BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

26/01/2010

teodor dume: mesaj pentru tata

 
poezie [


 
astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
ascunse sub tălpi
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut nu există
nici tata şi totuşi vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

astăzi am tăcut mai mult
ca în toate zilele în care timpul
muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu şi iar tac
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între degetele dezgolite de carne

între mâinile mele de copil
cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc dintre coapse
o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

din trupul gol voi privi
o altă naştere

Un comentariu:

ioan jorj spunea...

Sentimentul de pustiire nu mai e la modă! Ioan Jorz
26 ianuarie 2010, 19:18

Dragă Teodor Dume, nu din intenţia de a polemiza cu vreun comentator al textului, sau cu intenţia de a scrie ceva "călduţ" şi convenţional, ostenesc la scrierea unui comentariu. Ci pentru că poemul este unul sensibil, sentimental - în sensul bun. Plasticitatea cu care reuşeşti să "desenezi" senzaţia de pustiire, conştientizarea stării de efemeritate a naturii umane şi asumarea acesteia, lucidă şi resemnată, pornind de la trecerea în nefiinţă a cuiva drag, este de remarcat. Nu alinierea la un curent literar, aflat vremelnic la modă (moda unor critici, aflaţi, la rându-le, vremelnic, la modă) dau valoare şi consistenţă unui text literar, ci versuri precum acestea:

"în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta"

Pentru că am primit dreptul de a evidenţia - cu stele - textele care merită a fi evidenţiate, nu pentru a le risipi (stelele) în contrapartidă, am să acord o stea acestui poem. Cu amiciţie,

Ioan J