
care te apără de oameni
până într-o zi
când intri în pământ

ca o tăcere

doar un păianjen coboară pe colţ

teodor dume. trei zile de repaos


nici nu ştiu dacă ieri
a fost ziua în care
s-a iubit
nu costă nimic
întrebarea
dar
pur şi simplu
am uitat să vă spun
că dragostea are repaos
de trei zile
în fiecare lună
conform codului genetic
poţi să iubeşti
însă
decojită inima
aduce reproşuri
nu-i atât de simplu
să o împaci
cu trei garoafe
cumpărate în fugă
de la florăreasa din colţ
care tocmai îşi terminase
de numărat banii
şi ţi le-a lăsat
la jumătate de preţ

hei, vezi?
atât costă iubirea
în zilele de repaos

...trei garoafe la
jumătate de preţ

teodor dume: pustietate




limba de clopot
sprijinită-n păianjen -
sat aproape gol



teodor dume: ploaia ca un fel de reprimare



privesc cum plouă peste Criş
şi nu înţeleg mai nimic
la buletinul meteo
se anunţă ploi cod galben
dincolo dealul copiii joacă fotbal
privirea mă duce într-acolo
aud zgomote râsete şi
încă e soare

cei mai frumoşi ani sunt acolo
sub dealul deschis ca o umbrelă

irezistibil plouă

închid fereastra şi mă retrag
în întunericul dintre pereţi
şi poate mai înspre seară
o să cobor în mine
să mă privesc

ştiu oricât pare de nefiresc
imaginile rămân aceleaşi

teodor dume: uşa.dincolo şi dincoace


unii ies alţii intră
aşa e viaţa te sufocă
doar eu am rămas acelaşi

în dimineaţa asta rămân acasă
o să-mi beau cafeaua fără zahăr
şi nu voi deschide televizorul
nu o să las nici timpul să
intre printre lucruri
în dimineaţa asta
aştept oaspeţi o mamă
care şi-a îngropat un fiu
aş vrea uneori să uit şi să
decupez din mine părticica aceea
care nu m-a făcut niciodată fericit
să rămână doar liniştea

dar nu mai e nimic...

insist să mă uit pe fereastră
de undeva apare o umbră
aduce cu ea
ceea ce sunt
după ani
soarele loveşte în pervaz
mă îndeamnă să deschid uşa
ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat
prind lumina între degete
pândesc ora şi aştept

parcă aud paşi

teodor dume: un fel de incertitudine


respir rar din ce în ce mai rar
simt cum mă pierd
ca într-un pustiu liniştea
se adânceşte în mine
tremur
îmi vine să ies din propria-mi fiinţă
să mă furişez în spatele pământului
cu îndârgire să privesc
cum aratră restul lumii

de fapt sunt liber să cred
că orice lucru neatins
nu există

există doar timp

intrat în sângele meu
mă iubeşte ca o femeie

poate sunt vinovat pentru lucrul acesta

din lipsa unor gesturi
mă mint şi-mi spun
exist